Scoala de gazetarie de la ''Orizont'' (3)

Categ: Literatura | • by Constantin Poenaru


Toamna lui 1971, când am intrat eu în redacţia „Orizont”, era încă perioada „romantică” a ziarului, una în care se învăţa practic să se facă din nou gazetărie la Rm.Vâlcea, după decenii în care oraşul nu avusese o presă locală. Semnalul „dezgheţului” îl dăduse „Lumina de pe Lotru”, o publicaţie de patru pagini scoasă de către Comitetul de partid şi Comitetul sindicatului Hidrocentralei de pe Lotru, începând cu 26 octombrie 1967. Era un ziar de şantier, ca multe altele care începuseră să apară potrivit noilor orientări propagandistice ale PCR, partidul unic condus de Nicolae Ceauşescu din 1965. Aici lucrau Viorel Popescu, Petre Dobrescu şi Constantin Bulacu, ultimii doi venind în 1968 la noua gazetă înfiinţată odată cu noul judeţ Vâlcea.
Tot aici, în redacţia improvizată într-o cameră dintr-un bloc administrativ în colonia muncitorească de la Voineasa, lângă actualul hotel „Lotru”, l-am reîntâlnit după mulţi ani pe George Ţărnea, de care mă lega nu doar copilăria petrecută în acelaşi sat, Şirineasa, ci şi o lungă prietenie. Rătăcitor prin ţară precum menestrelii de altădată, se hotărâse să se aşeze o vreme undeva pentru a-şi termina în linişte poemele din „Păsările miresei”, placheta cu care avea să debuteze în 1972 în colecţia Biblioteca „Argeş” a revistei din Piteşti. Încercase să se angajeze ca redactor la „Orizont”, dar dosarul său de cadre nu i-a permis. Chiar dacă publicase ceva în ziarul „Secera şi ciocanul”şi avea o uşurinţă a scrisului de invidiat, faptul că fusese exmatriculat după doi ani de filozofie la Bucureşti, în condiţii pe care le vom lămuri cu alt prilej, şi că era un boem incurabil i-a creat mereu probleme. De aceea, era mulţumit că găsise adăpost şi ceva mâncare la prietenii săi Horia Gliniastei şi Cucu Ureche, noii redactori de la „Lumina de pe Lotru”.
George a început să colaboreze la „Orizont” trimiţând reportaje pentru rubrica permanentă „Contribuţii la epopeea Lotrului”, stilul său metaforic şi inventiv aducând o pată de culoare în cenuşiul articolelor sau relatărilor seci despre munca şi viaţa constructorilor de la Ciunget, Brădişor, Malaia, Vidra sau Petrimanu. Va mai publica o mulţime de tablete, pornind de la cele mai anodine teme, cărora însă uriaşul său talent poetic şi gazetăresc le va da savoare, făcându-le atractive şi interesante. După ce începe să fie publicat constant de marile reviste literare de la Bucureşti şi unele dintre cele mai cunoscute poezii ale sale sunt preferate de cântăreţii de muzică folk, numele său devine tot mai cunoscut şi apreciat. Volumele „Testamentele înţeleptului” (1973) şi „Starea de iubire” (1975) îi deschid uşile Uniunii Scriitorilor, iar versurile ocazionale, pe care le însăila între două cafele şi două fumuri de ţigară pentru diversele spectacole patriotice ale autorităţilor politice şi culturale locale, îi cauţionează în sfârşit angajarea la ziarul „Orizont”.
Îşi scria articolele numai cu pixul şi numai în redacţie, nu l-am văzut venind niciodată cu vreun manuscris de-acasă. Avea un scris grăbit şi lăbărţat, în care literele erau mai mult schiţate şi aplecate spre stânga, iar cuvintele mai lungi nu conţineau practic decât prima şi ultima silabă, restul fiind o linie prelungă, şerpuită. Redactorul-şef Gheorghe Cârstea ţinea mult la el, apreciindu-i lejeritatea cu care ştia să improvizeze un articol sau chiar o pagină întreagă de ziar, plecând doar de la câteva nume şi câteva cifre.
