MIRCEA ELIADE, GENIUL

Categ: Literatura | • by Franco Volpi


Traducere din limba italiană – Petre Cichirdan.



Pe 13 martie, acum o sută de ani, la Bucureşti, se năştea Mircea Eliade. În copilărie părinţii i-au sărbătorit ziua pe 9 martie. Numelui său de botez nu îi corespundea nici unul din numele sfinţilor cuprinşI în calendarul otodox, motiv pentru care familia a decis să-I serbeze ziua pe 9, dată la care au fost omorâţI cei “40 Mucenici”, la Sevastia, în cadrul persecuţiilor creştinilor din timpul împăratului roman Licinius.
Preocupat de mit şI de religii, expert în yoga şI şamanism, în ocultism şI ezoterism, romancier fecund, eseist de mare erudiţie şI exprimându-se în 8 limbi, Eliade a fost una dintre cele mai pătrunzătoare şI versatile inteligenţe ale secolului XX. Dar inteligenţa este un dar al invidiei, un dar otrăvit: graniţa care o separă de obtuzitate este mobilă.
«Ce om extraordinar sunt», nota intelectualul de 34 ani în Jurnalul din Portugalia, ineditul jurnal al celor cinci ani, din 1941 până în 1945, petrecuţI în calitate de consilier cultural al ambasadei române din Lisabona. Tânărul Eliade, în epocă, încă necunoscut marelui public european, îşI petrece parte din zile recitind cele câteva pagini şI nu uită să se compare cu marii scriitori ai vremurilor: «Capacitatea mea de înţelegere şI observare a tot ce ţine de sfera culturală este nelimitată… Nu cred să se mai fi întâlnit vreodată un geniu atât de complex. Oricum ar fi, orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste decât cele ale lui Goethe». La 15 iulie 1943 nota cu o inefabilă dezinvoltură: «Îmi dau seama că după Eminescu (poetul naţional al românilor) rasa noastră nu a mai cunoscut vreodată o personalitate atât de complexă, atât de puternică şI atât de dotată ca a mea».
Jurnalul intim, integral, va fi desecretizat doar în 2018, dar toată lumea ştie că autocritica nu îşI va fi găsit locul în vastul său repertoriu. Nici că el s-ar fi vindecat vreodată de megalomania care în mod evident l-a afectat. Încă din copilărie s-a apucat să-şI modeleze propiul eu. La 14 ani avea deja publicată prima sa povestire: Cum am descoperit piatra filozofală. Îi urmează Romanul adolescentului miop (1923) în care, aproape în umilinţă, îşI descoperă propria sexualitate.
Câţiva ani după, în Gaudeamus (1928), intră în scenă feminitatea şI iubirea, şI pentru înţelegerea conceptului de «virilitate» apelează la adoratul Papini, autorul cărţii intitulate Maschilita. Eul său este superalimentat de ambiţie şI de o «religie a voinţei» sub forma abstinenţei şI disciplinei (îşI limita somnul la 5 ore pe zi pentru a avea cât mai mult timp de studiu).
Înscriindu-se în 1925 la Facultatea de Litere şI Filozofie în cadrul Universităţii din Bucureşti, se distinge repede ca lider al tinerei «Generaţii», un grup de intelectuali anticonformişti care aspiră la renovarea tradiţiei româneşti. Între aceşti «latini ai orientului» îi găsim pe Cioran (care în 1986 îi va dedica unul din superbele sale Exercises d’admiration), Ionesco, Constantin Noica şI, deasupra toturor, Mihail Sebastian, un evreu foarte apropiat.
În 1927 şI 1928 vizitează Italia având în spate o serie de lecturi rapace care dau aripi pasiunii lui pentru cultura noastră (documentată exhaustiv de Roberto Scagno prin editura Jaca Book). Total influenţat de Papini şI Evola, la cererea lor, va scrie un text, Faptul magic, care s-a pierdut. După susţinerea licenţei cu Filozofia italiană de la Marsilio Ficino la Giordano Bruno, către sfârşitul anului 1928, pleacă pentru prima dată în India unde va studia filozofia orientală cu Surendranath Dasgupta. Acolo va rămâne până în decembrie 1931, învăţând sanscrita şI adunând materiale, cunoştinţe şI experienţe care îl vor influenţa profund. «În India am descoperit ceea ce ulterior am numit “religia cosmică”» va scrie mai târziu. Există şI o istorie de dragoste cu Maitreyi, fata lui Dasgupta în casa căruia, la Calcutta, locuia. Fata este protagonista romanului omonim pe care Eliade îl va publica în România în 1933. Va fi un mare succes, care va face din Maitreyi un simbol al imaginarului român.
