Virtutea de a nu lupta, se cheamă putinţa de a te sluji de oameni, se cheamă a fi împotrivă.
Cerului-rostul cel vechi, iar celui care se bucură când ucide, nu îi este cu putinţă să capete gândurile bune ale semenilor săi! Lao Zi, Carte despre Tao şi virtuţiile sale, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pag. 173.
Reputaul strateg militar Sun Tzu (Sun Wu, Tzu însemnând, maestru) autorul capodoperei „Arta războiului” a trăit între anii 544-496 I. Hr. şi a fost sfătuitorul de la curtea regelui Ho-Lu şi specialist militar activ al dinastiei, de după Ho-Lu, dinastia Chou.
Chiar dacă se referă doar la aspectele militare ale tuturor componentelor statului, cartea (denumită cartea-cult, după traducerile din secolul XX), scrisă în jurul anului 500 i.e.n. se referă şi la politica sferelor şi relaţiilor între state, chiar dacă în acest domeniu informaţiile şi manipularea sunt în afara războiului. „Un echivalent al războiului informaţional în politică îl reprezintă relaţiile publice, propaganda şi discursul. În plus, politicienii încearcă de foarte multe ori să-şi irite antagoniştii, să-i provoace în scopul de a-i face să acţioneze aşa cum îşi doresc ei”; (Sun Tzu Arta Războiului, Ed. Cartex, Bucureşti, 2017, pag. 154). Ce nu se spune, cu voce, şi nici ştiinţa socială nu o face, este că nu politicienii provoacă războaiele, chiar dacă importanţa lor nu poate fi exclusă, ci oligarhiile economico-financiare. Nu întâmplător Sun pune ]ntrebările: Dacă nu sunteţi în pericol, nu vă bateţi?; Dacă nu sunteţi în stare să reuşiţi, nu recurgeţi la forţa armată?. Or a câştiga bătălii şi a cuceri obiectivele fixate, dar nu a reuşi să tragi foloase din aceste rezultate, este de rău augur şi se numeşte pierdere de timp, spune tot el. Intreb şi eu, de unde atunci at\ta cavalerism, umanitate, dreptate. credinţă-pietate? Studiile de geopolitică şi istorie militară explică clar cum declanşatorul este interesul economic, cel ce generează dezechilibrele şi pauperizarea popoarelor, și chiar continente intregi, pentru a le stăpâni şi jefui. Sigur că diferenţele de viziune şi strategie militară au evoluat în funcţie de setul de valori, de revoluţia unană, tehnică şi economică, analizate, de la Sun încoace, şi de Confucius, Machiavelli, Clausewitz, Napoleon şi Khissinger, pentru că s-au schimbat armele, dar nu şiregula jocului. Numai noi europenii, după al Doilea Rîzboi Mondial până la „căderea zidului Berlinului” am generat lucrurile în sistem cartezian. Futurologii războiului, ajunşi la concluzia pericolului celui nuclear, au inventat şi pus la dispoziţia oligarhiei, ce nu poate trăi fără război, noi elaborări strategice, cât mai puţin distrugătoarte în teren. Chiar dacă pentru Confucius idealul rămâne guvernarea lumii (cum îşi doresc astăzi, globaliştii), mersul spre aceasta trebuie să se facă „armonios, prin dreptate şi bună credinţă”. Bineînţeles că aici trebuie să se armonizeze oligarhia industriei militare cu cea a finanţelor, medicală şi de mediu, pentru că omenirea a evoluat şi nu mai poate fi stăpânită doar cu forţa armelor. Chiar şi Sun Tzu prevedea că strategul inteligent trebuie să se bazeze, mai întâi, pe moralul oamenilor, informaţiile şi relaţiile externe, pentru obţinerea victoriei, astfel, „Războiul trebuie câştigat chiar înainte de angajarea în luptă” (ididem, coperta spate).
