O povestire a lui Henric Stahl despre Rm Valcea

Categ: Literatura | • by Constantin Poenaru


Amicul meu, istoricul literar Liviu Papuc, de la Biblioteca Centralã Universitarã din Iaºi, mi-a trimis o copie a unei interesante povestiri a lui Henric Stahl a cãrei acþiune se petrece în gara oraºului Rm.Vâlcea, la începutul secolului trecut. Povestirea a fost descoperitã în paginile publicaþiei “Bucovina”, anul I, nr.144 din 18 septembrie 1919, o publicaþie mai puþin cunoscutã, editatã de Societatea “Unirea” din Cernãuþi între 18 martie-31 decembrie 1919, la puþinã vreme dupã revenirea Bucovinei la Regatul României.
Henric Stahl (1877-1942) este autorul primului “roman astronomic” de facturã ºtiinþifico-fantasticã din literatura românã, intitulat “Un român în lunã”, care a apãrut în 1914. La 1919, însã, faima sa de scriitor nu era atât de bine consolidatã, el fiind mai bine cunoscut pentru studiile sale de grafologie ºi expertizã în scrieri, ca ºi pentru crearea, în 1908, a celui mai rãspândit sistem stenografic utilizat în þara noastrã, care îi poartã numele. De altfel, aceastã din urmã preocupare îl obseda într-atât încât rãzbate pânã ºi în textul povestirii: “…ºi gândind cât de stenografic se simplificã spectacolul pentru aceeaºi fiinþã iubitã, într-un caz de holerã, ciumã sau razboi, intrai în garã”.
Ar fi interesant de ºtiut prin ce împrejurare a ajuns Henric Stahl sã publice aceastã povestire taman la Cernãuþi, deºi subiectul ei se referã la o întâmplare petrecutã la mare depãrtare, în cealalatã parte a þãrii reîntregite, în Oltenia. Sã fi fost premoniþia bucovinenilor de a afla cât mai multe despre Vâlcea, spre care vor emigra cu sutele dupã 1940, sau sã fi fost solicitat autorul în mod special de Pamfil ªeicaru, directorul publicaþiei “Bucovina” în perioada respectivã, care dorea sã facã din noua tribunã culturalã un instrument de emancipare naþionalã, la care sã atragã colaboratori din toate provinciile þãrii ?
Povestirea se cheamã “Tren mortuar” ºi este o relatare cu iz anecdotic a unui spectacol grotesc la care asistã, fãrã sã vrea, pe peronul gãrii din Rm.Vâlcea, înainte de a-ºi relua cãlãtoria întreruptã spre Cãlimãneºti. E vorba de momentele de aºteptare a unui tren care trebuia sã aducã trupul unui localnic mort în urma unei operaþii nereuºite într-un spital din Craiova. Sunt descrise cu lux de amãnunte pitoreºti ºi cu un acut simþ al observaþiei crude, sarcastice chiar, dricul tras la poarta clãdirii roºii a gãrii, în faþa unui ºir de trãsuri, rudele mortului aºteptând tãcute, cioclii ºi ceilalþi gurã-cascã:
“Cu toatã sluþenia oribilã, de idole budiste, a figurilor sculptate la cele patru colþuri ale trãsurii ºi care ar fi trebuit sã reprezinte îngeri; cu toate penele ºi panglicele cu care erau înzorzonaþi cei patru cai albi înhãmaþi la caraghiosul vehicul, cu tot taraful de lãutari ce aºtepta, acordând din când în când instrumentele, trebui sã mã conving cã nu se pregãtea vreo mascaradã, ci cã era un dric de provincie carul cu baldachin ºi cã cei din jurul lui, în hainele lor albe, cu fireturi imposibile, cisme largi de jandarmi de operetã, coif de pompier, erau, cu tot ridicolul îmbrãcãmintei lor de carnaval, cioclii, simbriaºi ai morþii, bucurându-se ºi trãind din jalea altora.(…)
Ca în orice oraº de provincie, unde distracþia cea mai de seamã e sosirea trenului, peronul gãrii era tixit de localnici ºi mai ales localnice, venite în numãr mai mare ºi din cauza mortului. Bagaje de tot felul, ale celor ce plecau la bãi, stãteau risipite grãmezi de-a lungul peronului, pãzite cu îngrijorare febrilã de proprietarii respectivi ºi cu un ochi flegmatic, profesionist, de hamali. La un capãt al cheiului, rudele mortului, strânse în grup compact, aºteptau tãcute. Priveau, cu ochii uscaþi, þintã spre locul de unde trebuia sã vie trenul ºi din când în când scoteau câte un oftat prelung. La câþiva paºi în urma lor, ºi contrastând prin albul uniformei cu pata largã, neagrã a hainelor de doliu, stãteau smeriþi patru cioclii, de o crasã murdãrie, cu abjecte mutre de alcoolici, oribili ºi caraghioºi în felul cum se cãzneau sã pãstreze masca cerutã de profesiunea lor macabrã.
