Recent, pe piața de carte vâlceană, și națională, a apărut volumul „Legământ cu inima mea, călătoare”, Editura Printis, Iași, 2025, semnat de Nicolae Ciurea Genuneni, cel care în urmă cu 14 ani lansa în numele unor colaboratori, foști elevi ai profesorului Traian Cantemir, o monografie cu viața și personalitatea fostului mare profesor de la liceul Lahovari, și, care, mai înainte a fost printre altele și directorul S.M.T.C. (Școala Medie Tehnică de Comerț) Râmnicu Vâlcea: „Traian Cantemir – un portret în filigran de suflet”, Editura Almarom, 2011. O ediție la care subsemnatul, la acea dată, a semnalat apariția ei în revista anuală Forum 10 (zece ani de la înființareda Forumului), nr 6, iunie, 2012 din care cităm: „Personal am regretat că Forumul a omis invitarea Primarului, membrilor Consiliului Local la acest eveniment, care putea prilejui un amplu dialog despre trecutul imediat, despre prezent, dar mai ales despre viitorul acestui oraş, care este altceva decât pare prin necunoaşterea potenţialului său real. Oricum, o să ne străduim, în viitor, ca lucrurile petrecute înainte de 1989 să fie cunoscute nu numai din dosarele Securităţii, ci şi din relatarea faptelor reale, încă neşterse din memorie sau prin scoaterea la iveală a unor documente personale, neoficiale, dar şi a valorilor încă neclasificate de o nereală şi plăsmuită nouă diviziune a muncii în care nimeni nu mai ştie ce înseamnă atribuirea de valoare…” Am citat din acea recenzie de carte, pentru a arăta, de fapt, importanța actualei apariții editoriale, cu titlul de mai sus, în care autorul Nicolae Ciurea Genuneni pune în lumină adevărata valoare socio umană a unei familii tinere, închegată în anul 1967, deceniul șapte din secolul XX, mediul socio profesional de atunci, familie și mediu cu mult superioare celor din acest prezent, de acum. Autorul face inconștient acest lucru, sau se preface, punând toată această dezvoltare epică sub forma romanescă a dialogului epistolar dintre el, „Nicușor” și soția sa „Cocuța” amândoi „victime” ale unei familii monogame în care trăiesc fericiți timp de 57 de ani marcați de iubirea reciprocă, de iubirea față ;I dinspre părinți, de mediul social și familiar, dar mai ales de mediul profesional, care, toate, înseamnă mediul curat al vieții exprimat și de noi prin formula existențială a vieții: Fabrica, Familia, Strada (F-F-S)…într-un prezent, cum spuneam, nesocotit, ingrat care nu mai recunoaște valabilitatea universală a acestei formule, sintagme! Nu este real că mai întâi omul trebuie să-și câștige o pâine, apoi să o împartă cu altul de sex opus, să trăiască bine și să procreeze; apoi toți trei sau câți or mai fi fost trebuie să se supună, să respecte, mediul comunitar care înseamnă drumul, societatea, poteca dintre gospodăria personală și cea a vecinului!?…
Cartea a apărut cu sprijinul extraordinar de valoros, spunem noi, desigur fără a diminua aportul de sută la sută al autorului, care semnează și în dreptul redactorului responsabil de carte; al consilierului editorial Iulian Holic, al Eugeniei Dumitrana, culegerea computerizată; Andrei Ebâncă – coperta; și traducătorilor: Doina și Radu Alexandrescu, Adela și Fortunato Guerra pentru limbile franceză, italiană, spaniolă și engleză în care este tradusă introducerea intitulată de autor „Înțelesuri”… Mai adăugăm că volumul pe care îl încadrăm la literatură beletristică, romanescă, conține șapte capitole: „Preludiul iubirii. Primii pași pe poteca iubirii. Apropieri sentimentale” (I), „Ocrotitorii iubirii” (II), „Freamătul iubirii (Zvărcoliri sentimentale. Mărturisiri. Dileme. Incertitudini. Final fericit)” (III), „Travaliul universitar și profesional” (IV), „Cocuța, soția bătrânului soldat T.R” (V), „Liniștea iubirii” (VI), « „Bruma și iarna vieții noastre”. Cuvinte și lacrimi de sfârșit. Legământ cu „Icoana” mea călătoare. În genunchi sărut mâinile tale. Mi-e dor de tine Cocuța și mereu te caut. Povestea bătrânului „cerșetor de lumină” » (VII)… Și numai din aceste enumerări de titluri înțelegem înclinația autorului spre poezie, stare poetică amestecată cu agitația profesională a vieții…conținutul scrisorilor, reciprocitatea lor care constituie un adevărat dialog, excesiv sentimental, dintre cei doi soți… O adevărată comuniune, apropiere între cei doi, o mărturisire a unei iubiri de genul capodoperii „Sărutul”, lucrarea din anul 1907 a lui Constantin Brâncuși prin care acesta a rămas nemuritor, neimplicat cu nimic în agonia modernismului distrugător de la începutul secolului XX. Niciodată românii nu au fost moderniști precum Picasso și Schönberg!
