O carte bijuterie, creată total (artă literară, pictură și design) de distinsa scriitoare Christine Bernadette Rouseau (pe numele ei de domnișoară – Cristina Onofre), membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2008 și membră a Societății Poeților Francezi, după ce a fost de două ori câștigătoarea Marelui Premiu pentru poezie oferit de aceasta; apărută în anul 2022 la Editura Ateneul scriitorilor din Bacău. Volum care cuprinde piesele de teatru: „Adevărata poveste a lui AQ” (într-un act și opt scene) și „În noaptea aceasta nu e lună. În noaptea aceasta este lună.” (tot într-un act, un one man show).
Cartea se deschide cu „Argumentul autorului” pe care îl semnează autoarea și în care îl prezintă pe cel care i-a inspirat cele două dramatizări, în limba română, chinezul Lu Xun, despre care Kim Ryang-Moo, critic literar coreean, scria: „Scriitorul care ocupă cel mai mare teritoriu de pe harta centrală a asiei de Est în secolul XX. Lu Xun este considerat sufletul național al Chinei și a fost supranumit de urmași Gorki al Chinei.” Pentru autoarea Christine Rousseau dramatizările, textele în limba română, au fost posibile deoarece ele au fost create după literatura lui Lu Xun editată în limba franceză, în Franța… Spre sfârșitul „Argumentului” autoarea scrie: „Pe lângă pasiunea ce m-a făcut să lucrez această carte a mai fost ceva: o forță care pe măsură ce scriam se desprindea parcă din cuvinte și mă invada; părea a fi bucuria ce vine dintr-un proiect pe măsură ce lucrezi să-i dai viață.” Da, bucuria execuției pe care o are creatorul, munca în sine de creație. Munca artistului care, oricâte greutăți ar întâmpina, nu renunță la actul spiritual și manual de a-și finaliza creația. To be or not to be domină viața artistului! Îmi amintesc, aveam 17 ani și în acea iarnă, la Ocnele Mari, în curtea unui prieten, în vacanța de iarnă, am cioplit un bolovan sferic, un trovant adunat de pe la Costești, așa cum mi l-am imaginat pe Toschris – Christos…o sferă cu un ochi viu și unul bolnav și un nas, fără gură… Două săptămâni am bătut cu ciocanul într-un șpiț pe un ger aspru fiind și în permanență înfometat. S-au mirat vecinii, spunîndu-mi că așa ceva n-au mai văzut. …Dând peste cuvântul „proiect” (în citatul de mai sus) am reflectat la faptul de cum s-a banalizat acest termen care în vremurile nu prea îndepărtate însemna ceva material de a cărui foloase se bucurau doar învățații. Iosif când ajunge în Egipt, un evreu la Faraon, a devenit omul numărul doi în stat fiindcă știa să construiască după un proiect! A spus Faraon: cum poate un evreu să înțeleagă limbajul desenului tehnic din proiect!?…și a adus toți evreii în Egipt! Salvându-i de la moartea prin înfometare…Astăzi proiectul (cuvânt) s-a banalizat, prin el se fură bani de la alte popoare mai avansate și local; s-a spiritualizat!…nu spre divin, ci spre Azazel.
Cartea trezește un mare interes fiincă astăzi China reprezintă puterea numărul unu a planetei prin poporul ei milenar, trezit la realitate, ca un miracol, acum aproape o sută de ani la umbra Japoniei super capitalistă și a Rusiei țariste și mai apoi sovietice, prin intermediul României lui Dej și Ceaușescu. Ori în această carte, Christine Rouseau, copleșitoare personalitate artistică, cunoaște China din Franța și scrie despre chinezi așa cum i-au cunoscut francezii, și ei prieteni cu sovieticii, dușmani de moarte ai chinezilor (aceștia, găzduindu-o pe fiica lui Stalin fugită din URSS…).
Trăim în secolul dimensiunilor cu orice preț. Rusia este cea mai mare. China are cel mai numeros popor. Amândouă sunt încă comuniste și sunt mari forțe militare, China, și economică! Deasupra lor este America, care nu-și mai găsește rostul…Toate trei încearcă să se întoarcă de unde au plecat. Norocul Rusiei, cu rezerve, că încă mai este jumătate stat european! deci bine ar fi, dacă ar adera la Uniunea Europeană și la un NATO european! Așa cum s-a încercat în anul 1990, la Malta, când Rusia trebuia să intre în Uniunea Statelor Europene!… Dar nu a fost să fie așa.
