Arta independenta, amatorism si profesionism

Categ: Arte plastice | • by Petre Cichirdan


     Din nou, în atenþia opiniei publice, problema artiºtilor independenþi, cei neînregimentaþi în formaþiuni de lucru, uniuni sau case de creaþie dependente de stat, ºi care substanþiazã rândurile unui grup, mult mai restrâns decât în alte timpuri, format din artiºtii amatori. Iatã, avem artã dependentã, cu sau fãrã salariaþi, nu conteazã resursa, dar cu acces la creditul garantat, artã pe care cei ce decid în culturã o numesc profesionistã, mai direct, artã generatã de membrii unei uniuni de creaþie, ºi artã independentã, amatoare, aºa cum o numesc, oricum fãrã sã o bage prea mult în seamã, aceiaºi care decid în respectivul sistem, de culturã,public.
     Trebuie sã mai spunem cã arta profesionistã, aºa cum a fost ea definitã, beneficiazã de importante facilitãþi în organizarea de expoziþii, finanþãri bugetare, speciale, comparativ cu þãrile având economie de piaþã realã, aceste avantaje, fiind aproape de invidiat…
Profesionismul, se mai defineºte, la noi, ca fiind purtãtorul unei diplome emisã de o instituþie aparþinând învãþãmântului superior de stat, mai nou, ºi privat.
     Amatorismul, exceptând accepþiunea bucolicã, naivitatea cultã, ºi acestea neluate în seamã decât de un oarece comitet de culturã judeþean, a dispãrut ca orientare de masã, din el nerãmânând decât arta de mahala ºi arta kitsch.
ªi totuºi existã arta independentã, cea care se produce datoritã unui professionalism asumat personal, cu ºcoalã în particular, dintotdeauna adaptatã la economia de piaþã.
     Mai nou, aceasta respinge mecanismul perfid, preferenþialist, mercantilist, unionist ºi intrigant, în care luptã sã existe arta subvenþionatã de stat, arta provenitã din facultatea strictã, fãrã materie superioarã la capitolul de predat…din care cauzã ea are nevoie de traducãtori autorizaþi. Uniunea care administreazã arta dependentã, profesionistã, din spirit de neconcurenþialitate, arogantã ºi cu o pefidã impoliteþe, respinge arta independentã. Toate acestea nu ar trebui sã însemne ceva important… Dar, atât timp cât bugetul public este susþinãtorul principal, ºi banii merg doar într-o singurã direcþie, cea a artei dependente, obediente, înseamnã cã arealul artistic comunitar este lipsit de manifestarea plinã de surprize a talentelor ascunse în arta independentã, înseamnã cã se produce o mare nedreptate, iar destinaþia banilor nu este întotdeauna cea mai justificatã. De ce sã plãteascã societatea, clasa sãracã, o artã numai pentru unii ºi numai de cãtre unii criptatã? Consecinþa acestui sistem, cea mai gravã, cel al unei arte publice care nu cuprinde toate componentele din areal, este cã nu se conservã valorile reale, sau se conservã doar în parte, se conservã în mod sigur non valori, se conservã un manierism veºnic împrumutat, nu întotdeauna recomandat generaþiilor care urmeazã. Se conservã exemplul prost, îmbrãcat cu strai de valoare… Lipsa de concurenþã, de licitaþie ºi pãrere publicã, duce la umbrirea ocultã, apare disfuncþia, apare corupþia, denaturarea, nepotismul, valoarea eronatã, prostia, ura, rãzbunarea, etc.


* * *


     Epoca totalitaristã, cea postbelicã, cu trimiteri pânã astãzi, punea la baza societãþii principiul unitãþii de idei, în economie, în filozofie, întreg sistemul cultural. Drept urmare, artele plastice, cãci despre ele tratãm în esenþã, s-au aliniat acestui principiu, al turmei de oi cum l-a numit în 1971 un important sculptor, din Pangratti, care în timpul revoluþiei din ’89 a rãmas fãrã lucrãri ºi, dupã modelul celorlalte sisteme din economie, s-au grupat în uniunea de creaþie.
     Cea mai nouã ºi inutilã (fiindcã s-a vrut mai mult decât un sindicat) a fost, ea guverneazã ºi astãzi, a oferit artiºtilor profesionalism, puþinã liniºte pentru a doua zi, a oferit valoare (!), a subvenþionat manifestarea publicã la intern ºi în afarã, a oferit spaþiul de travaliu, boemã artisticã, importul ºi exportul… A cãlcat în picioare arta liberã, a introdus amatorismul în aceastã culturã, a implantat la nivel naþional o iconografie proprie, manierism specific îndelung ºi greu studiat în Institut, falsa modernitate. Dacã erai membru, deveneai artist (!). Dacã terminai ºcoala superioarã de învãþãmânt, domeniul plastic, deveneai artist ºi profesionist. Viitorul ne va arãta dacã pentru o meserie din cadrul acestor arte este necesar studiul în cadrul învãþãmântului superior, de specialitate, care, se ºtie, pânã nu demult, nu avea decât rolul oþinerii unei repartiþii de serviciu…În 1970, la Institutul N. Grigorescu, la admitere, nu se cerea nici o materie de liceu…Pânã în 1944, ca în toatã lumea, în România, nu exista decât o Academie liberã de artã. În mod sigur, pentru a practica o asemenea meserie, la nivel artistic, este necesarã existenþa, în propria practicã, a mai multor ºcoli ºi experienþe, o viaþã bogatã, talent, ºi minte luminatã…De fapt, ca în orice creaþie controlatã.