Redând aceste scrisori dintre Nicușor și Cocuța, creând și liantul dintre ele, corespondență ieșită din comun ca număr și conținut în acei ani cu mare orizont ai societății românești, Nicolae Ciurea Genuneni crează o operă unică, de mare valoare literară și de mare răspundere civică, specifice societății românești și climatului socio politic din perioada 1960 – 1980, care, iată, astăzi este batjocorit și numit oricum, numai la adevărata valoare, nu!
Încă din primele pagini, iată, doi tineri îl au în expresiile lor curtenitoare pe Dumnezeu și pe Maica Domnului, și pe Moș Crăciun (pag. 97 și pag. 221), dezamăgindu-i pe cei care astăzi declară statul român comunist!, un stat ateu fără să cunoască faptul că ședințele UTM-ului și PMR-ului nu erau niciodată bariere în fața școlarilor și elevilor mai mari de a merge la Biserică sau de a avea orice fel de credință… O lume în care abia apăruse televizorul, la putere fiind difuzorul, și în care scrisoarea era baza comunicării. O lume a cărții. O lume fără telefon mobil și fără televiziune, numai de știri! O lume a fiecăruia dintre componenții ei în care se trăia bine dacă aceștia învățau și munceau bine, și nu înjurau pe nimeni, cel puțin în spațiul comun! A fost bine, a fost rău, credem că a fost mai mult bine decât rău din moment ce în 1988 România nu mai avea nici o datorie la FMI…datoria statului român fiind plătită nu prin vânzarea de copii, ci, poate, uneori, prin strângerea curelei și prin comerțul cinstit de tehnologie către țări prietene din CAER care efectuau plățile în devize liber convertibile! Astăzi telefonul mobil și televiziunea de știri, falsul din educație, ne accelerează saltul către nimic, un drum în care prea repede îl parcurgem înapoi, drum invers decît cel pe care ar fi trebuit să mergem…
Pentru noi surpriza pe care ne-a produs-o cartea lui Ciurea Genuneni a fost că acțiunea de închegare a familiei paralel cu cea de succes profesional se desfășoară în spațiul vâlcean cu precădere în cel al Râmnicului, în principal pe strada Matei Basarab, chiar la numărul 14, un spațiu vital care începea chiar unde este acum Biserica Sf Apostoli și continua spre răsărit trecând pe sub podul de piatră cu cale ferată și ajungea la Olt. Oltul Mic și Oltul Mare, cu o celebră și cunoscută insulă între ele, cu un Tău, precum un lac de acumulare, cu lespezi pe fund (de unde or fi venind oare?) și de unde, în aval de el, începeau cunoscutele valuri!…pe care nu le-am uitat fiindcă ele sunt prezente în tablourile marelui pictor Emil Ștefănescu! În locul Bisericii Sf Apostoli era casa lui Vasile Vlad, cunoscut țigan baron, fost mare crescător de vite cu mult pământ cumpărat între străzile Matei Basarab și Doctor Hacman. Aici locuia cu chirie și familia subsemnatuluii, care sunt mai mic decât Nicolae Ciurea (Nicușor în carte) cu zece ani.
