Turismul Romanesc Incotro? (7) Dracula 1

Categ: Turism | • by Stefan BRANDES - LĂTEA


Dracula, drac, diavol, demon, strigoi sunt cuvinte care au ajuns în limba română, pe căi ocolite, din diverse limbi.
Termenul uzual, acela de “drac”, l-am moştenit din latinescul “draco” ceea ce înseamnă dragon. Dragonul sau Balaurul au fost asimilate de timpuriu Diavolului, iar în tradiţia creştină diavolul apare adesea cu denumirea de “bătrânul Dragon”.
În documentele de epocă, atunci când se fac referiri la Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş-Dracula, acesta era numit: ”Dracul cel Bătrân”.
Denumirea de “Diavol”, vine din grecescul “diabolos” care însemna: cel ce desparte, cel care dezbină, cel care separă... Esenţa Diavolului, stă tocmai în negarea oricărei unităţi, al oricărui “acord”, el fiind cel care întărâtă la rău.
Numele Dracului apărea şi ca simbol de luptă în textele scrise pe reversul crucilor purtate de luptători:
“Crux sacra sit mihi lux,
Non DRACO sit mihi dux.”
Denumirea de “Demon” este un termen care apare la noi pe cale livrescă, provenind din anticul “daimon” grecesc, care era un fel de geniu, aflat mai degrabă dincolo de bine şi rău. Sensul negativ al cuvântului a fost impus de creştinism, iar ştiinţa medievală care se ocupa cu inventarierea şi cercetarea faptelor răului a căpătat numele de “demonologie”. Un demonolog al acelor timpuri, pe nume Wierus, îi număra pe demoni cu milioanele şi-i grupa în 6666 de legiuni.
Analizând lucrurile mult mai în profunzime, vom constata că în mitologia slavă, care a avut o mare influenţă asupra celei româneşti, cuvântul care desemnează culoarea neagră înseamnă şi Diavol.
Este ştiut că voievodul cu care a început dinastia Basarabilor, din care face parte şi familia Drăculeştilor, este un anume “Negru Vodă”, care prin analogie cu cele scrise mai sus se poate să fi fost “Voievodul Diavol”. El se pare că făcea parte dintr-o confrerie războinică ce s-a opus înaintării regilor unguri în Transilvania.
Letopiseţul Cantacuzinesc, care datează “descălecatul” lui Negru Vodă în anul 1290, consemnează că :
“Un voievod ce l-a chemat Radul Negrul Vodă, mare herţeg pre Amlaş şi Făgăraş, ridicatu-s-au cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade : români, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni s-a pogorât pe apa Dâmboviţei, unde începu a face o ţară noao”...
O analiză complexă din acest punct de vedere ce nu este deloc de neglijat dă o cu totul altă consistenţă faptelor istorice ca şi legendelor legate de aceşti principi Basarabi ai căror urmaşi există şi astăzi.
Cei care nu cunosc ipoteza mea, se mărginesc la a emite ipoteza că numele de Dracul i-a fost dat lui Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân, fiindcă a făcut parte din ordinul cavaleresc al “Dragonului doborât”.
Înainte de orice trebuie lămuriţi cititorii asupra modalităţii de identificare a voievozilor români, fiindcă altfel riscă să se rătăcească în lungul şir al numelor de Mircea, Vlad sau Ştefan.
Românii nu au avut sistemul occidental de numerotare al domnitorilor de genul: Ludovic I, Ludovic al-II-lea, etc. Românii au ataşat numelor voievozilor câte o poreclă, şi în felul acesta Mircea I-ul, devine Mircea cel Bătrân deşi moare la nici 50 de ani. Denumirea de Mircea cel Bătrân i-a fost dată voievodului abia în secolul al XVI-lea, când în aceeaşi ţară “Valahia” domnea un alt voievod, tot cu numele de Mircea.
Pentru a-i deosebi, lui Mircea I-ul, i se va spune ”cel Bătrân”, în sensul de “cel din vechime”.
Mircea cel Bătrân, nerespectând principiul “agnaţilor”, a fost şi cel care a generat lupta care s-a întins pe secole, dintre familia sa (a Drăculeştilor), şi cea a Dăneştilor, reprezentată de urmaşii fratelui său Dan I.
Principiul “agnaţilor”, moştenit din vremuri primitive, spunea că după moartea regelui nu domneşte fiul celui mort, ci fratele acestuia dacă exista un astfel de frate. După moartea fratelui, la domnie urma fiul celui care domnise întâi.
Mircea avea să-şi înscăuneze propriul fiu, pe Mihail, pe care şi l-a asociat la domnie cu câţiva ani înainte de-a muri. Mircea a dovedit o abilitate diplomatică ieşită din comun, reuşind ca în timp scurt să se înrudească cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, cu Vladislav Jagello, regele Poloniei şi chiar cu unul dintre fiii lui Baiazid, temutul sultan turc. A fost singurul voievod român care a bătut monezi pe care purta titulatura de ţar (rege).
Mircea cel Bătrân a avut o avere colosală, care i-a permis un gest unic în epocă: El a adus de la Veneţia, pentru cavalerii lui o mie de armuri. Toate acestea într-o epocă în care zăbăluţa din gura calului valora cel mai adesea, mai mult decât calul însuşi. Raportat la zilele noastre, gestul de atunci ar echivala cu dăruirea a o mie de Rollce Royce-uri unor cunoscuţi, gest pe care nici un contemporan nu l-a făcut până acum.

Ştefan BRANDES-LĂŢEA
0722.767.215
e-mail:draculestii_transilvani@yahoo.com
Foto: Ştefan BRANDES

    Comments >>


Articol citit de 35 ori.