O nuanţare a „moralului” şi calităţii luptătorului îşi găseşte descrierea exemplului urmat de Sun Tzu, privind arta de a stăpâni mişcarea trupelor, exersată după audienţa şi angajarea sa de către regele statului Wu, Ho Lu, când acesta îl întreabă dacă exerciţiile le poate face şi cu femeile! El a răspuns , da, iar regele i-a adus 180 de femei frumoase, pe care Sun le-a împărţit în două companii, punându-le în frunte pe cele două concubine preferate ale regelui. Sun le întreabă dacă ştiu unde este inima, unde se găsesc mâna stângă, mâna dreaptă şi spatele. La răspunsul ştim, el ordonă, ”faţa”, întorceţi-vă cu faţa, cu inima spre mine, apoi când spun „stânga”, întorceţi-vă către mâna stângă, când spun „dreapta”, către dreapta, când spun „spate”, întorceţi-mi spatele! Chiar dacă femeile au spus că au înţelers, el a repetat de trei ori aceste comenzi, iar la bătaia tobei a spus întorceţi-vă la dreapta. Atunci femeile au râs. El a mai repetat de trei ori indicaţiile, după ce le-a spus: „Dacă indicaţiile nu sunt clare şi ordinele nu au fost complet explicate, este vina comandantului”, dar ele au râs din nou, Atunci Sun a ordonat decapitarea căpitanilor celor două companii, chiar în prezenţa regelui care asista la instruire. Chiar dacă regele dezavuează actul, el răspunde: „Servitorul vostru a primit deja de la voi investitura de comandant-şef, aşadar, când comandantul este în fruntea armatei, el nu este obligat să accepte toate ordinele suveranului”. Maestrul numeşte în fruntea companiilor alte două femei cu grad imediat inferior şi se reia acelaşi rirtual, şi după semnalul tobei femeile au executat exerciţiul întocmai. Atunci regele primeşte următorul mesaj: „Trupele sunt acum în ordine. Regele poate coborî pentru a le trece în revistă şi a le inspecta. Ele pot fi folosite după voia regelui, pot trece prin foc şi prin apă” (ibidem, pag.13-14).
Am nuanţat acest exemplu pentru că înţelegem cu toţii, acum, că mentalul, comportamentul au evoluat iar siluirea armatei nu mai este posibilă. Influieanţa morală este cea ce face ca luptătorii să fie de acord cu comandanţii lor.
Sistemul de instrumente al lui SunTzu cupriundea cinci elemente cheie, valabile şi astăzi: filozofie (doctrină, relaţie, interes), lider, metode, pământ şi cer. Iar mediul de afaceri (cea mai mare provocare, actuală), era stabilirea inamicului (azi, oportunitatea). Pentru că şi moralul oamenilor, disciplina, responsabilitatea familiei şi istoriei, cultura şi patriotismul, sunt din ce în ce mai greu de gestionat, au trebuit inventate noi strategii de supunere. Şi aşa s-a ajuns la logica învingerii acestora prin ei înşişi. Desigur, de la confruntarea violentă a războiului, adică lupta armată ca instrument de promovare a interesului statelor, chiar dacă latura stabilă a războiului rămâne o continuare a politicii prin violenţa armată, aşa cum avem astăzi războiul din Ucraina, trebuiesc schimbate formele şi metodele operaţiunilor de luptă, utilizarea armelor şi a echipamentelor militare. „Aşa dar, cei ce sunt experţi în arta războiului supun armata inamică fără luptă. Ei cuceresc oraşele fără a le asedia şi doboară un stat fără operaţiuni de lungă durată (ididem, pag. 37). Dacă vorbim despre lider, la noi, după