Matei Basarab era strada fetelor frumoase dintre care numai una, poate cea mai frumoasă (Cocuța, partenera lui Nicu în carte) și-a adus iubitul, bărbatul, acasă!… Nu dăm numele celorlalte, doar pe ale vecinelor Cocuței, vecine de casă, Dusea și Steluța Nauc (știință în limba rusă)…care erau și sunt verișoarele primare ale celui care scrie articolul, prâslea familiei Cichirdan… Totuși, o să mai dăm câteva nume că prea erau frumoase: Tamara și Stela aici, în capul străzii Matei Basarab; apoi surorile Iconaru, la fel de frumoase, coborând spre Olt; apoi cele două surori dintre care cea mai mare, Madi, era bibleotecară responsabil la Palatul Culturii (Tribunalul de astăzi). Puțin alături era Liliana Ștefănescu, fata lui Emil Ștefănescu, pictorul, care atunci când mergea pe bicicleta ei cu cadru, bărbătească, leșinau băieții după ea…Rodica Vlad și Valerica Stoica, colegele noastre de Primară, Valerica născându-se parcă din valurile Oltului-extraordinară înotătoare, care în clasa XI, Liceul Vasile Roaită a emigrat în Franța prin căsătoria cu Jacques. Pe Valerica o mai vizita și Rodica Iliescu, fata celuilalt mare pictor al Râmnicului, Constantin Iliescu, și uite așa, aceste frumuseți erau permanent de-a lungul a zece douăzeci de ani pe malul Oltului! Toate au plecat, numai Coca a rămas pe redută, acasă, datorită eroului epistolar, Nicu, care, prin 1967, își căuta gazdă în ultimul an de liceu și a găsit-o în curte la Cocuța; o fetiță pe care dumnealui o mai văzuse odată, când era mai mic!…Cocuța, care, atunci, nu-i dădea prea mare atenție!…Dar pofta vine mâncând spune un vechi proverb românesc…și Nicușor râmâne în familia Cocuței, Prună Niculina, până când, acum amândoi, primesc un apartament ca tot omul locuitor, cu acte în regulă, al Râmnicului.
Da, așa era Oltul nostru… « Un eveniment mai deosebit de pe strada noastră a fost legat de Mioara Popa…spune lumea că „au atins-o unii la Olt și a prins-o maică-sa. A bătut-o acasă la pielea goală”…» (pag 119).
În acele timpuri nimeni nu dorea să se meargă la Armată (stagiul militar), care te lua imediat, după liceu, dacă nu reușeai la Facultate (pag. 222). Da, știm și noi, la fel ca și Nicu – cu ochii, eu cu urechea stângă, după liceu am primit livret militar cu nota: activ necombatant! Doi îngeri păzitori am avut: doctorul Popescu (ORL) și căpitanul Tonceanu, care sta tot pe Matei Basarab și era prieten cu fratele meu Ilie care făcuse trei ani la Antiaeriană, la Mangalia. Ce vremuri Doamne, ce vremuri, bune pentru oameni…În 1965, venise Ceaușescu cu Elena în mașină deschisă, era pe timpul Republicii Populare Română, și trecea prin cartierul nostru de pe strada V. I. Lenin, zona „Versailles” (noi, puștimea, l-am botezat așa, căci indigenii din centrul Râmnicului îi spunea Țigănie) iar în dreptul intersecției cu str. Matei Basarab limuzina viitorului Președinte a încetinit și Tanti Țambalagiu s-a dus către ea și i-a aruncat lui Ceaușescu un plic…Mulțimea de pe margini, de o parte și de alta, arunca cu flori în Ceaușescu și ELena… Când Ceaușescu era în dreptul lor, cei mai mulți plângeau de emoție, de fericire…Toți îl aplaudau, erau fericiți că Primul Secretar al Partidului era tânăr și, adăugau, că-i de-al lor! Atunci, era o mândrie să fii pioner, apoi utecist. Nimeni nu știa, dintre noi, cei mici că modelul acesta de baie în mulțime, cu copii, băieți, cu cravate la gât și de fetițe cu pulpițele goale era inventat de Carol al II-lea…Am văzut adunarea de pe strada adiacentă câmpului unde s-a ridicat Coloana Infinită și Brâncuși ar fi lipsit că nu-l suferea pe Carol al II-lea, care a venit la ceremonie!
Citim în carte la pag. 230 că în învățământul din acei ani, din jurul lui 1970, nu puteai să pătrunzi în oraș fără aprobarea șefului cu învățătura din cadrul Comitetului Raional, apoi Județean…Numai că aranjamentele existau, aveau nuanță politică sau țineau de rudenie-nepotism; știm și noi, din auzite, că nu se făceau pe bani și nici pe falsuri în adeverințe și diplome, cum se fac în prezent, începând după anul 2000 de când trăim într-o corupție nemaiîntâlnită și care are ca scop distrugerea completă a elementului valoros și adevărat românesc. Nu facem nici o aluzie la românism. Un adevărat coșmar!
