Moartea lui Nicolae Labis, accident sau asasinat politic? (I)

Categ: Literatura | • by Constantin Poenaru


Dacă nu ar fi căzut (sau ar fi fost împins) sub roţile unui tramvai în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiş ar fi împlinit recent 70 de ani. Născut la 2 decembrie 1935 la Mălini – Suceava, poetul a fost considerat multă vreme “copilul teribil al literaturii române”. Cu toate acestea, evenimentul a trecut neobservat de televiziunile noastre maneliste, fiind consemnat doar de presa şi revistele culturale din nordul Moldovei. De altfel, poetul reprezentativ al generaţiei de după război, succesorul genialităţii lui Eminescu şi Arghezi, a fost pus la index imediat după 1989 de noua cohortă de condeieri revizionişti, care au început să-şi revendice gălăgioşi locuri cât mai confortabile în istoria literaturii române, negând cu vehemenţă mai tot ce s-a creat înaintea lor.
Nici colegii săi de generaţie nu l-au iubit cu toţii, preferându-l mai ales ca partener de libaţii prelungite, decât ca tovarăş de idei şi poezie. Adolescentul cu verb scânteietor venit din obcinele Bucovinei nu avea cum să nu-i deranjeze pe vajnicii şi închistaţii slujitori ai proletcultismului aciuiţi la Bucureşti, versurile sale puternic originale şi fruste, păstrând încă “miros proaspăt de jivine” din codrii săi natali, au produs o revoluţie estetică de proporţii în plin stalinism, reabilitând lirismul şi deschizând calea marilor inovaţii poetice ale lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu.
Autorităţile comuniste şi l-au asumat multă vreme ca fiind exponentul lor de frunte în plan literar, pentru că la începuturi a crezut sincer, cu entuziasmul naiv al tinereţii, în promisiunile ideologice ale puterii instalate după război. Când îl copleşesc însă întrebările cu privire la oportuniştii şi demagogii găunoşi care schimbă “mersul revoluţiei” după bunul lor plac, abordează un registru poetic nou, mult mai combativ, în care sinceritatea lirică şi originalitatea de expresie se combină cu verbul şfichiuitor şi interogaţia crudă. Poemele scrise în anii 1955-1956, ce vor constitui substanţa necruţătorului ciclu intitulat sugestiv “Lupta cu inerţia”, constituie “strigătul patetic al unui om aflat în război cu nepăsarea, cu lehuzia ideilor, cu scleroza sentimentelor”. Din acest moment, oficialităţile se dezic de el, considerându-l un duşman, la fel ca ceilalţi contestatori ai regimurilor comuniste instaurate de sovietici. După unele mărturii, se pare că, în ciuda faptului că Sadoveanu îl luase sub pulpana sa ocrotitoare, politrucii culturali, care se simţeau trădaţi în idealurile cauzei lor, ar fi pus “hingherii securişti” pe urmele lui, încercând să-l discrediteze, să-l reducă la tăcere, mai ales că “trezirea” lui Labiş din “visul comunismului de omenie” se producea în preajma furtunosului an 1956. “Labiş este primul poet dizident român. (…) El anunţa o ruptură fioroasă între poezia şi ideologia momentului. Mai mult ca sigur că puşcăria nu i-ar fi fost departe”, scria Gheorghe Tomozei, autorul mai multor cărţi documentare despre poet. Oare unde o fi dosarul său de urmărire de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ?
Din păcate, cei mai mulţi dintre comentatorii lui Labiş (inclusiv Lucian Raicu, în monografia dedicată în 1977 poeziei acestuia) au văzut în el mai ales slujitorul entuziast al “totalului vis” revoluţionar, cântăreţul faldurilor roşii, imagine care nu corespunde însă întru totul nici măcar primei sale perioade de creaţie, când credea chiar cu sinceritate în promisiunile noii ideologii. Poet spontan, nerutiniar, cu mare putere de seducţie a cuvântului, el nu putea concepe birocratizarea ori golirea de umanism a comunismului, pe care el îl vedea altfel decât cum era propovăduit atunci în România. De aceea, încă din 1953, când va fi exclus pentru scurtă vreme din UTM, începe să înţeleagă că aspiraţiile sale nu corespundeau cu politica oficială a timpului, atitudinea sa poetică radicalizându-se total la începutul anului 1955.
