Bine vestita re/naştere, într-un trup împlinit gata săvârșirii, printr o nouă eliberare din tainițele vechiului, îşi aşteaptă ziua. Ca orice ivire importantă, reuşita noului are nevoie de răbdare şi mai ales de entuziasmul neîntrerupt, roditor. În fiecare an, înaintea trecerii de taină a Paştelui, între lumea veche şi cea nouă, cununi de mlădiţe de măslin, de salcie, pregătesc drumul unei cununii, repetabilă cununie, ca o condiţie pentru toate naşterile cele noi. Orice final (Finis coronat opus!) își trece eroul sub arcuirea triumfului! Aşa ne-am pomenit de când ne ştim.
Înainte de era creştină în tot Imperiul Roman, precum şi în Daco-Romania, Flora, zeiţa florilor, dar şi a fenomenului înfloririi pomilor, a plantelor din grădină, a cerealelor, punea în mişcare alaiurile de sărbătoare, cu braţele încărcate, cu ramuri lăstărite proaspăt din sevele trecutului an. Orice lăstar erupt din trupul multor vieţi acumulate, reprezintă privirea înapoi. Ce rodnic este trupul sălciilor cu nenumăratele priviri înapoi ale plânselor ramuri boltite, pletos ! Ce tenacitate a vieţuirii au sălciile, ca din trupurile lor sfârtecate să-şi desfacă mereu aripile verzi! Naşterea înnoitoare se face numai cu taina seminţei şi ea agonisită dintr-o trecută și însorită trecere. Drumul seminţei trebuie să înceapă primăvara, ca o înviere după vestirea duhului Gabriel şi îmbierea Floriilor.
Extraordinară suprapunere de evenimente : Romanii, şi supuşii lor – evreii unui Ierusalim frământat!- se pregătesc de cinstirea Florei. Poporul ales, sătul de aşteptare, vede peste tot pe proorocitul Mesia, care să-l dezrobească din ultima lănţuire. Terenul este pregătit unei intrări demult aşteptate, de care doar ea, primăvara, este în stare să ne fericească. Soare generos, ramuri înfrunzite, zumzetul vieţuirii, sângele în iuţirea curgerii, zbenguiala unor miei cu zile numărate, toate fac din fiecare săptămână a Floriilor readucerea în timpul viu a faptului, cu o istorie si o intrare triumfală în Ierusalim, cu “Osanale”, ce-au inundat mileniile, cu iubirea creştină. Braţe ridicate spre cer pentru: “pace în cer şi slavă întru cei de sus !”, arcuri vegetale pentru pacea dintre pământ şi cer, dintre rădăcină şi floare, dintre trupul Cristosului şi logosul Înainte/mergătorului, toate anunţau marea trecere!
Trupul nezdrobit se va pune sămânță și numai prin moarte, după ce sufletul va fi fost eliberat la răstignire, își va ridica piatra mormântului. Flori, peste tot miresme, veselia pătrunderii în mirificul tărâm al primăverii, dau semnalul unui sfârşit al timpului, și al unui alt început pentru creşterea înnoită, cu amintirea duhului vechi, până când cel nou se va coborî într-o împlinită zi de Rusalii. Sub florile aduse ofrandă, pe epitaf la prohodita săvârşire, în noaptea unor încercuiri de legământ, tot omul deprinde respectul vechiului şi speranţa noului. Deprinderi de viaţă nouă, după o săptămână de patimi şi răstigniri, de sacrificii şi cine de taină, de lacrimi şi trădări, de renegări şi ne/ putinţe. Flori dalbe, din înflorite grădini, dau imboldul unei alte plecări răscumpărătoare în amintirea primei plecări-izgonire, în libertatea suferinţelor, în libertatea alegeri, cu toate grozăviile ei pentru complexitatea şi frumuseţea vieţii.
20 aprilie, 1995