Deteriorându-se relaţiile cu Dasgupta, călătoreşte în Himalaya apuseană unde locuieşte în aşramul lui Shivananda şI se iniţiază în yoga. În acelaşI timp lucrează la teza de doctorat pe care o va susţine la Bucureşti în 1933 şI care va fi publicată la Paris în 1936 cu titlul Yoga, studiu despre mistica indiană. O carte importantă, care îl va lansa ca autor al cultului, atunci când practica yoga se răspândea în occident.
Din 1933 şI până în 1940 îl întâlnim, din nou, la Bucureşti ca asistent al lui Nae Ionescu, legendarul maestru al tinerei Generaţii alături de Garda de Fier, organizaţie de extremă dreaptă condusă de Codreanu. Acesta era convins, între altele, că evreii conspiraseră pentru fondarea unei noi Palestine între Marea Baltică şI Marea Neagră, iar adjunctul său, Ion Moţa, tradusese în româneşte Protocoalele înţelepţilor din Sion. Eliade nu a agreat antisemitismul, dar, în epocă, s-a lăsat pătruns de el. Jurnalul pe care prietenul Sebastian, evreu, îl ţine între 1935 şI 1944, şI publicat în 1996, dezvăluie regretul pentru răcirea relaţiilor dintre ei, pentru comportamentul ambiguu al lui Eliade. Care este tot mai aproape de cărţile sale: publică diferite eseuri (între care Oceanografia şI Mitul reintegrării), romane (între care Întoarcerea din paradis, Lumina care se stinge, şI două volume Huliganii, o importantă revistă de studii mitologice, Zalmoxis, care atrage atenţia lui Carl Schmit şI Ernst Junger.
La sfârşitul războiului se mută la Paris unde, ajutat de Dumezil, predă la Şcoala de Înalte Studii. Tratatul de istoria religiilor (1949) îl va consacra pe plan mondial, ca fiind cel mai mare cercetător al fenomenului religios. Ostil metodei pozitiviste şI istorice, Eliade reia perspectiva deschisă de Rudolf Otto şI dezvoltă un studiu comparativ al sacrului şI al manifestărilor sale, «ierofania ». Aceasta nu este o istorie, ci mai degrabă o morfologie a sacrului, ale cărui forme apar şI se repetă în timp, cu serbări, şI în spaţiu cu «centre ale lumii», ritualizând mituri primordiale. Pentru el mitul nu este de loc arhaic şI nici în afara jocului. Da, el se ascunde mai curând în interstiţiile modernităţii, unde se pune problema de a fi descoperit; împotriva presupusei superiorităţI a omului modern faţă de cel «primitiv».
În 1950 este invitat de C. G. Jung la reuniunea «Eranos» la Ascona. În 1956 trece oceanul pentru a preda la Divinity School din Chicago, unde rămâne până la moarte (survenită la 22 aprilie 1986 datorită unui icter). Din 1960 şI până în 1972 conduce împreună cu Ernst Junger o extraordinară revistă de istoria religiilor, Antaios. În acelaşI timp publică într-un ritm ieşit din comun o infinitate de lucrări, culminând cu Istoria credinţelor şI ideilor religioase (1976-1983). Este şI candidat al premiului Nobel pentru literatură.
Cu toate acestea, un detaliu îi umbreşte apoteoza, schiţând asupra sa o alură defăimătoare. Unul dintre acele detalii în care – teoretiza Aby Warburg – câteodată se ascunde bunul Dumnezeu. Un detaliu biografic, asupra căruia inteligenţa sa se împotmoleşte şI se prăbuşeşte în obtuzitate.