Trenul era în întârzire ºi acum, din grupul celor în zãbranic, se tot desprindea un domn gras, cu barba nerasã, cu pãlãrie, guler, cãmaºã, haine ºi mãnuºi negre; înainta hotãrât prin mulþime spre mijlocul gãrii pânã ce putea privi ceasornicul. Apoi da din cap de douã ori ºi, ºtergându-se de sudoare cu o foarte largã batistã cernitã, se întorcea spre grupa lui, megând pe marginea cheiului, privind în zare, înspre locul unde ºinele subþiate pãreau cã se împreunã.
Cu cât treceau clipele, cu atât oftatul unuia se repeta ca un ecou mai prelungit de ceilalþi, pe diferite glasuri. O bãtrânã singurã plângea tãcut, continuu. Un tânãr se tot pipãia sã vadã de n-a rãtãcit sticla cu “odicolon” sau eter pentru cucoane.”
Odatã cu sosirea lungului ºir de vagoane tixite cu cãlãtori se declanºeazã nebunia. Rudele mortului, înspãimântate cã va pleca trenul, aleargã cu cioclii ºi mulþimea curioasã dupã ele, dintr-un capãt în celãlalt al trenului, unde sunt vagoanele de marfã, aºteptând nerãbdãtoare coborârea sicriului. De fiecare datã când se deschide uºa vagonului, încep sã se jeleascã, sã plângã sãlbatec, cu strigãte sfâºietoare. Mortul însã nu este nicãieri. Domnul cel gras întreabã atunci nedumerit un impiegat:
“- Mortu?!… Mortu… unde-i??!!
- Mortu?!!… care mort??!!
- Mortu!… Operatu de la Craiova!…
- Aah! Mortu?… A scãpat trenu!”
Poanta finalã este facilã ºi macabrã, ca într-o scenetã popularã jucatã de actori ambulanþi în pieþele publice. Dar nu pentru substanþa literarã am reþinut noi textul lui Henric Stahl, ci pentru valoarea lui documentarã din prima parte a relatãrii. Este printre puþinele mãrturii scrise care ne prezintã oraºul Rm.Vâlcea pe la 1916-1919:
“Mã oprisem în Rîmnicu-Vâlcea, în drum spre Cãlimãneºti, doritor sã vãd oraºul, la iuþealã, între douã trenuri.
Obosit, cum eºti totdeauna când cutreieri singur locuri strãine, coboram încet frumosul drum plantat ce coteºte spre garã. Mergeam visãtor, ducând în minte ºi suflet întipãrirea priveliºtei orãºelului tãcut, aºa cum îl vãzusem de sus, din vârful foiºorului de pe deal, deasupra monumentului. Vedeam petele vesele, multicolore ale caselor, îngropate în verdeaþã, presãrate în jurul celor 13 biserici ale oraºului Episcopal, odihnind liniºtit pe malul drept al Oltului larg ºi maiestuos; revedeam cele douã ºiruri de dealuri albastre cari, de dragul apei fermecãtoare, s-au rupt din munþii înzãpeziþi ca sã o petreacã cu dor departe, cât mai departe spre ºes.
Abia dacã liniºtea ce domnea sus, pe dealul acoperit cu brazi ce îmbãlsãmau [aerul], se tulbura jos, în inima orãºelului cu frumoase case nouã, bogate, în stil românesc izbutit.”
„Foiºorul de pe deal” deasupra „monumentului” este Foiºorul de foc construit la sfârºitul secolului XIX în vârful Dealului Capela ºi care servea ca punct de observaþie pentru pompieri, având în vedere cã panta spre oraº nu era atât de împãduritã ca acum.
Cât priveºte monumentul, este vorba desigur de “Statuia Independenþei”, aºa cum o ºtim noi astãzi, amplasatã la capãtul de nord al bulevardului Tudor Vladimirescu. Lucrarea este opera sculptorului Ion Iordãnescu (1881-1950) ºi simbolizeazã “România cu chip îndurerat pentru fiii cãzuþi vitejeºte în lupte” ºi a fost ridicat la 17 mai 1915 în cinstea eroilor vâlceni cãzuþi în rãzboiul de independenþã din 1877, precum ºi în campania din 1913.
Din însemnãrile scriitorului mai reþinem cã oraºul era înecat în verdeaþã, cu case mari ºi frumoase, în stil specific românesc, cu aer curat ºi oameni liniºtiþi. Nu mai puþin de 13 biserici vegheau la tihna sufleteascã a locuitorilor sãi.

Constantin Poenaru
Bucuresti, 24.01.06

    Comments >>


Articol citit de 27 ori.