revoluţie, a fost ca un „sat fără câini”. Nu le-a fost deloc greu, „instructorilor”, lăsaţi aici de Soroş, imediat în ianuarie *90, pentru a recruta şi organiza mitingurile din ianuarie-martie, apoi „golaniada”, apoi mineriadele, biciznicele cursuri ale lui Mungiu samd. Metodele au fost exersate, încă din timpul celui de al doilea Război mondial, de către serviciile anglo-americane, la care s-au alăturat cu timp cele izraeliene, franceze şi poate chiar ruseşti. Numai că, cu timpul agenţii acestora au transferat rolul de informare, de deschiderea pieţelor, strângerea „cotizaţiilor” şi implicarea în execuţie, agenţilor locali recrutaţi, rămânându-le doar coordonare şi valorificarea câştigurilor în buzunarele comanditarilor lor, globaliştii de astăzi, despre care voi scrie în materialul următor. Cu pământul a fost uşor, după ce am fost uşuraţi de toată economia ridicată în cei 50 de ani precedenţi, nemaiavând putinţa de a construi repede infrastructura rutieră. Metodele s-au implementat repede, poporul lipsit de unele produse, servicii şi ajutoare, s-au aotoabandonat în favoarea produselor străine, plus-valoarea acestora aducându-le patronilor străini beneficii imense. Sursele recrutate au făcut permisibilă invadarea rapidă a întregii ţări. La ce le mai trebuiau trupe? Cerul, ca spaţiu al nimănui a fost cel mai uşor de „industrializat”. Aviaţia şi sateliţii au ocupat toate traseele cereşti, dronele au invadat şi ele bolta cerească. Aici este succesul asigurat, chiar mai mult decât în războiul terestru. Aceste mijloace sunt o sursă importantă în manipulare, ascunderea propriilor acţiuni şi acuzarea dezinvoltă a adversarului. Ca exemplu avem folosirea şi inducerea în mentalul partenerilor, vecinilor, populaţiilor acestora, de către adversarii Rusiei, a folosirii dronelor pentru uciderea copiilor, civililor, lovirea spitalelor, centrelor sociale şi administrative, ba chiar şi a vecinilor conflictului! Indiferent de epoca istorică, orice acţiune militară a fost precedată de războiul informaţional care, chiar, hotărăşte tabăra învingătoare. Recunoaşterea acestei practici este evidenţiată şi în filmul Wall Street din 1987, care valorifică şi redă evoluţia rolului comunicaţiilor şi a sistemului informaţional în conflictele militare.
Toate acestea, exemplificate şi analizate, dovedesc starea ţării noastre supusă unui permanent „război hibrid”, aproape imediat de după Cel De-al Doile Război Mondial, dacă ne referim la incitarea mentalului în aşteptarea sosirii americanilor, programele „Europa liberă” şi „Vocea Americii”., agresiunea ce a luat proporţii covârşitoare după Revoluţia din decembrie 1989. Însăşi revoluţia a fost un exemplu şcoală de exploatare a vulnerabilităţilor în plan economic, politic, militar, social şi informaţional mai ales! Simularea, provocările şi minciuna au creat derută pe toate planurile şi în întreaga ţară, şi este clar un conflic, chiar război hibrid. Ulterior trebuie să ne aducem aminte că ambasadorii Statelor Unite nu şi-au ocupat la timp funcţiile, pentru că s-au selecţionat cu greutate, apoi au urmat „cursuri” de pregătire, de până la un an, România suportând permanent atitudinea acestora de „influiencer”, prin care curge tot fluxul informaional, şi nu numai.
