Pentru noi, vâlcenii, “csárdás” este un cuvânt strãin, care doar pronunþat corect “ceardaº” aduce aminte de un dans popular de origine maghiarã, jucat uneori pe la petrecerile mai simandicoase. În tinereþea mea, deºi nu ne aflam în zona sa folcloricã, el era solicitat destul de des, mai ales cãtre sfârºiturile balurilor de la þarã, pentru cã era plin de viaþã ºi de veselie. Jucându-l, aveam impresia cã partenera de lângã mine era una din acele unguroaice frumoase foc despre care îmi povesteau pãrinþii mei cã au dansat la botezul meu, petrecut în Ardeal. Multã vreme am tânjit dupã acest fetiº al “unguroaicei”, aºa cum Gib Mihãescu ºi-o închipuise ºi dorise pe “rusoaica” sa.

     Unchiul meu Alexandru se însurase cu o unguroaicã, Vichi, care m-a ºi nãºit. Aprigã ºi autoritarã, se certa toatã ziua peste gard cu maicã-mea, focoasã ºi neînduplecatã ca toate oltencele. Între ele a fost o întrecere continuã: cine sã aibã cloºtile cu puii cei mai mulþi, cine sã punã prima salata ºi ceapa în grãdinã, cine sã facã checul cel mai bun. Când ne-am nãscut noi, vãru-meu Sandu ºi eu, am devenit cobaii celor mai nãstruºnice experimente: cine merge primul pe bicicletã înainte de a a merge la ºcoalã, cine cântã mai bine la acordeon… De la o vreme, “rãzboiul” româno-maghiar s-a internaþionalizat, fiind atrasã în vârtejul sãu ºi naºa de cununie a pãrinþilor mei, bulgãroaica Marioara, cãsãtoritã cu unchiul Antonicã.

     În momentele de pace, cele trei se strângeau la bunicã-mea Aneta ºi cântau împreunã, mai întâi fiecare pe limba sa, de fugeau câinii care încotro, apoi îºi reuneau vocile când româneºte, când ungureºte, când bulgãreºte. Atunci era raiul pentru noi, cei ºase veriºori, cãci mâncam pânã ne crãpau burþile din bunãtãþile aduse de mamele noastre: cârnaþi cu gogoºari în oþet, salatã de vinete, prãjiturã “cuib de viespi” ºi dulceaþã de trandafiri.

     Aceste certuri ºi împãcãri succesive din familiile noastre mixte ilustrau într-un fel situaþia relaþiilor inter-etnice de la nivelul zonelor în care trãiau cetãþeni români de alte naþionalitãþi. Acum patruzeci de ani, declaraþiile politice belicoase erau mai puþine ca astãzi ºi nici nu se purtau prin ziare sau în faþa camerelor de televiziune. E drept cã exista Regiunea Autonomã Maghiarã, constituitã dupã model sovietic, unde se încercase o “bantustanizare”, o concentrare a maghiarilor, sperându-se cã astfel se rezolvã de la sine ºi problemele acestei etnii. Nu a fost aºa, cãci enclavizarea înseamnã izolare, îngreunare a relaþiilor dintre oameni. Nicãieri în lume nu existã zone autonome total pe teritoriul vreunei þãri, epurate etnic ºi scoase definitiv de sub jurisdicþia statului.

     Cât priveºte pretenþia stupidã de a se vorbi numai ungureºte în zonele locuite preponderent de maghiari, dincolo de încãlcarea Constituþiei, consider cã este ºi o sfidare a bunului-simþ, cãci nu poþi obliga pe cetãþenii unui stat sã vorbeascã toate limbile vorbite în diferitele regiuni ale acestuia. Cum sã obligi pe un constãnþean sau moldovean venit cu treburi în Covasna sau Harghita sã se adreseze în maghiarã autoritãþilor sau vânzãtorilor din magazine, când el e doar în trecere? Mi-aduc aminte cã prin anii ’60 am ajuns la Tg. Mureº într-o excursie ºi am cerut unei vânzãtoare o îngheþatã, la care aceasta mi-a trântit un sec “nem tudom” (nu înþeleg). Am început sã plâng, aveam vreo zece ani ºi ceva, când a intervenit un bãrbat cu pãrul alb de la coadã, care a certat-o pe vânzãtoare cã nu m-a servit. Aceasta s-a scuzat, plângând ºi ea, cã nu ºtie prea bine româneºte, întrucât a învãþat într-o ºcoalã cu limba de predare maghiarã.

