Arta si incultura dupa razboi

Categ: Realitate | • by Constantin Poenaru


Au spus-o mulţi înaintea mea că Vâlcea nu a avut niciodată o viaţă literară pe măsura celorlalte mari centre culturale ale ţării: Cluj, Iaşi, Timişoara. Nici înainte, nici după al doilea război mondial. Bucureştii nu intră în ecuaţia discuţiei, pentru că acest cosmopolit conglomerat uman a absorbit, cu o energofagie de vampir, tot “sângele proaspăt” al valorilor provinciale. Cum apărea un poet, un prozator sau un artist mai îndrăzneţ, cum era momit în Capitală. Pentru că nu a avut nici o editură sau revistă literară de prestigiu, aşa cum vecinii din Craiova, Sibiu sau Piteşti au reuşit să-şi facă, Râmnicul a rămas mereu un “oraş al pensionarilor”, un loc în care nu se întâmplă mare lucru în plan literar-artistic. La nivel oficial, toate fondurile culturnicilor de după război s-au consumat pe promovarea aşa-zisei culturi de masă, în care s-a pus accentul, exclusivist, pe un folclor de paradă, festivist şi falsificat adesea, un folclor bun pentru “Cântarea României” şi pentru primirea înalţilor oaspeţi politici de la Bucureşti “cu pâine şi cu sare”.
Scriam într-un articol anterior despre încercarea intelectualilor bucovineni Leca Morariu şi soţia sa Octavia Lupu, ajutaţi de profesorul Traian Cantemir, de a crea un climat artistic autentic în orăşelul în care s-au refugiat imediat după Dictatul de la Viena. Deşi în perioada interbelică veneau să dea spectacole la Sala „Adreani” diverse trupe teatrale din Bucureşti sau Craiova, iar George Enescu a concertat aici cel puţin în două rânduri, la Rm.Vâlcea nu au existat în această perioadă un teatru sau o orchestră simfonică profesioniste. Nu au existat, după cum îşi aminteşte scriitorul Constantin Mateescu în „Râmnicul, Râmnicul” (1994), „nici săli de expoziţii şi nici măcar cenacluri literare care să propună noi talente şi să confirme certitudini”. Doar echipa teatrală a elevilor profesorului Constantin Popian de la Seminarul teologic mai înveselea, din când în când, serile patriarhale, la care se adăugau rarele lecturi publice din creaţia proprie a unor poeţi, precum Victor Eftimiu, de exemplu, pornit în turneu prin ţară ca să-şi vândă vreun volumaş de versuri.
După 1944, în condiţiile grele de privaţiuni materiale ale anilor de după război şi ale schimbărilor intervenite în politica culturală a noilor guvernanţi, atmosfera oraşului de la poalele Capelei a devenit tot mai cenuşie şi mai plicticoasă. Rm.Vâlcea nu avea forţa artistică şi intelectuală a unui Cernăuţi, care număra atunci circa 400.000 de locuitori. Nu avea actori, regizori sau muzicieni, nu mai avea nici măcar o sală de spectacole ca lumea, pe locul fostului teatru “Adreani” ridicându-se actualul cinematograf “Modern”. De altfel, se pare că noii politruci prosovietici “gândeau” că nici nu mai este nevoie de artă cultă, de artişti în general, de vreme ce orice muncitor putea deveni peste noapte “un cântăreţ al vremurilor noi”. Măsura noilor tendinţe artistice era dată de apariţia brigăzilor de agitaţie, care aveau avantajul că se puteau manifesta atât lângă batoza de treierat grâu, cât şi lângă un strung, iar “mesajul” lor era unul simplu şi direct: “Jos chiaburii!”, “Trăiască Marea Uniune Sovietică şi cârmaciul său înţelept Iosif Visarionovici Stalin!”, “Moarte imperialismului american!”.
Noua putere opresivă instalată cu sprijinul ruşilor şi ideologia comunistă importată de la aceştia determină schimbări radicale în conducerea judeţului şi a oraşului. Se fac simţite imediat “binefacerile” noii politici de cadre. “În locul unor personalităţi cu o reputaţie şi onorabilitate recunoscute, scrie acelaşi memorialist Constantin Mateescu, în fruntea obştii au fost numiţi sobari, tâmplari, cizmari cu studii sumare, îndoielnice, care nu avuseseră de-a face până atunci cu un fotoliu de conducere şi nici cu oarecare deprinderi intelectuale”. Nicolae Angelescu notează şi el cu amărăciune, în “Memoriile unui om obscur” (apărute în 2005), cum în fruntea inspectoratului şcolar fusese instalat “un simplu şi neînsemnat maistru la Şcoala de meserii (…), fără nici o calificare şi fără nici un merit”.