Trecând la partea teoretică, definirea noilor termeni de conflic este încă ambiguă, se caută, de ceva vreme, formularera şi acceptarea acestora, întrucât ne confruntăm acum cu un alt exemplu şcoală, de război hibrid, generalizat ca combinaţie de forţe militare convenţionale şi neregulate care desfăşoară simultan acţiuni convenţionale şi neconvenţionale. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, „conflictul”s-a acutizat, dar folosirea acestui termen abia acum îşi găseşte explicaţia în documentele NATO şi UE. Ameninţarea hibridă a preocupat o serie de cercetători; în 2006, pentru a caracteriza războiul dintre Israel şi Hezbollah. Atunci s-au analizat, din punct de vedere conceptual, termenii de ameninţare hibridă, război hibrid şi război combinat. S-au avut în vedere şi acţiunile mai vechi ale Statului Islamic, Al-Qaida. Operaţiunile din zona Mării Chinei de Sud, Iranul şi Orientul Mijlociu, dar şi operaţiunile Armatei Republicane Irlandeze şi din Americii de Sud. Termenii agreaţi în limba engleză sunt hybrid warfare, specific mediului academic, dar pentru că războiul nu are caracter ştiinţific, în limba română nu-i găsim corespondent, şi hybrid threat, utilizat de armată sub denumirea de ameninţare. În literatura militară românească, termenul de hybrid warfare, ca traducere a termenului de război, este inexact, avînd o conotaţie mai mult metaforică, fără conotaţie ştiinţifică şi nici juridică. Termenul de război nu este definit în legislaţia noastră ci, doar starea de război. Poate va fi inclus, acum în noua Strategie de Apărare a României. Dar, pentru a reda semificaţia acestui termen, în funcţie de contexst, ar trebui definit ca „agresiune hibridă” sau „acţiune hibridă specifică războiului”.
Ameninţări hiobride (hybrid threat) se regăsesc, mai ales în ultimul timp, în mijloacele de ordin tehnologic, în televiziuni şi social media (de partajare media, de tip social-networking, ale comunităţilor-reddit şi rewieu). Apoi, este timpul să ne aducem aminte cum a început aşa zisul „război” (aşa se denumeşte zilnic) Rusia-Ucraina, dar ne trebuie imparţialitate, puţină cultură şi bună voinţă. Aşadar, în 2004, Victor Ianukovici, candidatul opoziţiei, ales preţedinte, a fos otrăvit cu dioxina TCDD. Au inceput proteste şi demonstraţii, sub pretext de fraudare a votului şi sub numele de „Revoluţia Portocalie” s-a înaintat contestaţie la Curtea Supremă, care o validează. La noile alegeri iese câştigător Iuscenko. În 2010, iese căştigător tot Ianukovici.
În anul 2008, la summitul de la Bucureşti, Ucraina şi Georgia au cerut să adere la NATO, iar în anul 2013 parlamentul Ucrainei a aprobat acordul de asociere cu UE, rupând legăturile cu Unienea Economică Euroasiatică, retragere ce a provocat un val de proteste, cunoscut sub denumirea de Euromaidan, culminând cu Revoluţia Demnităţii din februarie 2014. Se spune că în perioada 8-20 februarie ar fi fost ucişi aproape 100 de protestatari. La 21 februarie 2014 Ianucovici, după ce cu o zi înainte semnase un acord care să soluţioneze criza, prin intermediul Franţei, Germaniei şi Poloniei împreună cu opoziţia hotărăsc crearea unui guvern interimar pentru a schimba unele prevederi ale Constituţiei, dar la acuzaţiile aduse lui Ianukovici, privind uciderea protestatarilor, acesta fuge în Rusia. Palamentul, însă, dispune noi prevederi în Constituţie prin care se anulează şi se elimină locurile din parlament ale reprezentanţilor cetăţenilor etmici, închiderea scolilor şi bisericilor acestora şi obligativitatea doar a limbii ucrainiene . La 23 februarie parlamerntul a adoptat legea de revocare a limbii ruse , ca limbă oficiaslă de stat!
