Bine vestita re/naştere, într-un trup împlinit gata săvârșirii, printr o nouă eliberare din
tainițele vechiului, îşi aşteaptă ziua. Ca orice ivire importantă, reuşita noului are nevoie de răbdare
şi mai ales de entuziasmul neîntrerupt, roditor. În fiecare an, înaintea trecerii de taină a Paştelui,
între lumea veche şi cea nouă, cununi de mlădiţe de măslin, de salcie, pregătesc drumul unei
cununii, repetabilă cununie, ca o condiţie pentru toate naşterile cele noi. Orice final (Finis coronat
opus!) își trece eroul sub arcuirea triumfului! Aşa ne-am pomenit de când ne ştim.
Înainte de era creştină, în tot Imperiul Roman, precum şi în Daco-Romania, Flora, zeiţa
florilor, dar şi a fenomenului înfloririi pomilor, plantelor din grădină, a cerealelor, punea în mişcare
alaiurile de sărbătoare, cu braţele încărcate, cu ramurile lăstărite proaspăt din sevele trecutului an.
Orice lăstar erupt din trupul multor vieţi acumulate, reprezintă privirea înapoi. Ce rodnic este trupul
sălciilor cu nenumăratele priviri înapoi ale plânselor ramuri boltite, pletos ! Ce tenacitate a vieţuirii
au sălciile, ca din trupurile lor sfârtecate să-şi desfacă mereu aripile verzi! Naşterea înnoitoare se
face numai cu virtutea seminţei şi ea agonisită dintr-o trecută și însorită trecere. Drumul seminţei
trebuie să înceapă primăvara, ca o înviere după vestirea duhului Gabriel şi îmbierea Floriilor.
Extraordinară suprapunere de evenimente : Romanii, şi supuşii lor – evreii unui Ierusalim
frământat!- se pregătesc de cinstirea Florei. Poporul ales, sătul de aşteptare, vede peste tot pe
proorocitul Mesia, care să-l dezrobească din ultima lănţuire. Terenul este pregătit unei intrări demult
aşteptate, de care doar ea, primăvara, este în stare să ne fericească. Soare generos, ramuri înfrunzite,
zumzetul vieţuirii, sângele în iuţirea curgerii, zbenguiala unor miei cu zile numărate, toate fac din
fiecare săptămână a Floriilor readucerea în timpul viu a faptului, cu o istorie si o intrare triumfală în
Ierusalimul cu “Osanale”, ce-au inundat mileniile, cu iubirea creştină. Braţe ridicate spre cer pentru:
“pace în cer şi slavă întru cei de sus !”, arcuri vegetale pentru pacea dintre pământ şi cer, dintre
rădăcină şi floare, dintre trupul Cristosului şi logosul Înainte/mergătorului, toate anunţau marea
trecere! Trupul nezdrobit se va pune sămânță și numai prin moarte, după ce sufletul va fi fost
eliberat la răstignire, își va ridica piatra mormântului. Flori, peste tot miresme, veselia pătrunderii în
mirificul tărâm al primăverii, dau semnalul unui sfârşit al timpului, unui alt început pentru creşterea
înnoită, cu amintirea duhului vechi, până când cel nou se va coborî într-o împlinită zi de Rusalii.
Sub florile aduse ofrandă, pe epitaf la prohodita săvârşire, în noaptea unor încercuiri de
legământ, tot omul deprinde respectul vechiului şi speranţa noului. Deprinderi de viaţă nouă, după o
săptămână de patimi şi răstigniri, de sacrificii şi cine de taină, de lacrimi şi trădări, de renegări şi ne/
putinţe. Flori dalbe, din înflorite grădini, dau imboldul unei alte plecări răscumpărătoare în
amintirea primei plecări-izgonire, în libertatea suferinţelor, în libertatea alegeri, cu toate grozăviile
ei pentru complexitatea şi frumuseţea vieţii.
20 aprilie, 1995 /Mihai Sporiș