     S-a vorbit mult în aceste zile de intenþia Uniunii Civice Maghiare ºi a Consiliului Naþional Secuiesc de a proclama autonomia Þinutului Secuiesc. Lucrurile s-au inflamat, mai ales la nivelul politicienilor, singurii care ar avea un câºtig cert din aceasta. Oamenii de rând din Odorheiul Secuiesc ºi împrejurimi, cã sunt maghiari sau români, nu au aceeaºi încrâncenare, pentru cã nevoile lor zilnice nu þin neapãrat de limba pe care o vorbesc, de biserica în care se roagã sau dansul pe care îl joacã. Ei calcã în aceleaºi gropi ºi noroaie, stau în acelaºi frig în apartamente, apa le vine la fel de drãmuitã la robinete, fie cã se declarã descendenþii lui Attila, fie ai lui Ioan de Hunedoara sau Mihai Viteazul. Locurile de muncã sunt puþine, ºi atunci patronii maghiari îºi angajeazã prioritar conaþionalii. Trebuie sã le înþelegem sentimentele. Dar, ne întrebãm, de ce nu sunt mai mulþi patroni români în zonã? De ce statul român nu stimuleazã investitorii români sã vinã la Sfântul Gheorghe ºi Miercurea Ciuc, aºa cum diverse instituþii ºi ONG-uri din Ungaria le acordã anumite facilitãþi cetãþenilor români de etnie maghiarã?

     Etnicii români din zonã se plângeau zilele acestea în presã cã sunt lãsaþi singuri, cã de luni ºi luni de zile nici un ministru sau parlamentar de la Bucureºti nu a venit sã-i vadã cum trãiesc. Nici un prim-ministru sau preºedinte al þãrii nu a cãlcat dupã Revoluþie pe aici, aºa cum Ceauºescu a fãcut-o totuºi. Puþinele biserici ortodoxe au cãzut în ruinã, mai ales cã numãrul credincioºilor scade de la an la an, pentru cã românii nu sunt stimulaþi sã se aºeze în aceste locuri. De aceea, la slujbe vin mai ales militari, jandarmi, poliþiºti ºi pompieri aflaþi cu serviciul aici.

     Nu existã preocupãri serioase în închegarea unor dialoguri reale ºi eficiente între tinerii maghiari ºi români, deºi prietenii spontane se mai leagã, se mai ºi cãsãtoresc între ei. Câte formaþii de muzicã uºoarã sau teatre din Capitalã au susþinut spectacole în ultimii ani la Miercurea Ciuc, Sfântul Gheorghe sau Odorheiul Secuiesc, câþi scriitori sau ziariºti din “presa centralã” au mers acolo sã se documenteze la faþa locului? Câte donaþii de cãrþi în limba românã s-au fãcut pentru bibliotecile din aceastã regiune care îºi revendicã autonomia? O autonomie, spun mulþi dintre liderii maghiarilor, care sã însemne nu ruperea þinutului din trupul þãrii, ci pãstrarea veniturilor din taxe ºi impozite pentru nevoile locale. ªi maghiarii de aici au dovedit cã ºtiu, în general, sã-ºi gospodãreascã bine banii primiþi de la stat, care e ºi al lor. Dovadã, construirea ºi reabilitarea în ritm accelerat a unor drumuri între principalele oraºe din zonã, reconstruirea rapidã ºi durabilã a unor case distruse de inundaþii.

     Din pãcate, interesele personale ale politicienilor maghiari ºi români aþâþã în continuare focul sub cazanul relaþiilor inter-etnice. Dincolo de etnie, ei sunt însã legaþi prin aceleaºi afaceri veroase. În plus, liderii UDMR, dintre care unii “baroni locali” sunt puternic contestaþi, nu vor pluralism în reprezentarea maghiarilor la nivel partinic ºi parlamentar, de aceea resping orice acþiune a Uniunii Civice Maghiare sau a Consiliului Naþional Secuiesc. Chiar dacã multe din declaraþiile acestora din urmã sunt discutabile, cred cã mai multe voci maghiare în viaþa publicã ar fi benefice. Inclusiv pentru mai buna convieþuire dintre români ºi maghiari.

     Vârtejul ameþitor al opiniilor politice vehiculate în ultima vreme pe tema autonomiei Þinutului Secuiesc seamãnã foarte mult cu vârtejul unui “csárdás", dar dansat în stil românesc. Toate declaraþiile sunt fãcute de pe poziþii vãdit naþionaliste, atât din partea maghiarilor, cât ºi a românilor. De aceea, nu existã practic nici o abordare nepãtimaºã, care sã se refere strict la drepturile naþionalitãþilor conlocuitoare ºi la relaþiile dintre acestea, raportate însã mereu la stat ºi la lege. Apropiata intrare a României în hora Uniunii Europene presupune nu doar respectarea partenerilor de dans, dar ºi a culturii ºi obiceiurilor acestora, fãrã de care nu se poate menþine mult dorita unitate prin diversitate.

16.03.06