Conform Ambasadei Federaţiei Ruse, că tot avem doar ştiri de la anglo-americani, de la UE şi de la NATO, „Particiopanţii Euromaidanului nu şi-au ascuns părerile neonaziste. Imaginile agentului de informaţii al Celui de-al Treile Reich Stepan Bandera au fost atârnate pe clădirile capturate la mitinguri. Protestele de la Maidan au fost susţinute şi finanţate în mod deschis de ţările occidentale, sprijinul material pentru tabăra de protest, numai din partea Ambasadei SUA, este estimat la 1 milion de dolari pe zi (parcă şi pe la noi s-a întâmplat le fel). Activiştii Euromaidanului au folosit metode violente, teroriste. După victoria Euromaidanului, teroarea împotriva disidenţilor a devenit-cartea de vizită-de la Kiev, care a lansat o operaţiune punitivă împotriva propriei populaţii. Ca urmare a loviturii de stat din Ucraina, puciştii au ales confruntarea şi războiul ca alternativă la dezvoltarea paşnică a ţării”! (Ambasada Federaţiei Ruse, comunicat al Secţiei Consulare, 24 februarie 2024, cu titlul: „În urmă cu 10 ani, la Kiev a avut loc o lovitură anticonstituţională de stat….”). Interesele şi implicarea SUA, nu poate fi contestată de nimeni, mai ales , după cele exprimate de actualul preşedinte Donald Trumf. Se ştie că drept „recompensă” persoane interesate au pus mâna pe agricultura Ucrainei, şi nu numai.
Continuând firul evenimentelot, e bine să se ştie că, spre deosebire de noi care nu am schiţa niciun gest la închiderea şcolilor şi bisericilor românerşti la scoaterea din parlament a reprezentanţilor etnicilor noştri, cele 8 miloane de ruşi din regiunile estice, în special Donetk şi Luhansk, s-au revoltat, au ocupat instituţiile şi unităţile militare, scoţând mijloacele de luptă în stradă. Ce a făcut Ucraina, abandonată occidentului? A trimis armata republicană împotriva acestora, şi aşa a început, de fapt războiul, 16 februarie 2024! Se pune întrebarea de ce nu le-a asigurat celor două regiuni dreptul unei autonomii, pe care o avea şi Crimeea, pentru a se evita războiul? A funcţionat cu tărie şi interes, „băţul în gard”, al găştii Soroş, ştiut de toată lumea! Drept urmare, Rusia, la 16 martie 2014 ocupă Peninsula Crimeea („Republica Autonomă Crimeea” şi „Sevastopol”, spun ei, ca şi cum Sevastopolul nu ar fi parte a Crimeeii). Privind lansarea atacurilor în estul Ucrainei, se spune că, mai întâi, „începând cu 2021 (!), Rusia ar fi concentrat forţe masive în apropierea graniţelor”. Apoi la 20 februarie, ba în aprilie se încurcă ei, Rusia, profitând de vidul de putere de la Kiev, a intrat cu parte din forţe în cele două regiuni, în sprijinul etnicilor lor. După februarie 2014, s-au intensificat demonstraţii pro-ruse, în mai toate oraşele din estul şi sudul Rusiei. În anul 2018 Rusia ocupă Dombasul şi declară regiunea ocupată. În continuare se escaladează războiul de către ambii beligeranţi, în sprijinul Ucrainei sărind, NATO şi UE, cu fonduri imense, armament , muniţii, materiale civile şi de război. România a făcut eforturi nejustificate pentru ajutorul tranzitului exportului pe teritoriul nostru, personal, şi al familiilor ucrainiene. S-a trecut apoi la trimiterea de tehnică şi materiale de război, care au adîncit nepermis deficitul bugetar, şi care pune acum populaţia în stare de criză profundă.