În această situaţie, disperaţi că se vor sufoca de atâta mediocritate spirituală şi prostie omenească, Leca Morariu şi soţia sa au trecut la o “rezistenţă” originală. Se păstrează departe de orice implicare politică, mai ales că vremurile erau încă tulburi, şi, la început, se rezumă să facă scurte excursii în împrejurimile Râmnicului, unde vizitează mănăstirile Cozia, Turnu şi Stânişoara, considerate de ei “Elveţia noastră”, dar şi frumoasele locuri de la Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Căciulata, Brezoi şi Ocnele-Mari. Aceste călătorii nu aveau doar un scop turistic şi cultural, ele le dădeau şi posibilitatea să se întâlnească, feriţi de ochii autorităţilor tot mai curioase, cu o mulţime de cunoscuţi şi prieteni bucovineni, dar şi ieşeni fugiţi ca şi ei de furia cotropitorilor ruşi. În afara preoţilor şi călugărilor refugiaţi cu o parte a bunurilor şi odoarelor Mitropoliei din Cernăuţi (la Turnu), ale Mitropoliei din Iaşi (la Govora) şi ale mănăstirilor din nord-estul ţării, în Vâlcea se stabiliseră în 1944-1945 o serie de intelectuali de marcă, precum Al. Ieşan, dr. Victor Haliţchi, Bibi Onciul, O. Bucevschi, Nicolae Grămadă şi Ilie Grămadă, despre care vom vorbi altă dată.
La Brezoi, Leca Morariu îl întâlneşte la 24 iulie 1944 pe poetul Radu Gyr, cu care discută despre “pezevenghii culturali” Şerban Cioculescu, Octav Neamţu, D. Caracostea, Al. Rosetti şi alţii. În aşezarea cu aspect de “oraş începător”, consemnează el în “Drumuri oltene”, jurnalul personal publicat abia în 2004, exista Căminul cultural “Mircea cel Bătrân”, cu o bibliotecă de 700 de volume, precum şi biblioteca “Muncă şi lumină”, secţie a Întreprinderii “Carpatina”, cu vreo 600 de volume, iar Teatrul Municipal Bucureşti prezenta periodic spectacole cu Scampolo, Femeie sută-n sută, Omul care-a văzut moartea.
Doar peste câţiva ani, turneele teatrelor în Vâlcea se vor împuţina, iar repertoriul acestora va fi ajustat drastic pentru a sluji noile comandamente artistice ale ţării: întovărăşirea şi colectivizarea ţăranilor, industrializarea forţată. În afara unor piese de teatru teziste precum “Ziua cea mare”, “Cetatea de foc” sau “Vlaicu şi feciorii săi”, doar spectacolele de circ sau ale unor formaţii sindicale de muzică populară mai animau, din când în când, urbea. De aceea, Leca Morariu şi soţia au reînsufleţit activitatea Societăţii “Armonia”, înfiinţată la Cernăuţi cu ani în urmă, şi au reluat “audiţiile de cameră”, ţinute în casele unor prieteni, iubitori şi ei de muzică bună. În 1955 se ajunsese la 66 de asemenea mini-spectacole. De altfel, tuturor bucovinenilor şi basarabenilor, ca şi moldovenilor, “le plăceau petrecerile, muzica, spectaco-lele, dansul, îşi aminteşte Constantin Mateescu. Aproape zilnic puneau la cale reuniuni familiale numite “ceaiuri”, la care se serveau tartine, plăcinte moldoveneşti şi prăjituri de casă şi se dansa după un patefon His master’s voice adus cu mari primejdii de la Iaşi. Noi, ”băştinaşii”, educaţi în spiritul pedagogiei prăfuite a provinciei, ne-am acomodat destul de greu cu manierele emancipate ale ieşenilor”. Până şi copii acestora, „elevi la şcoli cu reputaţie ca liceele “Naţional” şi “Internat”, citeau romane franţuzeşti şi versuri de Breton sau Valery, luau lecţii de vioară, de pian, văzuseră o mulţime de filme americane şi povesteau cancanuri despre marile actriţe de cinematograf”, ceea ce le conferea un plus de educaţie şi civilizaţie.
Hotărât să transforme mentalitatea localnicilor, Leca Morariu a început să caute prin oraş după intelectualii cu preocupări în domeniul artistic. Pentru că urmase Conservatorul de muzică, ca şi soţia sa, i-a căutat în primul rând pe cei care aveau cunoştinţe muzicale sau care cântau la un instrument muzical. A trebuit să apeleze însă mai întâi tot la congenerii săi. Astfel, înjghebează o mică orchestră simfonică, în care el e dirijor şi cântă la violoncel, Lori Cantemir, băiatul bunului său prieten Traian, cântă la pian, Eugen Niculescu, la violă, iar soţia sa Octavia Lupu, la pian şi canto, fiind ajutaţi şi de poetul I. I. Alexandrescu. Oriunde mergeau, la Drăgăşani, la Horezu sau la Govora, începeau concertele neapărat cu Ciprian Porumbescu, interpretând atât Dorul şi Balada, cât şi Potpourriul din opereta Crai nou.
Aşa s-a constituit o alternativă redutabilă la politrucii sovietizaţi care încercau să impună o cultură de masă amorfă şi insipidă, slujind tezist o ideologie străină de dorinţele acestui popor.



Bucuresti, 16.08.05
.

    Comments >>


Articol citit de 44 ori.