China a devenit un miracol acum când am intrat cu toții în mileniul III, secolul XXI. Iar scriitoarea noastră afirmată vijelios și plenar la începutul acestui mileniu, chiar și în țara luminilor, Franța, a simțit nevoia oricărui important scriitor ca să nu-i spunem mare (nu oricine poate să redea parfumul spiritual asiatic-ethosul unui popor) să dea o explicație a acestui timp dominat de chinezi, economic în primul rând, prin profilul însuși al chinezului de rând, care corespunde profilului chinezului din pătura de jos în jurul căruia plutește saga (desigur mai multe) poporului chinez de la începuturi până la sfârșitul secolului XIX…Un popor inteligent, curajos, și care milenii întregi a procedat la înțelegerea adevărului, lupta pentru el, chiar dacă milenii întregi a fost bătul cu bățul în cap, și, ținut de coada capilară a fost trântit cu capul de toți pereții…De astfel de profile, de chinezi, s-a ocupat și cel după care s-a inspirat Christine Rousseau, autoarea piesei, scriitorul Lu Xun, am văzut, cel pe care gânditorii asiatici l-au numit Gorki al chinejilor…
Din punct de vedere al personalității, singulari, chinezii din pătura de jos, fiecare, sunt nimeni! În mulțime însă par invicibili și mereu cu mâinile curate reușesc să facă ceea ce nu a mai făcut nimeni până astăzi. Pictorul chinez Zhang Xiaogang, în 2003, a creat un tablou pe pânză, 130 x 110 cm, intitulat Mica carte roșie, o capodoperă care definește valoarea ansamblului prin prisma particularului…Forța nucleară izvorâtă din prelucrarea științifică a nucleului atomului. Mica carte roșie în mâinile micului chinez! Colosală imagine simbolică a unui fapt pe care îl detesă toată lumea. O carte minusculă, roșie, care în acest mileniu gri, inclusiv secolul XX, mută centrul atenției umanității în…China! Nu uitați, priviți acest tablou în Arta, o istorie ilustrată, 2017, Ed. Litera…
Iată, citim în „Adevărata poveste a lui AQ” că „Ochii unui lup în acțiune sunt fioroși, dar și temători… Numai ochii mulțimii, tuturor la un loc, nu se văd!”…Concluzia o descoperim singuri, anume, contează cei care manipulează mulțimile! Adevăr, care se practică acum așa cum nu s-a practicat niciodată, fiincă lumea, pătura de jos și mijlocie, nu mai poate trăi fără telefon mobil și, încă, televiuziune de știri…Fără discuții că internetul și calculatorul rămâne o minune a tehnologiei, apropiată de om.
Pe fond, personajul AQ este un chinez din clasa săracă a societății de la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, societate care nu este formată decât de trei structuri; formate din clanurile nobiliare, în satul lui AQ, „Domnul” Cijao (cum ar spune olteanul: domnul este domn și-n șanț) fiind cel mai important – el are băieți care îl apără – fiul cel mare fiind primul și cel mai de vază între ei; clasa săracă sau de mijloc, care votează! a lui AQ; și prostimea (un fel de pulime – popor cum i-ar fi spus, celor mulți, un fost prim ministru din mandatul 2000 – 2004, oameni fără nume și care votează ce i se dictează! Atît de mulți erau aceștia din urmă, încât justiția nici nu-i mai judeca, când încalcau legea, puțin sau mai mult, încât le tăia capetele cu sabia, repede, neavând atâtea pușcării încât să încapă toți infractorii, repetăm, mai mult sau mai puțin vinovați!…și nici atâtea ghilotine cât le-ar fi fos nevoie în fiecare sat!… Vorbim de sate cu 1-2 milioane de locuitori. Astfel încât, când au construit Marele Zid sau au construit sutele de canale care brăzdează China, nu a fost nevoie decât ca locuitorii cu sapa și târnăcopul să se așeze unul lângă altul și să sape, fiecare, un metru de canal.
