Editura ADRIANSO din Râmnicu Vâlcea a tipărit două cărţi, în 2006, de interes pentru cititorii vâlceni şi nu numai, semnate, prima, de Mihai Sporiş, “Omul trebuie iubit” şi, a doua, “Spiritul civic”, de acelaşi autor împreună cu Nicolae Sporiş. Un eveniment de toată atenţia, cultural, lansarea acestor două volume la Muzeul de Artă în toamna anului care tocmai a trecut...

Iată - cei doi autori, referitor la “Spiritul civic”, se află la volumul IV, demonstrând astfel inepuizabilul depozit de idei care zace în realitatea societăţii contemporane, problematica, din abundenţă, care rezidă în spiritul civic de tip morometian, cel care îl invită la comentariu-dialog pe orice cetăţean.

Spun cei doi...”Iată-ne perseverând într-o atitudine exprimată în primele trei volume (...). Considerăm că este nevoie de atitudine, de solidaritatea tuturor militanţilor disponibili pentru o societate civilă autentică.”

Prin acest nou volum, autorii reliefează cu multă justeţe, subliniază, calitatea primordială a omului, aceea de a gândi, trăsătură care îl face (pe animalul om) o fiinţă superioară. În acest sens este remarcabilă aducerea în chiar debutul cărţii a postulatului lui Rene Decartes, “Cuget, deci exist!”, după ce pe frontispiciul primului capitol, aceiaşi autori fac apel la disciplina dialogului, ultranecesară forumului public, aducându-l pe Eschil în contemporaneitate...” Rostiţi ce vi se pare drept, dar nu lungiţi cuvântul”.

Subintitulat şi “Stare de fapt şi deziderat”, “Spiritul civic”, vol. IV, se structurează pe mai multe părţi, majoritatea de tip “articol”, excepţie făcând prima parte, “Panseuri, opinii, comentarii.”, care este o interesantă şi atrăgătoare demonstraţie de cugetare liberă, trecută prin toate compartimentele realităţii fără a încerca să fie exhaustivă, autorului, plăcându-i să declare, să demonstreze şi, parcă, să-i lase altcuiva plăcerea concluziei, a trimfătoarei coda, uneori chiar şi paternitatea expresiei...

Atât de bine frazează, aşează ideea în climatul de problematică, intuieşte paralelismele ideatice, le dezvoltă în manieră proprie, încât eşti gata să te minunezi de unde această acumulare de idei...Totuşi autorul acestui capitol, dacă nu amândoi, demonstrează cultura livrească, simţul realităţii, plus cultura însuşită prin experienţă, încât (textul este cinic uneori-vezi considerentele asupra prostiei, curajului etc), de la invitarea la meditaţie se trece direct la obligativitatea conversaţiei...Personal am înegrit marginile paginilor, am înegrit şi alte hârtii!

Iau la întâmplare (pag. 38-Spiritul civic) o frază atât de caracteristică lucrării, în spiritul ei declarativ-cugetător, provocator, lăsându-i cititorului comentariul, dacă nu şi concluzia asupra valabilităţii ideatice...”Evoluţia societăţii româneşti spre apropiata integrare europeană ne obligă să abandonăm cât mai degrabă concepţia second-hand-ului, a standardului aproximativ în modul de a trăi.”

Iată încărcătura ideatică a unei fraze, oarecare, dintr-un text care abundă în asemenea formulări...

Provoacă autorii, dar aşa o fi - oare? Este dăunătoare concepţia second- hand (în vederea aderării), când peste tot în bătrâna şi noua Germanie găseşti magazine second-hand? Când peste tot în vechea şi noua Franţă vezi magazine cu preţuri derizorii, pentru săraci şi străini, şi alături magazine cu preţuri exorbitante pentru francezii de rasă?

Sigur, dacă second- hand-ul este (în text) sinonim cu standardul aproximativ de viaţă, atunci cugetătorul scriitor dă lovitura în câmpul performanţei ideatice...

Gândiţi-vă...întreg capitolul este scris în această tentă a provocării, a invers-solilocului, după parcurgerea lui, cititorul, trăind miraculoasa senzaţie, aceea că este cel puţin la fel ( dacă nu mai mult) de deştept ca autorul, o senzaţie atât de prezentă într-un dialog elevat, dorit, presupun, de fiecare partener.

Să mai cităm câteva exemple...

