Moartea unui frizer

Categ: Literatura | • by Constantin Poenaru


S-au împlinit zilele acestea ºase ani de la moartea frizerului Petre Vasilescu. Numele acesta vã mai spune ceva? Vã mai aduceþi aminte de el? Nu, nu trebuie sã ripostaþi, am întrebat mai mult retoric. În fond, de ce ar trebui sã ne amintim de un banal ºi atât de comun frizer; sunt atâþia în oraºul nostru. Dacã vã spun însã cã pe acest Petre Vasilescu toþi prietenii ºi chiar necunoscuþii îl strigau numai cu apelativul
Pele, atunci cu siguranþã veþi recunoaºte: “Da, acum îl ºtiu, sau mi-a vorbit tata de el.“
Pele a fost unul dintre cei mai cunoscuþi frizeri din câþi a avut Râmnicul vreodatã. Sub foarfeca sau briciul sãu au stat primi-secretari de judeþ, colonei de armatã sau de miliþie, doctori sau arbitri de fotbal vestiþi, personalitãþi ºi personaje celebre ale urbei noastre. De ce era el atât de iubit ºi de cãutat? Nu neapãrat cã îºi cunoºtea meseria ca nimeni altul, ci pentru cã, în jumãtatea aia de orã în care îþi aranja pãrul sau barba, el îþi spunea tot ceea ce ziarele nu aflaserã sau nu puteau sã scrie, cu o savoare a povestitului inegalabilã.
L-am cunoscut încã din copilãrie, am crescut aº putea zice împreunã, gard în gard, îi cunosc toatã istoria tinereþii sale zbuciumate. Elev de gimnaziu ºi apoi de liceu, am fost chiriaºul mãtuºii sale, binecunoscuta “Coana Anica” de pe strada Lenin nr.241, vînzãtoare de seminþe de dovleac sau floarea-soarelui, dupã sezon. Când veneam de la ºcoalã, stãteam ore întregi în picioare lângã mãsuþa cu picioarele înfipte în pãmânt din faþa frizeriei tatãlui sãu, “La Kiki”, uitându-mã la nesfârºitele partide de table pe care le încingeau fanþii ºi prietenii lui din Versailles, cum se numea, nu ºtiu de ce, cartierul nostru. Mã prindea miezul nopþii ascultându-le poveºtile, reale sau inventate, spuse de Gil, Papagal, Limbã Dulce sau Crãcãnel, printre înjurãturi, sticle de bere lovite cu piciorul sau scuipãturi de seminþe.
Indiferent, parcã, la tot ce se întâmpla în pragul frizeriei sale, Kiki citea la nesfârºit unul ºi acelaºi ziar, ferfeniþat de mâinile clienþilor care îl frunzãriserã, ºi anume “Sportul popular”.
De la o vreme, Pele a început sã mã ia cu el pe stadion, în Zãvoi, sã vedem pe Sanda, portarul Chimiei Govora, care m-a fãcut sã nu mai iubesc alt post într-o echipã de fotbal. Apoi, am început sã jucãm ºi noi pe cimentul din Piaþa Micã, zdrelindu-ne genunchii ºi rupându-ne degetele de la picioare, pierzând mingi dupã mingi peste gardul unui cârpãnos, care ni le tãia cu briceagul. Dupã ce am fost prins în flagrant delict de tatãl meu, pe la 12 noaptea (ce vreþi, jucam în “nocturnã”, la lumina chioarã a unui bec de pe stradã!), am fost silit sã abandonez activitatea “competiþionalã” în favoarea studiilor. Petre a continuat însã, cu frenezie, încã vreo douã “sezoane”, cam pânã pe la 14 ani. Nu juca doar fotbal, îl mânca pur ºi simplu în loc de pâine, îl cunoºtea tot cartierul pentru dragostea lui pãtimaºã pentru minge, pentru fotbal. De aici i s-a tras ºi porecla Pele.
Într-o duminicã, abia mã trezisem din somn, când am auzit þipete de femei speriate, strigãte guturale de bãrbaþi, îmbrânceli în gardul putred al Coanei Anica, zgomot de geamuri sparte. Am ieºit afarã, ºi nu-mi venea sã cred ce-mi vedeau ochii: blândul ºi greoiul Kiki agita o secure deasupra capului, alergându-l pe Pele prin frizerie ºi apoi prin faþa casei, dãrâmând mãsuþa tablagiilor, despicând uºa în douã ºi cotonogindu-l pânã l-a fãcut o masã sângerie de carne. Nici Oarcã, vânzãtorul de chimicale ºi menaj de peste drum, nici Mazilu, responsabilul bufetului “Lotru” de la colþul strãzii, nimeni n-a putut face nimic. Cu pãrul rãvãºit ºi ochii ieºiþi din orbite, Kiki l-a încãlecat pe Pele ºi, trãgându-l de pãrul lãþos, i-a pus securea la gât strigându-i din toþi bojogii: “Jurã dupã mine, cã altfel