La fel de rapid ca el mai era doar Ilie Purcaru, vâlcean şi el, dar lucrând la „Scânteia”. Când venea în oraş, nea Ilie trecea neapărat şi pe la noi. Era bun prieten cu mulţi din redacţie, cu care încingea lungi libaţii pe la „Casa vâlceană” sau la „Capela”. Cum rămânea veşnic în pană de bani, aranja cu redactorul-şef, cu care se cunoştea de mulţi ani, ca să primească în avans drepturile de autor pentru o pagină de ziar, pe care o scria într-o noapte, răsfoindu-şi febril însemnările dintr-un bloc-notes micuţ, de buzunar. Despre Ilie Purcaru circula prin redacţie vorba că, fiind bolnav grav de ciroză şi convins, prin urmare, că nu o mai duce mult, s-ar fi oferit singur să plece corespondent în Vietnam, în perioada războiului cu americanii. Urmarea, anecdotică, este că, prin nu se ştie ce minune, s-a întors sănătos tun, deşi a avut de îndurat multe privaţiuni acolo.
Dintre foştii redactori de la „Orizont”, omul căruia îi port însă cel mai mare respect şi recunoştinţă totodată este Doru Moţoc. El m-a încurajat să scriu şi mi-a vegheat debutul în ziar în mai 1970. Eram în febra examenului de bacalaureat, iar eu alergam cu taică-meu, cu maşina, să văd ce prăpăd făcuseră apele revărsate ale Oltului care inundaseră casele şi acareturile unor ţărani de la Cremenari-Galicea. A ieşit un reportaj patetic, dar mustind de autenticitate, despre nişte gospodari ai satului care puneau înaintea vieţii lor salvarea animalelor şi păsărilor din ogradă. Mi-aduc aminte cum l-a scos nea Doru pe redactorul-şef din birou şi i-a dat să citească foile aduse de mine. Acesta a parcurs în grabă câteva rânduri de la început, apoi şi-a aruncat ochii grăbit pe la mijloc şi la sfârşit, după care a spus rar şi apăsat: „Ai dreptate, dragă, e cel mai bun material primit zilele acestea. Dă-l pe prima pagină!”
Cu Doru Moţoc am colaborat apoi multă vreme, mai ales că mă „specializasem” în articole, note, ştiri şi diverse însemnări din domeniul cultural-artistic. Veneam şi îi aduceam cele scrise de mine, iar el oprea ceea ce credea că are nevoie, făcând doar corecturi minore. Apoi a început să-mi comande anumite subiecte, explicându-mi cum trebuia să arate un articol sau altul, potrivit cerinţelor redacţionale. De la el am învăţat foarte multe lucruri concrete despre tainele gazetăriei, mult mai multe decât am învăţat în facultatea de profil, mai târziu. Avea un fel anume de a vorbi cu tine, cald, apropiat, cu un pronunţat simţ pedagogic, ceea ce l-a şi făcut mai apoi să se dedice multă vreme carierei didactice. Din păcate, nu am apucat să fim colegi de redacţie, pentru că a plecat la sfârşitul anului 1970 de la „Orizont”. Între 1972-1975 a fost corespondent judeţean şi apoi redactor la „Scânteia tineretului”. În decembrie 1989 a scos, împreună cu alţii, primul număr din „Orizonturi noi”, după care a trecut la „Curierul de Vâlcea”, o vreme fiind director la postul de radio şi televiziune „Etalon”.
Pe Marin Bulugea l-am cunoscut mai întâi ca redactor la Studioul de radioficare Rm.Vâlcea, când m-a chemat, elev fiind încă, să citesc o poezie alături de Traian D. Lungu. Era şi a rămas acelaşi om modest, cu vorba blândă şi ocrotitoare, un gazetar conştiincios, gata să scrie şi trei-patru materiale dacă e nevoie. Nu şi-a afişat niciodată orgoliile proprii mai tuturor ziariştilor, trecând cu seninătate prin toate secţiile redacţionale la „Orizont”, fiind ceea ce se cheamă „om bun la toate”. Această experienţă multiplă în gazetărie i-a făcut pe patronii de la „Curierul de Vâlcea” să-l numească la un moment dat redactor-şef, numai că Monel, cum îi spun apropiaţii, a preferat să se retragă repede într-un loc mai liniştit, la Biblioteca judeţeană, unde să-şi poată scrie în tihnă cărţile lăsate în aşteptare.

Bucuresti, iunie 2005

    Comments >>


Articol citit de 34 ori.