PICTORI SI SCULPTORI VALCENI. VASILE HURJUI, PICTOR DE GOVORA

Categ: Arte plastice | • by Petre Cichirdan




Întruna din zilele acestei toamne, cea care tocmai a trecut, într-un dialog cu ştiinţa, arheologia, cu politica, chiar cu poezia, cu preotul nonagenar de la Govora, Petre Gheorghe, la domiciliul său, am primit o mulţime de informaţii despre cultura acestor locuri, despre oamenii însemnaţi de aici destul de rar văzuţi de la Râmnic, locuitori ai unui oraş, Băile Govora, care prin prisma unor realităţi de calibru în domeniul cultural, arheologic şi arhitectural, uneori, părându-mi mai ceva decât Râmnicul natal…
Este, alături, mănăstirea Govora. Oraşul nu are mahala, este constant citadin şi cu arhitectură unitară iar după reparaţiile care se văd începute, cele câteva, poate deveni una dintre cele mai frumoase staţiuni-băi, de deal, dacă nu chiar şi este!
În casa lui Petre Gheorghe l-am cunoscut, prin intermediul lucrărilor, pe pictorul Stan Hermeneanu, decedat, dar urmând să scormonim după măestria sa…
Tot aici am văzut o lucrare, portretul tatălui preotului, semnată de Vasile Hurjui. Pe acest pictor l-am cunoscut prin intermediul poetului şi bibliotecarului Băilor Govora, Valentin Dolfi, prin soţia acestuia şi, nu pot să nu amintesc, cu acest prilej, împreună, ne-am amintit de profesorul Constantin Deaconu, băigovorean şi el, critic literar, un om de mare onoare al oraşului Băile Govora, decedat nu de multă vreme…
Ca mai toţi cei obligaţi să trăiască numai din meseria lor şi numai una singură, pe care o iubesc aproape până la iresponsabilitate, Vasile Hurjui lucrează, pictează, trăieşte închis în atelierul său, numai al său, construit numai din bani din artă, o artă cumpărată nu de snobi, nu de primării, nu de alte instituţii pseudo-culturale, nu în campanii electorale, ci de oameni oneşti, de simpli străini, de oameni care se tocmesc, care au bani puţini, dar vor în casa lor un capăt de ţară, în acest caz, din ţara noastră…
Nu primeşte nimic de la colhozul aşa zişilor artişti profesionişti…
În atelierul său din strada Zorileanu, numărul 16, întâlneşti tot felul de imagini plastice, picturale, făcute din proprie plăcere sau pentru alţii, pentru plăceri comandate, reproduceri, teme forţate, lucrări experiment, unele, vrându-se în modernitate, toate însă, cum îi place lui să spună, făcute după regula secţiunii de aur!
Am remarcat tablourile închinate peisajului, naturii moarte, realizate din imaginaţie, având multă implicaţie în lumea tehnicii constructive a desenului, tonalităţii culorii, ofrande aduse genului figurativ.
Recunoaştem o lume a florilor în glastră, fără asemănare cu nici un maestru al tehnicilor acestor flori, cum spuneam, o lume a naturilor moarte în care, invers clarobscururilor griurilor şi grenaurilor nordice, domină arămiul viu, bine conturat, specific Hurjui.
Aceste naturi statice, compuse din sticle, vesele, căni şi ibrice, mai toate sugerând a fi dintr-un natural şi necoclit cupru, sunt însoţite de o clară transparenţă, pe care o invidiază, probabil, şi cea mai senină dintre dimineţi…
Aceaşi tentă a carobscurului bine delimitat, aproape viu reliefat, în care conturul rămâne evidenţiat, caracterizează şi peisajele sale de iarnă, şi din nou arămiul, în cele de vară şi toamnă.
Privat în simţ poetic, crud în tentele sale păstoase, plin de lumini şi umbre precum cele din realitate, dar nefotografiate, mai mult decât atât, descoperim în personalitatea sa plastică o natură plină de real naiv, de nedisimulată inocenţă, privaţiune bucolică, o imensă şi fericită rămânere în urmă, acea surzenie în faţa modernismului decadent al timpului său, încât suntem şi noi trimişi înspre inocenţă, înspre redialog cu natura, înspre frumosul ecologic.

