Cititorul de gazete
Apocalipsa apelor

Ziarele, emisiunile de radio ºi televiziune din ultimele zile sunt pline de ºtiri cutremurãtoare despre inundaþiile care au îndurerat ºi înlãcrimat mii de familii de români, îndeosebi din partea de vest a þãrii. Ochilor noºtri, tot mai agresaþi de nenorociri de tot felul, li se descoperã un peisaj apocaliptic: case dãrâmate, stâlpi rupþi ca niºte beþe de chibrituri, sate izolate în mijlocul puhoaielor dezlãnþuite, devenite adevãrate insule ale deznãdejdii, terenuri acoperite de luciuri întinse de ape, cu culturile distruse ºi îngropate în mâl, animale înecate, bãrbaþi, femei ºi copii sinistraþi, urcaþi pe case sau prin pomi, ori aºteptând sã fie evacuaþi spre locuri mai sigure.
“ªi-a întors Dumnezeu faþa de la noi, pãcãtoºii, spun bãtrânii. Acesta e preþul pe care îl plãtim pentru trufia de a ne crede mai presus de orice, pentru ticãloºirea oamenilor, care furã, înºealã, omoarã, lucreazã fãrã sã þinã cont cã e duminicã sau altã sãrbãtoare, se ceartã frate cu sorã ºi tatã cu fiu ºi se pizmuiesc între ei de parcã ar trãi cât lumea, nu mai respectã nici o tradiþie, nu mai au milã de Pãmântul pe care trãiesc ºi pe care îl exploateazã pânã la ultima snagã.”
“O fi ºi asta, rãspund tinerii, dar cauza principalã este cã nici guvernele care s-au perindat la Putere, nici autoritãþile locale nu au tras învãþãmintele necesare din catastrofele anterioare. De la marile inundaþii din 1970 ºi 1980 nu s-a întreprins nimic pentru protejarea zonelor predispuse la revãrsãrile de ape”.
ªi au dreptate ºi unii ºi alþii. Cãci noi, oamenii, ne-am fãcut mai rãi, mai egoiºti, preocupaþi doar de propria îmbogãþire, tãind la ras pãdurile ºi perdelele de arbuºti de protecþie, lãsând canalele de scurgere a apelor sã se colmateze sau desfiinþându-le chiar, pentru a mai câºtiga un petec de pãmânt.
Convinºi de politrucii interesaþi sã-l dãrâme pe Ceauºescu, am început sã credem cã tot ce au fãcut românii în vechiul regim comunist a fost rãu ºi prost gândit. Astfel, dupã 1989 am renunþat, într-o veselã inconºtienþã, la toate programele de îndiguiri ºi împãduriri, am lãsat în paraginã canalele de irigaþii, care aveau ºi rolul de a drena solul în caz de ploi sau deszãpeziri bruºte, am tãiat pânã ºi ultimul salcâm din colþul ogrãzii, ne-am construit casele unde “au vrut muºchii noºtri”, cã doar de aceea suntem acum liberi. Ca o sfidare la adresa multhulitei sistematizãri ceauºiste a satelor, ale cãrei consecinþe au fost evidenþiate doar pe latura aspectelor negative, cetãþenii noii Românii nu mai construiesc în “vatra satului”, ci îºi înalþã case ºi vile pe dealuri în surpare, pe halde de steril sau cenuºi radioactive, în zone mlãºtinoase sau predispuse la bãltiri, pe malul apelor ºi al pâraielor, fãrã prospecþiuni geologice prealabile privind soliditatea solului sau prezenþa pânzelor freatice.
Aici aº aminti impresia deplorabilã pe care au lãsat-o ginerelui meu din Olanda arhitectura caselor noastre, împestriþate ca niºte sorcove, ºi amplasarea lor haoticã. Înghesuite unele într-altele sau rãzleþite pe diverse coclauri, ele par aruncate cu furca ºi vopsite cu bidineaua, fãrã nici un pic de respect faþã de planurile urbanistice ale localitãþilor sau faþã de intruziunea ilegalã în rezervaþiile naturale. Ar trebui sã luãm exemplu de la micuþa “þarã a lalelelor”, fie ºi numai pentru stãruinþa cu care ºi-au construit digurile care o apãrã de apele Mãrii Nordului, aflate mult deasupra nivelului solului. Timp de aproape cincizeci de ani, dupã terminarea serviciului, generaþii la rând de bãrbaþi ºi femei, tineri ºi vârstnici, au cãrat pãmânt cu roaba ºi au înãlþat ºi consolidat digurile care îi protejeazã acum, transformând întreaga þarã într-o peluzã uriaºã cu gazon ºi flori.