În 1972 istoricul Theodor Lavi (pseudonimul lui Lowenstein), în baza jurnalului încă inedit a lui Sebastian şI a altor mărturii, descoperite în Toladot, o minusculă revistă a emigraţiei române din Israel, scrie că şI Eliade, ca şI Ionescu, maestrul său, ca şI Cioran, a fost alături de Garda de Fier. Eliade nu răspunde la acuzaţii, caută să se debaraseze de trecut precum un şarpe care îşI leapădă pielea. Dar ştirea face înconjurul lumii, în Italia fiind preluată de Furio Jesi. O călătorie la Ierusalim în primăvara lui 1973 a trebuit să fie anulată în extremis, din jenă faţă de prietenul Gershom Scholem. În însemnările sale, linişte.
Din acel moment Eliade îşI foloseşte inteligenţa pentru a ascunde şI uita trecutul. Caută să se acopere, să se înconjoare de prieteni insuspectabili, ca Paul Ricoeur şI scriitorul evreu Saul Bellow. Ultimul devine intimul său, dar în romanul Ravelstein descrie îndoiala care îl chinuia. Protagonistul, alias Allan Bloom, este pus în gardă de narator despre prietenul său Radu Grielescu, alias Eliade, «mic şI chel», abil strateg în disimulare: «codul manierelor, omagieri, eleganţa florii de trandafir, plecăciuni şI sărutări de mână». A fost «un discipol al lui Nae Ionescu care a fondat Garda de Fier», în realitate, un Jew hater care denunţa «sifilismul ebraic care contamina rafinata civilizaţie balcanică», «modalitatea» pentru «revenirea la virginitate». Patima suspectării nu-l va împiedica pe Bellow să participe la funeraliile lui Eliade şI să-şI exprime durerea şI compasiunea.
Este dificil a judeca cazul Eliade. Cum dificil este să judecăm cazul lui Heidegger, Carl Schmit sau Celine. Sigur, opera lor nu va putea niciodată să fie cunoscută doar în cheia ştiinţifică sau literară, separând-o de biografie. Cu toate acestea, viaţa lor obişnuită nu poate umbri măreţia operei create. Ne întrebăm: de ce intelectuali de asemenea statură s-au încăpăţânat să nu-şI dezvăluie trecutul? Adevărul este că oamenii sunt mult mai puţin egali în cazul celor care se declară, şI mult mai mult în cazul celor care gândesc acest lucru.
Probabil această înţelepciune a fost cea care l-a făcut până şI pe regizorul Francis Coppola să-I aducă un omagiu lui Eliade. Noul său film, Youth without youth, are ca punct de plecare omonima povestirea a lui Eliade (Tinereţe fără tinereţe): un profesor de şaptezeci de ani, atins de un fulger, devine mai tânăr, atrăgând atenţia serviciilor secrete. Ca să scape, profesorul trebuie să traverseze mai multe ţări până în India…
Chiar şI acest unic noroc este un detaliu în care se ascunde bunul Dumnezeu, şI ne avertizează că opera lui Eliade rămâne un capitol de neocolit al istoriei intelectualităţii secolului XX, unul obligatoriu pentru a înţelege convulsiile acestuia.

ADENDA
Franco Volpi s-a născut la Vicenza în 1952. Este profesor de Istoria Filosofiei la Universitatea din Padova. A fost profesor asociat la Universitatea Laval din Québec (1989), la cea din Poitiers (1990) şI la Universitatea din Nissa (1993). A ţinut conferinţe şI seminarii în numeroase alte universităţI europene şI americane. Este consultant ştiinţific al revistelor: "Philosophischer Literaturanzeiger", "Brentano Studien", "Husserl Studien", "Les Etudes Philosophiques", "Internationale Zeitschrift für Philosophie", "Iride", "Filosofia politica", "Informazione filosofica". Este consultant pentru filosofie la editura “Adelphi”, ca specialist în gândirea germană contemporană. În 1989 a primit premiul Montecchio pentru traducere literară. Colaborează la cotidianul "La Repubblica”

(din Enciclopedia Multimedia pentru Ştiinţe Filozofice-EMPORIO)

    Comments >>


Articol citit de 98 ori.