Scoala de gazetarie de la ''Orizont'' (5)

Categ: Literatura | • by Constantin Poenaru


Nici un ziar serios nu poate ţine mereu treaz interesul cititorilor săi numai cu articolele scrise de proprii săi redactori. Este inevitabil să intervină rutina, automulţumirea, plafonarea stilului, îngustarea ariei subiectelor abordate. De aceea, orice editor sau redactor-şef caută să-şi formeze un grup de colaboratori permanenţi cât mai performanţi şi mai reprezentativi pentru publicul căruia i se adresează. Nici ziarul „Orizont” nu s-a abătut de la această regulă de aur a gazetăriei. Chiar dacă apărea într-o perioadă în care libertatea de exprimare era preponderent dirijată şi cu multe îngrădiri, mai ales de natură ideologică, ziarul a dus o politică redacţională de atragere a celor mai inspirate condeie locale, indiferent de domeniul în care îşi desfăşurau activitatea de bază.
În acest sens, au fost stimulaţi să publice îndeosebi acei colaboratori ale căror articole nu aveau nevoie de prea multe corecturi sau stilizări. Aşa se face că, în scurt timp, ziarul „Orizont” şi-a format o adevărată redacţie paralelă, de rezervă, cu care reuşea să scoată numere substanţiale şi echilibrate tematic pe toată perioada concediilor de vară, dar nu numai. La început, aceşti colaboratori propuneau ei subiectele articolelor, apoi, pe măsură ce s-a realizat o legătură mai strânsă cu ei şi li s-au verificat aptitudinile gazetăreşti, li se comandau anumite teme şi li se fixau chiar termene de realizare.
La secţia cultură-învăţământ, unde am lucrat, aveam cei mai mulţi colaboratori externi permanenţi. Cel mai activ dintre ei era Traian D. Lungu, pe care l-am preţuit nespus de mult, atât ca om, cât şi ca profesionist al scrisului, pe care nu îl puteai deosebi de un redactor obişnuit. De altfel, am fost în numeroase deplasări cu el în judeţ, am scris împreună sau separat despre evenimente cultural-artistice de mare răsunet care se produceau pe atunci în judeţ, precum „Cântecele Oltului”, „Hora vâlceană” şi „Corala vîlceană” (la care am stat alături în juriu de câteva ori), „Ogoare înfrăţite” , „Cântare tinereţii” sau „Căluşul vâlcean”. Aşa cum am mai relatat şi cu alt prilej, nea Traian venea zilnic la ziar cu tot felul de articole şi interviuri, unele comandate special de redactorul-şef sau de mine personal, cu note şi cronici de teatru sau de film, cu informaţii „calde”. Deşi ştia că mai toate materialele aduse de el intrau imediat la tipar, nea Traian era de o modestie şi un bun-simţ rar întâlnite. Se aşeza pe un scaun lângă biroul meu şi-mi zicea cu sfială: „Ţi-am adus ceva ca să umpli pagina, vezi şi tu pe unde le strecori”. Pentru că se întâmpla ca în aceeaşi zi să aibă mai multe materiale apărute, semna când cu numele întreg, când cu iniţialele T.D.L., când cu pseudonimele L.Troianescu, L.Traian sau Lulu Troianescu.
Alături de el i-am avut colaboratori permanenţi pe alţi doi „muşchetari” ai culturii vâlcene: Gheorghe Deaconu şi Ion Şt. Lazăr, ambii lucrând la Centrul Creaţiei Populare. Primul era sobru şi oficios, „deschizându-se” doar atunci când scria vreun studiu despre folclorul vâlcean. Al doilea, bântuit mai mereu de melancolii metafizice, cultiva încă de pe atunci un discurs universitar, era şi el pasionat de folclor, dar publica şi diverse note şi însemnări, cronici literare şi poezii, pe care le semna adesea cu pseudonimul I.Stâlpnicul.
