Anul 1956, a fost unul extrem de agitat, mai ales pentru ţări ca Polonia şi Ungaria. Pe plan ideologic, se ducea o luptă internă fratricidă între comunismul de tip sovietic şi cel de tip titoist. În octombrie izbucneşte mişcarea contrarevoluţionară de la Budapesta, ale cărei ecouri se vor resimţi acut şi în România, îndeosebi printre studenţi, care cereau o reevaluare a modului de guvernare comunistă, ce îşi dovedise deja limitele. La începutul lui noiembrie, revolta ungară este înăbuşită cu ajutorul tancurilor trimise de Kremlin şi începe prigoana printre susţinătorii acesteia. Inclusiv în ţara noastră.
Nu se ştie precis dacă Labiş fusese la curent cu acţiunile pregătitoare ale contrarevoluţiei ungare, dar el consonase încă din 1955 cu ideile acesteia de reînnoire a climatului politic, de liberalizare a vieţii sociale şi de scoatere a comunismului din imobilismul în care se afla. Se pare că sufletul inocent al adolescentului cu mustaţa abia mijită sub nas a fost profund răvăşit de demascarea crimelor şi abuzurilor epocii staliniste făcută de N.S. Hruşciov în Raportul prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS din 20 februarie 1956, ceea ce i-a provocat un puternic şoc revelator în ceea ce priveşte valorile comunismului în care crezuse până atunci. De-acum îndoielile şi interogaţiile retorice îi sfâşie nu doar sufletul, ci şi ultimele sale creaţii.
Apariţia poemului “Dracul şchiop”, care reproduce titlul unui roman clasic al lui Lesage, demască “soborul tuturor nemernicilor”, constituind nu doar o satiră împotriva imposturii morale, dar şi semnalul că Labiş nu mai avea disponibilitate pentru nici un fel de compromis. Odată cu “Omul comun”, se produce ruptura definitivă a acestuia de poezia şi idealurile epocii, această dezertare din frontul ideologic proletcultist fiindu-i fatală.
Este urmărit tot mai făţiş de securişti, i se refuză sistematic o locuinţă, fiind nevoit să doarmă pe la prieteni, de unde şi legenda unui Labiş care sta mai mult prin cârciumi decât acasă. După ce îşi dă demisia de la “Gazeta literară”, unde se simţea inutil într-o redacţie cu mai mulţi şefi decât redactori, poetul devine tot mai rebel. Cunoscuţii spun că nu mai avea nici teamă, nici reţineri, recitând la un moment dat ostentativ poezia “Doina” a lui Mihai Eminescu în bistroul “Café de la Paix”, de pe Calea Victoriei, deşi era interzisă oficial, iar în chiar ziua tragicului accident cântă într-un local, cu un grup de cheflii, “Trăiască regele”, numai din spirit de frondă, pentru că nu avea simpatii monarhiste. Tot acum începe să primească şi o serie de ameninţări cu moartea din partea unor necunoscuţi.
În acest vălmăşag de întâmplări are loc accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când Labiş ajunge sub roţile unui tramvai, suferind un traumatism al coloanei vertebrale cervicale, în urma căruia va rămâne paralizat de la torace în jos. În ciuda eforturilor medicilor de la Spitalul de urgenţă, starea acestuia se complică şi va muri de bronhopneumonie, după aproape două săptămâni de suferinţă cruntă, în cea mai lungă (şi tristă) zi a anului, 21 spre 22 decembrie, strigând “Oxigen! Oxigen!”
Misterul acestui accident bizar nu a fost elucidat pe deplin nici până astăzi. Ce s-a întâmplat ? În seara zilei de 9 decembrie, poetul s-ar fi întâlnit la Capşa cu o cunoştinţă, doamna Vale Nicu Niculescu, care era însoţită de soţ, sufleur la Teatrul Comedia, şi trei amici ai acestuia. Acolo a cunoscut-o pe dansatoarea Maria Polevoi, de la Ansamblul “Ciocârlia” a Ministerului de Interne, care îl vâna de multă vreme ca să îl atragă în patul său. S-a băut ţuică, până la ora închiderii, apoi s-au mutat la restaurantul Victoria, unde au mai băut ceva. De-acolo ar fi plecat pe la casele lor, Labiş îndreptându-se, singur, spre staţia ITB din faţa Spitalului Colţea, căci pe-atunci tramvaiele circulau pe bulevard.
Poeta Mioara Cremene susţine că, de fapt, el era însoţit de o anume Zizi Munteanu, dispărută ulterior în străinătate, şi Maria Polevoi, la care voia să înnopteze. În staţie mai era şi securistul care îl urmărea peste tot. Când a sosit tramvaiul, securistul s-a urcat prin uşa din faţă a remorcii, dar, văzând că Labiş şovăia pe refugiu, a sărit din tramvai ca să nu-l scape din filaj şi s-ar fi ciocnit involuntar de poet, care a căzut sub roţi. Securistul ar fi venit apoi la spital ca să-i solicite acestuia să semneze o declaraţie care să-l disculpe pe linie de serviciu, dar mai ales să apere instituţia la care lucra de orice bănuială de asasinat.