“Graba emoţională, neprovocată de factori obiectivi şi de necesitate, nu este sinonimă cu promtitudinea, cu punctualitatea şi precizia, aşa cum răbdarea nu trebuie asimilată cu nepăsarea, cu tărăgănările şi lâncezeala.”

“Eufemismul propagandistic despre recuperări este vorbărie goală...” etc.

Urmează alte capitole...

Autorii consideră, contrar apusei propagande, dar şi a celei noi-mascată, că “nevoia de alfabetizare” trebuie să fie continuă, “nevoia deontologiei în declaraţii” trebuie să fie omniprezentă, apoi fac referiri asupra “Rolului învăţăturii şi culturii generale”, nuanţându-se, iată, asupra specializării, asupra direcţiei dezvoltării, “încotro ştiinţa şi tehnica”, se pronunţă asupra “educaţiei eco-turistice”...

Este clar pentru oricine că acest gen de literatură, cel sub însemnul “Spiritului civic” , este domeniul care convine cel mai bine semnatarilor celor două volume - genul eseistic şi care ţine de cugetare, aceiaşi autori, situându-se, pe una din treptele superioare ale acestui gen...

Referindu-se, în loc de prefaţă, la IPS Bartolomeu Anania - “apărător al nădejdilor noastre” - M. Sporiş începe ofensiv, fiind incitat de o cultură europeană în care, “după spusa spaniolului Abel Posse, regăsim împlinirile avertismentelor unor nefericiţi titani ai secolului al XIX-lea.

• K. Marx: aparatul de dominare economică;


• S. Freud: autofrustrărilor personale şi fetişizarea sexului;


• Fr. Nietzsche: rebeliunea personală împotriva ordinii metafizice.”

Are convingerea, M. Sporiş, că IPS Bartolomeu Anania “este unul dintre apărătorii de nădejde ai rădăcinilor noastre culturale autentice...”

Intrând în conţinutul volumului, îl recunoaştem pe scriitorul George Anca, “trăind sfârşitul acelui Yuga, şapte zile cât în şapte ani în sanscrita invocaţiilor, incantaţilor, un fel de fărâme, ca dodiile noastre“ (George Anca - Dodii) sau pe scriitorul George Achim “devenit din poet hâtru prozator (...). Proza sa scurtă are în fluenţa sa , o muzicalitate specială, în care recunoaştem versul cu ritmul său, dar şi cu acel umor insinuat fără stridenţă, din cărţile sale de poezie” (George Achim...În grădina lui Ion)...

Am putea continua pe pagini întregi, dar avem, totuşi, spaţiul limitat şi nu vom proceda decât la o enumerare a celor care mai apar în această carte şi asupra cărora Mihai Sporiş face aprecieri, în general, pozitive...Nu înseamnă că scriitorul obişnuieşte precum criticul de artă, la vernisaje sau onomastici, să laude, dar, în mod sigur, el şi-a ales personajele, situându-se cu ele, probabil, de aceeaşi parte a semnului...energetic: pozitiv!

Dumitru Bălaşa (un amplu eseu asupra personalităţii “patriarhului” de la Drăgăşani), pictorul Augustin Costinescu (“Despre fete frumoase, caii liberi...în culorile lui...”), Petre Dinulică-inginer silvic, autor al volumului de versuri “Iubirea mea dintâi”, pr. Ioan Erdeli - autorul volumului “Verbum salutius”, Ioan Funariu şi Alexandru Buşilă - volumul “Junii de Crăciun”, Pedro Gonzales - expoziţie (2001) de pictură, “Havana veche” ( numai noi nu expunem ceva despre vechiul Râmnic, dacă avem ce sau dacă vrem să avem, n.n), Antim Ivireanul, Daniela Ionescu - colindătoare, pictorul (brezoian) Ion Iosif - “Realitatea iluziei”, Constantin Maria - “Scrisori de la antipozi pentru dorul de acasă” - volum de poezii, Olimpiu Orza (de la Drăgăşani) - vernisaj, expoziţie de pictură, Ilorian Păunoiu - “Scrisori către aproapele”, Iulian C. Petculescu, Tina Popa, Petre Petria, Nicolae Radu, dr. Ioan Raţiu, Dinu Săraru, Vasile Rusu, Petre Tănăsoaica, Angela Tomaselli, George Ţărnea, George Voica, Zenovia Zamfir, Constantin Zorlescu...

La cărţile prezentate nu trebuie uitată contribuţia valoroasă a editorului, “ADRIANSO” - Adrian ŞUIU şi tehnoredactarea computerizată - Camelia ŞUIU.