AQ, un fel de omuleț din desenul animat al lui Gopo, cu specific chinezesc, care dă ocol planetei fără să o parcurcurgă cu piciarele, ci nujmai ideea de chinez… Astăzi, dar și atunci (atunci se trezeau cât de cât chinezii, dar încă nu-l aveau pe Mao în cârdășie cu Stalin la început) omulețul chinez este în coștiința întregii lumi. Nimeni nu le va da ordin chinezilor să invadeze lumea! Ei vor pleca de bună voie, chemați!, acolo unde lumea s-a plictisit de pluralism politic exarcebat și acolo unde un chinez valorează cât zece Oblomovi. Rușii sau prorușii din Republca Moldova, după 1990 au făcut la fel în România, precum chinezii care au invadat cu produsele lor Frankfurtul am Main, cu mult înainte. Numai că aici, la noi, românii coborau economic și ăștilalți creșteau; așa că din piețele lor, după 2012, nu a rămas decât numele: „La ruși”! …AQ, un omuleț semănând cu cel al lui Gopo, dar fără să fie rudă cu Gânditorul de la Hamangia; de data aceasta un chinez din satul Veiciuan și care nu este în stare decât să ia bețe în cap de la Tânărul Cijao fie fiindcă nu știe ce vorbește, fie că nu iubește pe cine și cum trebuie!… Lovit cu capul de toți pereții de către Van Bărbosul-cerșetor, pentru că nu zdrobea la fel de bine ca acesta păduchii între dinți. Sau fie că se preface că este răsculat sau revoluționar, se preface, se complace în pielea acestora și ajunge să i se taie capul cu sabia, pedepsit, în piața publică. Hotărâre a unui judecător după cum mârâie gloata, atenție la ironia lui Fu Xun, care sub motivație politică prădase casa nobilului Cijao – asta da revoluție sau răscoală, totuna, sau lovitură de stat. Am văzut, comparația cu ochii înfricoșători ai lupului, dar temători, și nu atât de înficoșitori ca ai unei muțimi căreia nu i se vede ochii!…
*
Yin și Yang, da și nu – împreună, a fi și a nu fi la fel de când e lumea, cam așa s-ar traduce în plan spiritual titlul celei de-a doua piese de teatru: „În noaptea aceasta nu e lună. În noaptea aceasta este lună.” din acest volum semnat de Christine Bernadette Rousseau, nimeni alta decât Cristina Onofre, poeta noastră din România de sub munte, versantul sudic al Carpaților, vechea Țară Românească, spunem noi, cu capitala la Curtea de Argeș! Am cunoscut-o, când fără să o cheme nimeni, elegantă, frumoasă și excentrică a apărut din senin la o lansare a noastră de carte de la Biblioteca Orașului Curtea de Argeș, și ne-a citit dintr-un volum propriu fără să se prezinte de parcă ar fi venit din altă realitate, coborând de undeva de Sus… Am cunoscut-o mai apoi după ce i-am lecturat volumul Poeme din țara scaunului cu trei picioare, o carte de poezie care ne-a înfiorat, plăcându-ne foarte mult, inclusiv coperta căreia i-am și prevăzut un viitor vizual de mare succes. Acea copertă care avea, simplu, o poză cu un scaun cu trei picioare era un simbol al echilibrului și stabilității care vine din ancestral, viața satului românesc, a celor care trăiesc din și pentru natură, și, care, ca nicăieri nu mai există aproape la fel niciunde în lume, lumea secolului XXI, europeană; și, desigur, datorită respectului pentru natură, pentru masa lemnoasă a pământului, care ni i-a dat pe cei mai valoruși sculptori în lemn, din istoria artelor lumii… Pe cer strălucește Luna, chiar între nori, deși întuneric, omul este viu, grăiește, iubește și scrie poezii…Este! … Lună. Când luna și stelele au dispărut poetul oftează și scrie la opaiț; nu e lună și va adormi… Există lumină și nu e lumină, fiat lux!…
Mulțimea în mișcare este o consecință a canibalismului existent nu se știe de când, triburile căutându-se unele pe altele, și mâncându-se fără prea mare efort, până au descoperit grâul și focul, pânea și vinul, și când ele au înțeles că este mai bine să se iubească și să muncească împreună! Peste timp chinezii primii la grâu și la orez, și mâncând la flacără de foc tot ce mișcă, are viață, au fost primii care au exclus din viața lor canibalismul și au inventat … scrisul! Cartea, cititul… Lu Xun, ne spune Christine Bernadette, ne provoacă și desrie o lume a contrarilor, în China sfârșitului de secol XIX, începutul secolului XX, o lume agravată de această năpastă a diferenței exagerate dintre bogați și săraci…dintre cei care muncesc ca niște sclavi și nu au carte, și cei care învață cum să-i umilească pe ceilalți, și care formează marea parte a unei populații și, așa, să-și păstreze privilegiile. Fu pune degetul pe rană și imaginează o comunitate în care singura preocupare este cum să se mânânce unii pe alții, folosind metoda tuturor posibilităților, simbolismul. Deși destul de macabru Christine Bernadette pune în scenă, păstrând specificul chinezesc, gândire dinamică și faptă fără consecință – rezultat imediat, narațiunea simpaticului Fu și țese o nouă intrigă la lumina rampei!…de cum este să trăiești în secolul XX (când toată lumea era cucerită de arta africană și proclama naturalul, chiar și Brâncuși), și să te alimentezi cu carnea fratelui, surorii, și chiar a părinților…În fond o traducere macabră a unei sintagme la modă, simbolică, că oamenii în brațele modenismului se vor mânca între ei…„Mondo cane” sau certuri infinite între oameni, între fii și părinți. Sau, cum a fost în pandemie, între tineri și bunici! Piesa Christinei Bernadette este mai plăcută și mai instructivă decât pandemia, acest film de groază, aceste grozăvii, alături de gripa aviară și pesta porcină, și folosește un ton mai satiric, chiar glumeț, aducând canibalismul la timpul prezent.