La spital, Labiş (care scrisese premonitoriu într-o poezie neterminată: “Mă speria larma tramvaielor, vaierul”) le-a spus prietenilor săi Mihai Stoian şi Florin Mugur că în momentul accidentului era însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, iar când a încercat să urce prin faţă în vagonul de clasa a doua, cineva l-ar fi îmbrâncit din spate şi atunci s-a agăţat de grătarul dintre vagoane, căzând însă cu capul în jos şi lovindu-se de caldarâm.
Potrivit versiunii oficiale, însă, furnizată de organele de cercetare ale Miliţiei, accidentarea lui Labiş s-ar fi produs când tramvaiul cu numărul 13 (ce destin!) intra în staţie, doar din vina poetului care era “în stare pronunţată de ebrietate şi nestăpânind picioarele”. Tot aşa a susţinut şi martorul Isac-Grişa Schwartzman, pianist: “Mergea pe zona de refugiu în zig-zaguri. Când am văzut cetăţeanul mergând în acest fel m-am oprit pe loc deoarece vedeam clar cum intra în vagonul de tramvai şi am văzut că, înainte ca vagonul să oprească, cetăţeanul cum mergea în zig-zaguri s-a lovit de vagonul motor (…), după care a căzut între vagoane”. De aceea, manipulantul de pe tramvaiul care l-a lovit pe Labiş, un anume Udroiu Mihai, născut la 27 octombrie 1928 în comuna Genuneni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, a fost găsit nevinovat.
Cât priveşte prietena de ocazie, dansatoarea de origine rusă Maria Polevoi (născută la 3 martie 1919 la Ismail, URSS), aceasta a declarat anchetatorilor: “Când am ajuns în staţia Colţei, în staţie se mai găsea 5-6 persoane, pe Labeş [numele stâlcit al poetului –n.n.] l-am văzut când a ajuns pe zona de refugiu (…), a trecut pe lângă mine, nu m-a văzut şi nici eu nu i-am dat atenţie (…), nu mai reţin precis dacă mergea în linie dreaptă, însă mergea cu capul în jos. În timp ce mă uitam după tramvai fără să mai fiu atentă ce se întâmpla cu Labeş şi mă gândeam că a fost lăsat singur, am auzit nişte femei ţipând şi când m-am întors am văzut sub tramvai un om şi atunci m-am apropiat şi am văzut că este poetul Nicolae Labeş”. După accident, femeia l-a însoţit pe nefericitul poet la camera de gardă a Spitalului Colţea, din apropiere, apoi la Spitalul de urgenţă. Zilele următoare s-a îmbolnăvit şi nu s–a mai dus la serviciu, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei. Aşa cum îşi va aminti prin 1986 fosta sa colegă Em.B., Maria Polevoi îşi reproşa faptul că l-a chemat pe poet la ea acasă în noaptea aceea şi că, astfel, l-a îndreptat către “ceasul rău”, mai ales că îl lăsase singur pe refugiu: “A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băietan în faţa unei femei care i-a dat atenţie, l-a considerat bărbat”. În mod ciudat, misterioasa dansatoare de la Ministerul de Interne s-a sinucis în 20 iulie 1979, luând o mare doză de somnifere. A fost incinerată în mare pripă.
Când a murit, Nicolae Labiş avea 21 de ani şi abia debutase editorial cu volumul “Primele iubiri”, din care se detaşează poezia “Moartea căprioarei”. Promitea să fie liderul noii generaţii de scriitori, numai că “Pasărea cu clonţ de rubin”, care pentru unii ar simboliza steaua roşie în cinci colţuri a comunismului, s-a răzbunat pe el şi l-a strivit. La timp, susţine Stela Covaci, soţia bunului său prieten Aurel Covaci. Pentru că, potrivit unor documente scoase din arhiva Securităţii, dacă n-ar fi fost „ajutat” să moară, Labiş trebuia să facă parte din lotul de studenţi judecaţi în august 1958 şi trimişi apoi după gratii.
Simptomatic pentru dizgraţia în care căzuse, panegiricul oficial a apărut doar în “Scânteia tineretului” şi semnat doar de “Un grup de tineri scriitori”. De ce ? Uniunea Scriitorilor în care abia fusese primit îi regreta doar pe “poeţii aflaţi pe linie”, care nu deviau de la “cauză”.
Dincolo de orice speculaţii, spunea Lucian Raicu, “ Labiş a murit de poezie, a murit de viaţă, de intensitatea şi de vidul ei”.
Constantin Poenaru
07 02 06

    Comments >>