RASU' PLANSU' LA ROMANI

Categ: Realitate | • by Constantin Poenaru


Aş fi vrut să scriu ceva vesel, pentru că suntem în plin sezon de vacanţă. Şi oamenii vor să râdă, să se simtă bine, să se destindă după un an tensionat, de muncă zilnică, încordată. Inundaţiile devastatoare care au înlăcrimat România mi-au încurcat însă planurile. Noroc cu concetăţenii noştri care par să reacţioneze atipic în faţa dezastrelor. Sunt unici în lume în ceea ce priveşte modul în care îşi manifestă stările emoţionale în momentele de cumpănă ale vieţii. Şi asta nu de azi, de ieri.
Sintagma care ar caracteriza cel mai bine reacţia românilor la necazuri se regăseşte în titlul celebrei poezii a lui Nichita Stănescu Râsu’ plânsu’. De altfel, înţelepciunea populară a sintetizat din vremuri străvechi această particularitate a noastră prin vorbele “Cu un ochi plânge, cu altul râde”. De la Dimitrie Cantemir la Constantin Noica, mai toţi gânditorii români au observat această pendulare periculoasă între extreme, această dualitate păguboasă care coexistă nu doar în sufletele, ci şi în acţiunile noastre.
Iată, bunăoară, citesc în ziare că durerea sătenilor dintr-un sat pustiit de ape este prilej de bucurie şi înavuţire rapidă pentru nişte semeni de-ai lor, iertaţi până acum de potopul lui Dumnezeu. Aceştia, veseli că oamenii şi-au părăsit casele în grabă de teama viiturilor, au venit să fure agoniseala acestora lăsată de izbelişte, ca şi cum ar fi un lucru firesc ca fericirea unora să se clădească pe nenorocirea altora. Nici o remuşcare pentru fapta comisă, nici o undă de compasiune pentru cei sărăciţi o dată în plus.
Alte imagini tragi-comice ni le-au prezentat televiziunile dintr-un sat moldav greu încercat de inundaţii. În timp ce femeile încărcau de zor saci de nisip pentru consolidarea digurilor, plângându-şi tăcute morţii sub basmalele cernite, bărbaţii lor chefuiau la cârciumi, bucuroşi, pe de o parte, că scăpaseră teferi din urgie, amărâţi, pe de alta, că rămăsăseră doar cu banii din buzunare.
Într-un sat din Banat, devastat şi el de apele revărsate peste maluri, ni se arată un sinistrat căruia i s-a construit destul de repede o căsuţă cu geamuri şi uşi termopane. Nu importă că respectivul cetăţean este de etnie rromă, dar faptul că îşi sărbătoreşte bucuria cu sticla de bere în mână, mult prea vesel pentru situaţia în care se găsesc alţi vecini de-ai săi, care mai au mult de aşteptat până să-şi vadă un acoperiş deasupra capului, trezeşte invidia şi amărăciunea acestora, chiar răbufniri cu accente rasiale.
O întîmplare neverosimilă s-a petrecut la Buzău, unde secretarul Prefecturii, care coordona ajutoarele primite pentru sinistraţi, a fost prins umplându-şi fără jenă cămara proprie cu câteva sute de conserve, ca şi cum se pregătea pentru o şedere mai îndelungată pe o insulă pustie. Acum, după ce a ajuns de “râsul curcilor”, ar trebui ca Justiţia chiar să îl izoleze de lume o vreme.
Ridiculul acestor situaţii este de neînţeles pentru străinii care au trecut şi ei prin astfel de momente. De la bulgari şi cehi, până la nemţi sau americani, toţi şi-au învins spaimele şi durerea, au uitat culoarea partidelor şi au pornit să-şi reconstruiască casele şi bunurile distruse, uneori să-şi reia chiar viaţa de la început. Cu încredere în forţele proprii şi ale autorităţilor, indiferent care sunt la putere, cu încrâncenare şi tenacitate.
Dincolo de fruntariile ţării marile dezastre îi unesc pe politicieni, la noi îi dezbină şi mai tare. Fericiţi că nu au fost ei la putere, cei din Opoziţie găsesc momentul prielnic să îi atace pe guvernanţi că n-au făcut şi n-au dres, stau la “fereastra dezinteresului naţional” şi chibiţează cu mâinile în buzunare, aruncând şmechereşte “seminţele” discordiei între alegători şi aleşi. Speculează orice greşeală în gestionarea crizei, de la proasta distribuire a ajutoarelor până la lentoarea refacerii caselor şi drumurilor distruse. La rândul lor, negri de supărare că toate aceste necazuri s-au întâmplat în mandantul lor, actualii guvernanţi încearcă să caute ţapi ispăşitori doar printre cei care au condus destinele ţării înaintea lor, producând o ruptură între Cei de Ieri şi Cei de Azi, ca şi cum Ţara aceasta trebuie să meargă numai în salturi, din legislatură în legislatură.
Te uiţi la cele două-trei bărcuţe din cauciuc pe care se chinuie să le umfle bieţii militari veniţi să-i salveze pe cei ameninţaţi de viituri, la vilele şi palatele somptuoase construite cu cimentul şi materialele sustrase de la diguri, drumuri şi poduri, la pădurile tăiate în cârdăşie de reprezentanţii mai tuturor partidelor aflate la un moment dat la putere, la casele înălţate fără autorizaţii pe văi şi vâlcele, la bărbaţii în putere, şi chiar la femeile lor, care zac ziua şi noaptea prin crâşme, dar nu-şi sapă un şanţ de scurgere a apei pe lângă casă, te uiţi la toate astea şi la multe altele şi te bufneşte, vorba Poetului, râsu’ plânsu’.
La fel s-a întâmplat şi cu mult vehiculata demisie a premierului Tăriceanu, aşteptată cu bucurie şi speranţă de unii, deplânsă şi înfierată cu mânie proletară de alţii. De la sublimul primelor declaraţii ferme de demisie, care ar fi trebuit să ducă la alegerile anticipate menite să întărească majoritatea parlamentară, la ridiculul renunţărilor repetate la demisie nu a fost decât un pas. Un pas care, pe fond, nu exprimă decât o crasă incapacitate decizională, minată subteran şi de anumite calcule politicianiste, care deterioarează grav autoritatea unui guvern aflat în derivă morală.
Peste toate, un râs şi un plâns care dezonorează şi păgubeşte milioane de români.

Bucuresti, 25.07.05

    Comments >>


Articol citit de 24 ori.