Anul premergător contrarevoluţiei din Ungaria este unul clarificator în creaţia sa literară. La zece ani după terminarea razboiului, lumea nu-şi găsea încă ritmul normal de viaţă. Drama tinerilor de aici, din lagărul comunist, ca şi a celor de dincolo de “cortina de fier”, este cea a neadaptării la noile vremuri, a neînţelegerii acestora. Paradoxal, Labiş trăieşte aceeaşi dramă ca şi Jimmy Stark, personajul interpretat de James Dean în filmul american “Rebel fără cauză” (1955), care încearcă cu disperare să se integreze într-o societate care, în ciuda promisiunilor de acceptare, pare mai degrabă hotărâtă să îl respingă. De unde se vede că spiritul rebel al adolescenţei este acelaşi pe malurile Dâmboviţei ca şi dincolo de Ocean.
De altfel, prin 1955, când gesturile de frondă vestimentară erau practic excluse în ţara noastră, Labiş îndrăzneşte să se îmbrace numai în negru, afişându-se peste tot, chiar şi în redacţii sau la şedinţele UTM, în bluză, pantaloni şi cizme negre, ca Edgar Allan Poe şi Baudelaire cândva, frecventează tot mai asiduu cârciumile şi femeile, într-o dezlănţuire a “beţiei simţurilor” precum iluştrii săi predecesori Esenin, Maiakovski sau Rimbaud. Această boemă, inspirată de lectura unor autori interzişi în acel moment, nu era însă pe placul oficialităţilor şi a diriguitorilor literari, care doreau o turmă scriitoricească docilă, angajată trup şi suflet cauzei. Astfel, când publică poezia “Nelinişte” în “Scânteia tineretului”, plină de interogaţii şi îndoieli asupra vieţii, a societăţii, un versificator la modă îi dă o replică dură într-o altă gazetă, sub titlul “Neliniştea mea nu e a cioarei”.
Au fost şi alţi poeţi, mai vârstnici sau colegi de generaţie, care, simţindu-şi ameninţate locurile ocupate în ierahia literară a vremii, l-au invidiat pe Labiş pentru succesul său fulgurant. Cezar Ivănescu susţine chiar, în “Timpul asasinilor” (1997), că ar fi existat o cabală împotriva lui Labiş, pentru anihilarea acestuia ca om şi ca poet. Printre cei nominalizaţi ca fiind responsabili direct de moartea sa, îi aminteşte pe Nicoale Stoian şi Gheorghe Tomozei, cu nevasta căruia, Elena Dragoş, se pare că se culcase la un moment dat, dar şi pe vâlceanul nostru Al. Oprea, născut la 5 iulie 1931 în comuna Goruneşti (în prezent oraşul Bălceşti), mort în condiţii dubioase la 4 decembrie 1983 în cadă. Se pare că Al.Oprea ar fi încercat să îl dea pe Labiş afară din UTM imediat după accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, acuzându-l că numai din cauza vieţii sale destrăbălate ar fi ajuns să zacă pe un pat de spital cu coloana vertebrală fracturată.
Un alt poet care nu vedea cu ochi buni succesul de care se bucura Labiş a fost nimeni altul decât Nichita Stănescu. “Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam”, va declara el cinic prin 1970. Împotriva acestei blasfemii am scris o notă critică extrem de dură, inserată în revista mea manuscris “Balenele”, nr.7 din 12 martie 1971. Nichita a recunoscut că a avut întotdeauna “un anumit timbru de resentiment strict personal” faţă de Labiş, care încercase, la o petrecere, să o sărute pe gât pe viitoarea sa soţie, poeta Doina Ciurea, care îl şi reclamase de altfel pentru… viol. Interesant de ştiut: cât a trăi Labiş, Nichita nu a publicat nici un vers, abia în martie 1957 a debutat acesta, întrucât, recunoaşte singur, a avut mereu “sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins.”

Constantin Poenaru
07. 02. 02

    Comments >>


Articol citit de 40 ori.