* * *


     Dar care este diferenþa dintre amator ºi profesionist? În economia liberã, de valori, este anacronic sã mai vorbim de a ºi p, cãci realitatea de astãzi îþi impune sã faci numai ceea ce trebuie, bine, ce este util ºi optim, cu mãestrie, situaþie care nu poate fi atinsã decât prin... profesionalism. Aceasta este o posibilã definiþie. Cu alte cuvinte, lucrul bine fãcut! În caz contrar, avem de a face cu amatorismul...


* * *


     Dupã 1989, societatea se rupe în douã. Se formeazã pãrþi din care una, revendicã trecutul, cel dintre 44 ºi 89, ºi cealaltã, liberã în acþiune, care nu-i place sã batã din palme, sã cânte la unison, care crede în seriozitatea profesiei ca sursã de existenþã. În timp ce marele conglomerat economic se destramã, în cãutarea noilor cãi spre eficienþã, uniunea de creaþie se dilatã, apar filialele, urmare a stãrii de imponderabilitate specificã perioadei postrevoluþionare. Atunci se dezvoltã germenii unei imitaþii generalizate, sub altã îmbrãcãminte, a stãrilor considerate înainte ca fiind valoroase… S-a revenit, din dorinþa de a fi profesionist (!), la o stare specificã cândva doar sportului, aceea în care unii, artiºti, au învãþat de la cine nu trebuie, cum este sã fii jucãtor în real, ºi în acte strungar… Fãrã acea stare de imponderabilitate, postrevoluþionarã, bãtrânii mohicani cu ºtate vechi în arta republicanã, nu ar fi permis rãsãrirea atâtor ciuperci ca dupã o teribilã ploaie…


* * *


     Europa unitã vrea sã se extindã ºi cu fonduri financiare, în rate, îºi cumpãrã noii veniþi, îi plãteºte pentru a-i cunoaºte. Solicitã, cum este normal, ambasadori ai culturii din viitoarele regiuni. Cine sun promovaþii (cãci promovare se cheamã în România sã te expui în Franþa, în Cehia, la Bruxeles)? Normal, artiºtii profesioniºti, cãci alþii nu-s, cei deunãzi amatori ºi plesniþi cu diplomã postrevoluþionarã, care ºi-au aranjat sãli ale lor, prezenþa puterii publice, critica gratuitã, favorabilã. Aºa au apãrut expoziþii, palmarese impresionante, cabotinice, cu participãri de grup sau personale, plãtite ori sponzorizate dintr-un mizerabil buget... mereu în aceeaºi secþiune a culturii. De-ar ºti lumea, cea cu adevãrat bunã, câþi artiºti ºi artã adevãratã, realã, specificã, se topeºte în camera obscurã, în spaþiul lipsit de consemnul moral, material ºi concurenþial, spaþiul dintre maidan ºi palat. Cum poate sã funcþioneze în economia de piaþã, o activitate creativã dar ºi productivã, fãrã respectarea moralã a legii concurenþei? De ce sã piardã aceastã economie?


* * *


     În presa naþionalã, din ce în ce mai mult se vorbeºte, ca o consecinþã realã la reintroducerea artei în economia de piaþã, de necesitatea reconsiderãrii artei independente, de înfiinþarea Fondului Cultural Comun, de distribuirea lui transparentã ºi echidistantã, de subvenþia transparentã ºi nemurdãritã de aplaudaci personali, absolvenþi ai facultãþilor de istorice arte. Pânã acum s-a încercat orice, numai ce trebuia nu. Principiul valorii a fost lasat deoparte, fiindcã, parcã în ciudã, au lipsit judecãtorii civili ºi culturali. Artiºtii trebuie sã se manifeste liber, individual sau în asociaþii, produsele lor sã circule în domeniul public la fel ca oricare produs ºi nu întrunul al elitelor, fals calificate, caz existent în afara sistemului de piaþã...
     Atunci când ne referim la investiþia publicã, în artã, nu cred cã se poate vorbi de sponzorizare din banul public, ea trebuie efectuatã în toate etapele specifice, în manierã concurenþialã ºi nu prestabilitã. Încã îmi sunã în urechi cuvintele unui critic de reclamã, la o doritã sãrbãtoare ciclicã, localã, zisã ºi particularã, când, acesta, îi spunea primarului ºi unui public inconºtient, referitor la o achiziþie localã de artã... „nici nu ºtiþi în ce valoare viitoare a-þi investit azi”. Da, s-a investit (!) în artã de împrumut, nu neapãrat de cea mai bunã calitate, parte dependentã de profesionalism, parte, valoric falsã, pentru cã la nivelul local de culturã, cel al ºtafului conducãtor, arta independentã nu a pãtruns încã, nu se cunosc artiºti precum Constantin ºi Rodica Iliescu, Emil ªtefãnescu, Constantin Cerãceanu, ºi încã mulþi alþii care trãiesc printre noi. Acest material este destinat instituþiilor publice de culturã, locale ºi judeþene, artiºtilor independenþi...

Rm. Valcea, 14. 06. 05



    Comments >>


Articol citit de 22 ori.