După cum descriam mai sus, acţiunile hibride s-au tot înmulţit, nu mai contenesc sancţiunile economice şi politice, împotriva Rusiei şi sa trecut la folosirea pe scară largă la folosirea unei noi tehnici de luptă, numită campania dronelor, în care s-au implicat şi alte state din afara NATO şiUE. Dar cea mai gravă şi aproape insuportabilă manevră de manipulare o reprezintă campania de dezinformare. prin toate canalele social media, 24 din 24 de ore. Din păcate actorii aliniaţi împotriva Rusiei, nu împotriva Israelului, nu împotriva SUA, generatoarele zilnice de ucideri de nevinovaţi, au reuşit să incite populaţia Europei la ură împotriva acestui stat vecin cu noi, să manipuleze mass media şi toate platformele şi reţelele sociale doar cu ştirile lor, interzicându-ne să avem vreo reacţie la falsurile lor, de la „statul asgresor”, nici măcar la comunicatele şi acuzaţiile provocatoare ale guvernanţii noştri, care ne bagă în conflict fără nicio justificare.
Cât priveşte acest subiect dezbătut de mine, văd că s-a trezit şi NATO, să definească acest nou concept, dar fără să modifice, să completeze doctrina alianţei cu noile provocări. Citesc pe un site, printre elementele caractertistice unui „război hibrid” următorul text: „Statele membre NATO au decis, în cadrul anmmitului de luni (parcă 13 octombrie), să adopte un nou concept strategic, prin care să-şi adapteze reacţia la provocările următorului deceniu (sic). Aliaţii au reconfirmat că un atac împotriva unuia dintrte ei va fi considerat un atac împotriva tuturor, aşa cum prevede Articolul 5, şi au stabilit că acesta se referă şi la ameninţările legate de războiul hibrid. În comunicatul final, membrii alianţei nord-atlantice fac referire la acţiunile agresive ale Rusei, dar şi la influienţa crescândă şi politicile internaţionale ale Chinei”. Am căutat şi pe paginile UE. Pe site-ul Consiliului European, sub titlul; „UE şi statele sale membre colaborează pentru a preveni, a contracara şi a răspunde ameniţărilor şi campaniilor hibride, care afectează Europa şi cetăţenii săi”, se face următorul comentariu: „Ameninţările hibride se referă, de obicei, la activităţi dăunătoare care sunt planificate şi desfăşurate cu intenţii răuvoitoare. Acestea urmăresc să submineze o ţintă, cum ar fi un stat sau o instituţie, printr-o varietate de mijloace, adesea combinate. Aceste mijloace pot include manipularea informaţiilor, atacurile cibernatice, influienţa sau constrângerea economică, manevrele politice disimulate, diplomaţia coercitivă sau ameninţările cu forţa militară”!
Frumoase texte, la ambele înalte instituţii, fără nimic aplicativ. Citind textul UE, mi-am adus aminte de ameninţările şi constrângerile exercitate de înalţii demnitari de la Brucxelles, de la 2007 încoace, asupra României: MCV-ul. PNRR, blocarea construcţiei de autostrăzi, închiderea minelor, obligarea acesului transportului grâului ucrainian în defavoarea celui românesc, deficitul bugetar samd. Şi acum obligativitatea creşterii, în condiţiile grele ale vieţii propriilor cetăţeni, a costurilor militare, în totală contradicţie cu restricţiile deficitului bugetar. Toate astea nu sunt constrângeri economice, ameniţări şi manevre politice cu care este confruntată România din partea UE?
Suntem o Românie fără reacţii, care nu învaţă nimic din greşelile sale şi nu se schimbă de multe sute de ani! „În viaţă, cea ce nu ştim e adesea mai important decât cea ce credem că ştim. Necunoscutul bate mereu la uşile vieţilor noastre, iar mintea omului, orbită de vanitate, suferă de o opacitate cronică. Într-o lume dominată de iluzia controlului, oamenii preferă să creadă în previzibil, în loc să accepte că hazardul este, poate, singura constantă reală a existenţei….Acolo unde instinctul se amestecă cu cunoaşterea, iar interesele personale sufocă raţiunea, se nasc crize, trădări şi prăbuşiri morale” (Mihai Petrescu, Editorial, revista Semnalul Oltului….,nr 14/13 octombrie 2025, pag.20)!