Vasile Hurjui s-a născut în 27 septembrie 1955, la Govora, a copilărit aici şi la Sibiu, acolo unde a trăit unchiul său din partea mamei, Gheorghe Ciobanu, pictor, cel de la care a moştenit talentul, de la care a primit primele învăţături…Tatăl era bucovinean şi venise din Rădăuţiul Sucevei…
Absolvă liceul forestier din Rm. Vâlcea în 1975, apoi pleacă la Cluj, la Institutul de Artă Plastică Ion Andreescu, pentru a susţine examenul de admitere.
Pică cu succes, normal, şcoala sa constând doar în ce prinsese de la unchi, ce primise din cărţi, din natura proprie…Ori, la asemenea institute, astfel de cunoştinţe nu se cereau…
Pleacă în armată, apoi încearcă din nou, fără succes, la Bucuresti, la Universitate, în 1977 când, din nou, pierde cu succes…
De atunci şi până în prezent pictează întruna, trăieşte din pictură, are o frumoasă şi iubitoare soţie, la fel un copil, băiat, student în Bucureşti, actualmente în practică de viaţă în America…
Bine spunea, într-o zi, pictorul Ilfoveanu, când se plimba prin Băile Govora, referindu-se la Vasile Hurjui: iată, unul, care mai poate trăi din Artă!
Până în 1989 participă la tabere de pictură, la diverse expoziţii, perioadă în care, în Râmnic, funcţiona acea Uniune a Artiştilor Plastici Vâlceni condusă de Constantin Zorlescu.
Expune, imediat după 1990, la galeriile plasticienilor din Sibiu, apoi şi la Rm. Vâlcea, la Artex, după care, dintr-o dată, nu mai expune de loc…Vechii săi camarazi cu aceeaşi şcoală sau puţin diferită, sau poate mai proastă, înfiinţaseră cooperativa (culmea, după o Revoluţie anticooperativă!)…artiştilor plastici profesionişti şi, spune el, “nu m-au mai primit în buricul târgului”!
…Dar şi când se vor întoarce tigrii, Sheer Khan-ii, vor fugii toţi oamenii din junglă…
Hurjui nu face diferenţă între artistul amator şi cel profesionist, intuind între cele două noţiuni, doar motivaţii de circumstanţă. Cum poate el să se cheme amator, din punctul de vedere al unora, dacă trăieşte doar din această meserie?…Dar nici alţii, care lucrează din când în când, nu pot fi amatori, atâta vreme cât harul şi ideile sunt atributele propriilor lucrări. “Spun unii că dacă au facultăţi sunt profesionişti, dar să vedem ce facultăţi au ei?…Nu există facultate de profesionişti, de artişti. Îţi trebuie ani să ajungi profesionist….Chirico spunea…cum să fii modern dacă nu ai meserie în tine?!”
Vasile Hurjui îşi valorifică lucrările prin soţia sa, în Govora, la Olăneşti, oriunde poate, acasă, unde cei care au aflat despre el, vin direct.
Mai întâlnim, sub semnătura sa, la el sau la beneficiari, reproduceri după mari maeştrii, unele deja vândute, altele, aflându-se în fază de negociere…
Hurjui este un singuratic, rar iese în oraş, în Govora de două trei ori pe an iar în Râmnic vine odată la câţiva ani.
“Trăim în decadenţă (îmi spune el), nu mai sunt modele, artişti prototip, mediocritatea se ridică din nou”. Personal, mă sperie acest din nou, căci tare frică îmi este că se referă la ceea ce cred şi eu…Oare când s-a mai ridicat mediocritatea, atât de mult?
“Există o permanentă bătaie de joc…Iată, Monumentul Eroilor din Bucureşti! Eroii de la Revoluţie! Multe miliarde…Mai există o sperietoare, o muma pădurii, la vila Silva, o monstruozitate, acolo lăngă staţia de autobuz, peste drum…”
Preotul şi savantul Petre Gheorghe îi este naş, se laudă cu aceasta… “Este o capacitate, un istoric, de mult trebuia să fie membru al Academiei Române. El a descoperit pământul roşu de Berbeşti, l-a dus la sinteză…a venit revoluţia, s-a ales praful! El a creat muzeul!”
La Revoluţia din 1989, Vasile Hurjui a ocupat Primăria apoi, când l-a “văzut pe Roman”, a zis că “totul va fi o sărăcie”, a plecat şi nu s-a mai întors! Nu are carnet de revoluţionar.
Acum, Hurjui regretă că Govora a ajuns în paragină, ştie că aceste clădiri fac parte dintr-un patrimoniu de excepţie, ştie că arhitectul E. Doneaud este autorul Pavilionului Central, al atâtor alte clădiri, un nume care există şi pe impunătoarea clădire a CECului Bucureşti. Detestă mâzgălelile de la casa “Govoreanu” şi laudă modernitatea lucrărilor pictorului vâlcean, Ion Cornea.
În 1991 pictează în Germania. “Stăteam la un prieten, şi o galerie îmi cumpăra lucrările cu 200 de mărci (Stutgardt, Haidelberg, Baden Baden)”. Apoi, printr-un intermediar din Bucureşti, a trimis multe tablori în Japonia, la Yokohama. Pe această filieră primea pentru un tablou, de asemenea, 200 de mărci. “Cu banii de pe aceste lucrări, mi-am ridicat, atâta cât se vede, această casă”.

În zilele care urmează, am hotărât, amândoi, să-i căutăm şi pe alţi artişti, câţi or fi ei, plasticieni, cei care îşi trag seva din anii ’70 (dar nu numai ei) şi, împreună, să încercăm să refacem ceva din “Râmnicul de altădată” (cum ar spune domnul Titi Mihail Gherghina), să refacem o faţă a artei care există, sălăşuieşte de mult, dar a fost sistematic pusă în umbră, nemerniceşte, de chiar cei care spun că apără valori; de cei care, parcă, se feresc de acestea, se feresc de meserii, de meşteşuguri şi meşteşugari, de cei afirmaţi politic şi local în perioada preapocaliptică ce a precedat secolul XXI…

14.01. 06



    Comments >>


Articol citit de 18 ori.