De la o vreme cronica dramatică a început să fie susţinută de doctorul chirurg Miron Brucăr, care mai semna Miron B. Rucăr sau M. Brumar. Era un om deosebit de cultivat, inclusiv în domeniul artistic, de aceea însemnările sale pe marginea spectacolelor Teatrului Popular din Rm.Vâlcea sau ale teatrelor profesioniste venite în turneu în oraşul nostru erau pline de observaţii judicioase şi la obiect, cu nimic mai prejos decât cele ale criticilor de teatru obişnuiţi. Cronica filmelor care rulau în oraş era făcută, alternativ, de Traian D. Lungu şi Ion Ţoanţă, un fost coleg mai mic din liceu, pe care îl ştiam ca un pasionat cinefil.
Până să plece la facultatea de ziaristică, Gheorghe Cerna a fost cel mai constant colaborator al rubricii de sport, alături de Sergiu Zbârnea, metodist la Direcţia judeţeană de profil. Omniprezentul Gigi a trecut apoi să scrie despre problemele social-cetăţeneşti, fiind cooptat rapid de şeful secţiei C. Şorega. Rubrica „Curier juridic” era susţinută de Nicolae Cochinescu, procuror la Procuratura judeţeană, venit de la Drăgăşani. Viitorul procuror general al României şi apoi judecător la Curtea Constituţională era pe atunci nu doar un delicat autor de proze pentru copii, dar şi un tăios autor de însemnări moralizatoare inspirate din lumea delincvenţei.
Chiar şi la ilustrarea ziarului se apela la colaboratori permanenţi. Toate desenele şi vignetele pentru titlurile de rubrici erau realizate de desenatori din afara redacţiei. Pentru numerele festive de 1 Mai sau 23 August se apela la serviciile unor artişti plastici consacraţi din Capitală. În ciuda faptului că ziarul a avut întotdeauna un fotoreporter propriu, acesta nu putea să asigure toate necesităţile redacţionale. De aceea, s-a creat o fototecă tematică alcătuită cu ajutorul unor fotografi amatori din afară, precum Constantin Creţu, profesor de geografie la fostul meu liceu, sau neobositul Lică Popa, care lucra la Combinatul Chimic Govora şi care făcea nu numai fotografii, dar şi filma, drept pentru care a fost utilizat mai târziu ca operator de către Televiziunea Română, fiind, pare-mi-se, chiar şi corespondent judeţean o vreme al acesteia.
Între semnăturile frecvent întâlnite în paginile culturale ale ziarului le-aş aminti pe cele ale istoricilor Petre Bardaşu, Horia Nestorescu-Bălceşti sau Corneliu Tamaş, ale profesorilor Traian Cantemir, Costea Marinoiu, Nicolae Ciurea-Genuneni, care a fost unul dintre cenzorii ziarului, Emil Istocescu din Drăgăşani şi Dumitru Mitrana de la Jiblea-Călimăneşti, ale inginerului Ion Şahinian sau ale avocatului Ion Constantin Vasile, tatăl fostului premier Radu Vasile. În afara acestor colaboratori locali, la „Orizont” au mai publicat, destul de des, şi unele nume de prestigiu ale vieţii literare şi artistice din ţara noastră, precum poetul Victor Eftimiu, lingvistul Al. Graur, scriitorii N.Crevedia şi Alexandru Mitru, istoricii literari Ovidiu Papadima şi Augustin Z.N. Pop, italienistul Grigore Tănăsescu sau criticul muzical George Sbârcea, care a avut chiar rubrică permanentă.
Am evocat aceste momente din istoria ziarului „Orizont” pentru a înţelege mai bine de ce consider că aici a existat o veritabilă şcoală de gazetărie. De altfel, nu pot să nu remarc încă o dată faptul că aici s-au format mulţi din publiciştii de valoare de astăzi, actuali şefi de redacţii, patroni de ziare şi agenţii de ştiri. O fotografie din martie 1973 readuce în memorie chipurile câtorva din redactorii care lucrau pe atunci la „Orizont” şi care i-au învăţat pe mulţi colaboratori externi tainele gazetăriei.

Bucuresti, iunie 2005

    Comments >>


Articol citit de 41 ori.