te omor. Martorã mi-e toatã lumuliþa asta, ºi era strâns acolo cam tot cartierul, cã-þi tai beregata. Jurã cã te apuci de lucru în frizerie ºi cã îl vei ajuta pe fratele tãu sã-ºi termine ºcoala de doctori, jurã!” ªi-a jurat Pele, ºi-aºa s-a terminat cea mai frumoasã perioadã din adolescenþa mea, cãci table nu s-a mai jucat, cãrþile de tabinet au fost înlocuite cu cele de ºcoalã, iar fotbalul era privit doar în Zãvoi, ºi acolo doar din douã în douã sãptãmâni, când juca Chimia acasã. Cât îl priveºte pe Miºu, fratele lui Pele, acesta ºi-a terminat liceul la “seral”, muncind ziua ca frizer, apoi a mers la facultate ºi timp de ºase ani Pele i-a asigurat banii de cãmin ºi cantinã, pânã l-a vãzut doctor de copii, repartizat taman la Huºi.
Pele a rãmas la Rm.Vâlcea. Frizeria “La Kiki” a dispãrut sub buldozere, ca ºi casa Coanei Anica ºi tot vechiul cartier, în locul lor rãsãrind blocuri noi ºi noi mentalitãþi. S-a dus parfumul de cartier boem, desprins din “Groapa” lui Eugen Barbu sau “Maidanul cu dragoste” al lui G.M.Zamfirescu. Pele s-a mutat într-un bloc de pe strada Matei Basarab, singur, cãci rudele au început sã se ducã pe lumea cealaltã, una câte una. Nu s-a cãsãtorit nicodatã, cãci avea oroare de constrângerile familiale. “Bã, Costele, îmi spunea el, mie îmi place sã mai trag câte o bere, o þuiculiþã, mai întârzii cu prietenii pe ici, pe colo, prin cârciumi, la fotbal, iar o femeie trebuie sã ai grijã de ea, sã mai faci ºi cum zice ea, cã altfel aia nu e cãsnicie… Iar dacã mai apare ºi un copil, ce sã facã? Sã ajungã frizer ca mine? Cã eu nu le-am prea avut cu cartea, ºtii bine, orele mele de ºcoalã erau alea din Piaþa Micã, unde jucam fotbal ca un disperat, aºa cã nu prea aº fi avut ce sã îl învãþ.”
Îl revedeam când ºi când pe Pele, cãci mã mutasem în Capitalã, dar când veneam la Râmnic mã duceam glonþ ca sã îl vãd, sã-i ascult “buletinul de ºtiri locale”, cum zicea el, râzând zgomotos pe sub mustaþa-i falnicã, “pe oalã”. Mã aºezam pe scaunul rotitor ºi mã lãsam tuns, pe gratis, pentru cã vechea noastrã prietenie, ca ºi un respect deosebit pentru mama mea, care îl ajutase pe frate-sãu Miºu într-un moment delicat al studenþiei sale, îl fãceau sã se poarte extrem de atent cu mine. În primãvara lui 1999, când am trecut din nou pe la el, nu mai era acelaºi om plin de viaþã, mereu pus pe glume ºi istorisiri nesfârºite. Abia am putut schimba câteva vorbe cu el, era nervos, nemulþumit de toate câte se petreceau în jurul sãu, era morocãnos ºi trist. Mi-a aruncat un ziar mototolit în faþã ºi mi-a reproºat ca niciodatã: “Uite ce prostii scrieþi în ziarele astea de rahat ale voastre, cum îi ponegriþi de pomanã pe oamenii cinstiþi ºi corecþi!”
ªtia cã nu mai lucrez de mult în presã, dar el îºi vãrsa nãduful pe mine, prietenul sãu, pentru cã îºi aducea aminte cã am fost redactor la “Orizont”-ul de pe vremuri ºi cã sunt sensibil la cei care scriu nedrept, “fãrã acoperire fapticã”.
Peste vreo trei sãptãmâni, am revenit la Râmnic. Înainte de a pleca spre complexul “Nord” unde era frizeria în care lucra, am cumpãrat un vraf de ziare locale ºi am început sã le parcurg titlurile chiar pe stradã. “Cortina s-a lãsat peste spectacolul vieþii lui Pele frizerul”, citesc înmãrmurit pe ultima paginã a unui sãptãmânal. “Pele a fost gãsit mort în pat cu un ziar mototolit în mânã… Se crede cã a murit în timp ce rãfoia ziarul”.
Dupã câteva minute bune de stupoare, m-am recules ºi mi-am spus cã este cea mai frumoasã moarte pentru un cititor împãtimit de ziare, cum era ºi Pele, prietenul meu. De aceea, am considerat cã meritã sã comemorez aici amintirea acestui frizer, pentru cã el ºi atâþia oameni anonimi, obiºnuiþi, sunt publicul nostru al ziariºtilor, ei ne felicitã sau ne huiduie, în gând, ei ne susþin ºi ne fac ceea ce suntem.

Bucuresti, aprilie 2005

    Comments >>


Articol citit de 26 ori.