Caragiale şi opera lui alcătuiesc un monument de neclintit al culturii româneşti, căreia nici intemperiile vremii, nici adversităţile crunte ale istoriei cu momentele de coborâre sau de înălţare ale românilor nu-i vor putea şterge eternitatea.
Cu 160 de ani în urmă, la 30 ianuarie 1852, s-a ivit pe acest meleag milenar cel care avea să afirme „simt enorm şi văd monstruos”. Cu toţii îl cunoaştem pe marele nostru dramaturg, I.L. Caragiale. Este suficient să-i privim portretul din manualele şcolare: cu pălăria moale lăsată uşor pe o ureche, cu mustaţa cu vârfurile răsucite şi cu figura schiţând un zâmbet semnificativ, exprimat mai ales de ochii care lasă să se strecoare licăritul privirii scrutătoare.
Noi toţi, dar şi cei ce vor urma, generaţii de-a rândul după noi, vor savura opera genială a lui Caragiale, care într-o formă sensibilă poartă caracterul decisiv al stilului său inconfundabil de a privi şi reflecta realitatea. A simţit „enorm” şi-a văzut „monstruos” viaţa amară în care s-a zbătut neamul românesc. Autorul însuşi a mărturisit „Eu nu scriu decât din viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc, şi nici nu mă interesează, cea a moftangiilor ca: Mitică, Lache, Mache, Popeştii, Ioneştii, Georgeştii, Protopopeştii, etc., care fac legea şi se agită sub infuenţa moftului.”
Prin însumarea trăsăturilor acestora: prostia, incultura, naivitatea, vulgaritatea, demagogia, imoralitatea, etc., obţinem portretul moftangiilor din toate timpurile şi suma mofturilor acestora, fapt pentru care se menţine peste veacuri activitatea operei caragialiene. Caragiale însuşi îl caracterizează astfel pe moftangiu:
„Moftangiul român este:
– din clasele primare până la bacalaureat, anarhist;
– de la bacalaureat până la primul examen de universitate, socialist;
– de la primul examen până la licenţă, progresist;
– de la licenţă până la slujbă, liberal;
– de la slujbă până la pensie, conservator;
– de la pensie încolo împărteşeşte principile tinerimiii universitare…”
Toposul preferat în care „amicii” lui Caragiale îşi ţin expozeurile este berăria cu variantele sale: ospătăria, băcănia, cafeneaua, terasa. Berăria este agora evului caragelian limitat la „moftul” de a face politică. Când nu fac politică „amicii” recurg la bârfă, aceasta fiind o variantă vulgară a cozeriei.
Esenţa operei lui I. L. Caragiale o constitue comicul întemeiat pe arta cuvântului. Dacă râdem în hohote când îi citim „momentele şi schiţele” ori vizionăm o comedie carageliană, râdem când întâlnim, ori auzim rostite cuvinte precum: bampir, bagabont, devorţăm, ciucalată, renumeraţie, nihilist, famelie, plebicist, ori sintagme: „curat murdar”, „ai puţintică răbdare”, „industria română e sublimă, dar lipseşte cu desărvârşire”, etc. Prin schiţele, nuvelele şi piesele sale de teatru, Cargiale a contribuit la crearea unor personaje veridice, la asanarea limbii române, constituind în acelaşi timp modele de expresie artistică.
Noi, vâlcenii, ne mândrim că marele dramaturg a rămas pe meleagurile noastre în anul 1882 în calitate de revizor şcolar, timp în care a efectuat control, dar a şi oferit învăţătorilor din judeţ lecţii practice de gramatică şi aritmetică, impresionându-i cu măestria sa pedagogică.
A rămas impresionat de grădina publică, zăvoiul, despre care face referire în comedia „O scrisoare pierdută”, iar la Govora îşi avea un loc preferat unde poposea, numit „La pluta lui Caragiale”.
Caragiale rămâne cel mai mare dramaturg, dar şi un vizionar anticipând situaţii, tipologii şi mentalităţi care se perpetuează indiferent de epocă. Aşa se explică permanenta actualitate a operei sale.