La noi, se aºteaptã ca totul sã fie fãcut numai de Stat, considerat o vacã uriaºã bunã de muls, care trebuie sã aibã singur grijã de toþi cetãþenii sãi, fãrã ca aceºtia sã miºte un deget. Dacã le-ai spune românilor cã e necesar sã vinã ºi ei câteva ore pe sãptãmânã la repararea digurilor de pe râurile care le inundã gospodãriile în fiecare primãvarã, îþi vor rãspunde ca nu mai sunt dispuºi sã facã “muncã patrioticã”, ca ºi cum nu ºi-ar asigura protecþia lor ºi a familiei lor. Aceastã mentalitate paternalistã l-a determinat pe preºedintele Traian Bãsescu sã se ducã personal în locurile sinistrate, precum Ceauºescu pe vremuri, convins cã numai astfel va putea miºca din loc nu doar inerþia autoritãþilor locale, dar ºi cea a oamenilor din zonele respective.
Cât priveºte multe din casele inundate, acestea se ºtia de ani buni cã ar fi trebuit demolate ºi reamplasate pe alte terenuri mai sigure, mai ales cã multe din ele erau construite din chirpici, un material care nu rezistã la umezealã sau la furia apelor dezlãnþuite. Dar nici un guvernant sau parlamentar nu a dus o campanie inteligentã de sensibilizare a proprietarilor pentru acceptarea schimbãrii amplasãrii gospodãriilor respective, în nici un buget nu s-au regãsit fondurile necesare realizãrii unor asemenea operaþiuni de amploare.
În þara noastrã, organizarea structurilor însãrcinate sã reacþioneze în caz de dezastre naturale (cutremure, incendii de proporþii, inundaþii, prãbuºiri de terenuri) este una învechitã ºi fãrã eficienþa scontatã. Numite militãros “comandamente”, organismele respective au o conducere stufoasã, cu “oameni de rãspundere” luaþi de pe la mai toate instituþiile reprezentative dintr-un judeþ sau dintr-o localitate, dar nu au o mânã de tehnicieni competenþi, bine pregãtiþi ºi antrenaþi, care sã intervinã prompt ºi în cunoºtinþã de cauzã la nevoie. Nu existã depozite dotate corespunzãtor pentru specificul fiecãrui tip de dezastru. Astfel cã sunt îndreptãþite plângerile oamenilor din zonele inundate cã nu au la dispoziþie bãrci de salvare sau pentru transportul animalelor ºi materialelor, nu au nici mãcar suficientã apã potabilã ºi hranã pentru supravieþuire, ca sã nu mai vorbim de pãturi sau corturi. Cei de la Protecþia Civilã spun cã situaþia îi depãºeºte ºi trebuie sã intervinã Armata, aceasta nu este nici ea pregãtitã special pentru asemenea situaþii, iar Crucea Roºie Românã, de când se bazeazã strict pe voluntariat, iar majoritatea firmelor s-au privatizat, nu îºi mai poate asigura resursele necesare ajutorãrii persoanelor aflate în suferinþã.
Ar trebui sã ne uitãm cum procedeazã autoritãþile din alte þãri în caz de dezastre naturale. Vom constata, astfel, cã guvernatorii din statele americane pun la dispoziþia locuitorilor din zonele sinistrate de tornade ºi inundaþii sume impresionante pentru refacerea locuinþelor afectate, iar Garda Naþionalã se ocupã nu numai de evacuarea oamenilor, ci ºi de aducerea materialelor de construcþie necesare: ciment, lemn, var, cãrãmizi etc. Locuitorii înºiºi, de la mic la mare, nu se ruºineazã sã facã “muncã voluntar-patrioticã” la întãrirea digurilor distruse de ape, carã saci cu nisip, sapã canale de scurgere, salveazã oameni ºi bunuri materiale.
Aºadar, depinde numai de noi ca furia apelor sã nu devinã o apocalipsã.

Constantin Poenaru
Bucuresti, 02.06.05

    Comments >>