Scrisorile celor doi îndrăgostiți pline de sfaturi practice specifice socio politicului vremii ne arată doi oameni practici și inteligenți, precum unii din neamul fiilor lui Israel, care căutau piatra cu care să lovească adversarul…și nu o găseau! …Amândoi detestau serviciul militar, dar un cuvânt despre aceste lucruri nu trebuiau scrise în scrisori altfel Nicușor ar fi avut de suferit în armată deoarece scrisorile erau cenzurate (cerere de multe ori menționată de Nicușor, în scrisorile din Armată!)! (pag. 324)…Din nou aranjamentele erau la ele acasă, desigur, fleacuri față de cele de astăzi. Îi scrie Cocuța lui Nicușor: „mămica Bebe a făcut unele aranjamente” și mai jos: „mămica o cunoaște bine pe dna Diaconecu de la Starea Civilă…” (pag. 235) Vedeți, vocabularul românilor de la oraș, mai tare la sat, unde țăranul îi spunea în 1970! unui funcționar de la oraș: Boierule! sau Coane, sau Cocoană! era dual, unul de trecere, așa cum a trecut și URSS-ul peste România, mai pe față mai pe dos așa, încât, socialismul românesc a fost chiar românesc și de nuanță specială…Un socialism mai cu față umană de la care s-a inspirat chiar și Mihail Gorbaciov! …La noi, la Vâlcea, foarte rar se adresau oamenii cu tovarășe, majorității plăcându-i să se domnească, adresându-se cu Domnule! În clasa a doua, noi în „Versail”, la Sc. Nr. 2, îi spuneam învățătorului Toaș‘ țător. Mai târziu, la liceu, omului de la catedră îi spuneam Dom’profesor, ori în fabrică Dom’director, Dom’inginer…
De remarcat practicismul celor doi îndrăgostiți, amândoi, care, ca să fie mereu împreună aleg varianta învățământului superior fără frecvență, soluție benefică pe care statul român (chiar a fost un adevărat stat care a reușit după războiul al doilea, mondial, să se mențină în rândul statelor puternice cu o economie capabilă să creeze unele dintre cele mai grozave industrii ușoare și alimentare din lume…iar după ’78 să fie capabilă să exporte tehnologie constructoare de mașini!) o oferea tinerilor capabili și fără bani, dar dornici de învățătură! Atunci, în anii 1956 – 1978 România și-a creat o clasă de mijloc, poate cea mai valoroasă din Europa! În care găseai campioni europeni în toate domeniile!…Să nu uităm că Ceaușescu l-a adus pe Henri Coandă în 1970 în țară, că România a primit cadou parte din acțiunile lui British Aircraft Corporation, că apoi, tot ea, a fabricat Avionul Bac 1-11, Elicopterul Alouette-la Brașov, și nu în ultimul rând automobilul Dacia 1100 una dintre mașinile grozave ale lui Renault!…Avionul IAR 93 și mai apoi IAR 99, o culme a creației clasei de mijloc românești, tgehnice, la care au contribuit și vâlcenii…Vâlcea celor doi îndrăgostiți avea să devină, după inventarea Apei Grele pe platforma chimică a Râmnicului și după crearea Hervilului, capitală a tehnologiei românești…Un practicism (desigur nu numai al celor doi porumbei în ale amorului, ci al întregii clase de mijloc vâlcene) încununat de succes și prin funcționarea liceelor teoretice sub egida marilor unități economice, instalată după 1980!
Cartea este o odă aduse femeii soție, femeii inteligente (impecabile, literar și artistic, aceste texte ale scisorilor), soție și iubită, priceperii ei de a susține familia și societatea, și, care are calitatea supremă de a fi în același timp mamă și soție!… Există două moduri de a fi admiratorii iubirii dintre Romeo și Julieta: așa cum a făcut-o William Shakespeare atunci în secolul XVI și, așa cum a făcut-o în mileniul III, aici la Râmnicu Vâlcea, Nicolae Ciurea-Genuneni!
