Apărut la Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2023, „Tratatul de sociologie a comunităților rurale”, al domnului Virgiliu Constantinescu reprezintă o sinteză pertinentă a lucrărilor sociologice, de la sfârșitul secolului al XIX-le și începutul secolului al XX-lea, ale lui Max Weber și Émile Durkheim, dar și ale celui care a propus termenul de sociologie, Auguste Comte, în locul celui de „fizică socială”, precum și a scrierilor antice, referitoare la societatea umană, în special gândirea aristotelică, ori cele contemporane. Din rațiuni economice și estetice, credem, tratatul a fost editat în două volume, format B5, și însumează 694 de file. Lucrarea nu este un eseu și nici un curs universitar, ci un tratat, cu tot ceea ce incumbă acest apelativ, adică lucrare de specialitate în care sunt expuse metodic principiile fundamentale ale unei discipline. Tratatul vine să încununeze lucrarea „Sociologia comunităților rurale”, apărută în 2007, a aceluiași autor. Ca logos/cuvânt ce se ocupă de comunitatea umană, sociologia a fost definită ca: „Studiul societății umane și al interacțiunilor sociale” (Dicționarul Enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, vol. VI, 2006, p. 464).
Născut la 2 februarie 1932, în comuna Stoilești, județul Vâlcea, stabilit, ulterior, în localitatea Galicea, județul Vâlcea, Virgiliu Constantinescu este un renumit „sociolog, filosof, cercetător, publicist, doctor în filosofie” (Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III, Așezările rurale, Editura „Fântâna lui Manole”, Râmnicu-Vâlcea, 2022, p. 314). O preocupare majoră a domniei sale a reprezentat-o opera unui alt mare vâlcean, „savantul de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu” (ibidem), traducând și publicându-i opera, cu bogate și adecvate studii introductive. Apărută, inițial, ca știință a societății în general, ulterior, sociologia s-a apropiat de cele două mari medii în care trăiesc societățile umane, rurale și urbane, cu abordare atât din punct de vedere ontologic, cât și gnoseologic.
Ruralul și urbanul sunt văzute ca tipuri complementare de habitat comunitar, deoarece „ruralul și urbanul se dezvoltă ca două spații unitare ale societății” (p. 21). Plecând de la raportul fundamental al omului cu pământul, ființa umană ajunge să trăiască și în comunități urbane, care „nu se poate concepe ca existând independent… fără schimburi de produse și de energie… cu ruralul” (ibidem). Analizat în evoluția sa istorică, autorul abordează „Antreprenoriatul rural din România – o șansă pentru dezvoltarea durabilă a comunităților sătești” (pp. 98-153), atât pe plan european, cât și pe plan românesc, ca factor al „dezvoltării durabile al întregului societal” (p. 127). Lumea bucolică a satului românesc trebuie actualizată prin modernizarea gospodăriilor țărănești, cu „investiția în om” (p. 134), ca „măsură a tuturor lucrurilor” (Protagoras, p. 135).
Înțelegând antreprenoriatul ca „gestionare controlată a resurselor materiale și spirituale” (Jacques Delcourt – p. 152), autorul amintește și de românii Andrei Șaguna și Spiru Haret, cu referire la emanciparea locuitorilor satelor. Dezvoltarea și transformarea trebuie să țină cont și de „Tipologia comunităților rurale” (pp. 154-218), o altă temă abordată de sociologul Virgiliu Constantinescu. Domnia sa trece în revistă și analizează mai multe puncte de vedere. Astfel, Benedetto Barberi propune „amplitudinea demografică” (p. 159), criteriul demografic, ori „gradul de urbanizare sau de ruralitate al unei comune” (p. 161). La rândul său, Urlich Planck propune „calitatea facilităților… serviciilor către populație” (p. 170). La noi, profesorul Vintilă Mihăilescu „distinge trei tipuri de așezări rurale: așezări sătești adunate (concentrate), așezări răsfirate și așezări sătești risipite” (p. 178). Alți sociologi disting între satele tradiționale și cele moderne și de imigrare, ori „sate cu minorități religioase, precum și cele cu minorități etnice” (p. 185).
Analizându-le, autorul crede că „este dificil de realizat o standardizare” și optează pentru „concepția interacționist-constructivistă a sistemelor autoregenerative” (p. 186). Cum era firesc, autorul analizează impactul fenomenului cooperatist asupra agriculturii și comunităților rurale și rolul în teoretizarea acestui fenomen al lui Charles Fourier.
Oprindu-se aspra fenomenului de cooperativizare a agriculturii în România (1949-1962), care a presupus atât aspecte pozitive, dar și negative, prezintă, totodată, concepția lui Nicolae Cornățeanu, ministru al agriculturii, în perioada interbelică: „Dezvoltarea spiritului de asociere al țăranilor și trezirea inițiativei particulare trebuie să formeze idealul generației ce urmărește transformarea agriculturii românești” (p. 240).
În context, este analizat fenomenul cooperatist în Europa, directivele și planurile la care România este parte (pp. 253-317), subliniind impactul negativ al desființării cooperativelor agricole de producție, după Decembrie 1989, și înstrăinarea patrimoniului realizat în decurs de trei decenii, fără să se așeze altceva în locul lui (p. 263). Ca soluție, este propusă adaptarea legislație agricole la cea europeană dacă „intenționăm a aduce ruralul românesc la parametri comparabili cu cei din țările avansate ale U.E., atunci este o strategie «interacționist-constructivistă de sistem autoregenerativ»” (p. 268).
Cu această ocazie, autorul menționează că: „Țara noastră este cea mai agrară din zonă, dar cea mai agricolă fiind Polonia. Este cea mai agrară, întrucât deținem cea mai mare suprafață agroturistică” (pp. 275-276). Pentru dezvoltare, ne propune, printre altele, dezvoltarea pieței financiare, dedicată agriculturii, extinderea „asocierilor agricole (care – n. ns.) sunt încă în faza «încercărilor»” (pp. 278-279) și trecerea de la „ocupația”, la „meseria” de agricultor, de la a fi, la a deveni (p. 326), „cu oameni «școliți» și cu elite «de bună-credință»” (p. 362).
Analizând lumea rurală, autorul nu putea să nu se oprească și asupra familiei din mediul rural ca „unitate a spațiului muncii și a spațiului rezidenței” (p. 26, vol. II). „Familia rurală este atât o unitate de producție, cât și principalul consumator al produselor realizate de către membrii săi” (p. 57, vol. II).
Un loc aparte, îl ocupă „Planificarea socială și sistematizarea teritorială (cu referire specială la mediul rural)” (pp. 66-114), începând cu fenomenul „scoaterii la linie a satelor din zona de deal din Banat” (p. 67, vol. II), la strada/șoseaua principală, denumire păstrată în Oltenia până spre sfârșitul secolului XX. Aici, autorul menționează că în „Planificarea, sistematizarea și proiectarea arhitecturală” (p. 89, vol. II) trebuie ținut cont de „mediul rural extrem de variat, cuprinzând multe așezări mici, plasate în diferite zone geografice, cu reliefuri dintre cele mai felurite” (p. 94, vol. II), accentuând propria teorie „aceea interacționist-constructivistă a sistemelor autoregenerative” (p. 101, vol. II), și anume că „sistematizarea se efectuează… în condiții variate de mediu național, de tradiții și de cultură din cele mai distincte” (p. 102, vol. II).
Dezvoltarea și sistematizarea rurală trebuie să țină cont de ecologia rurală. Plecând de biologul german Ernet Haekel, care definește ecologia plecând de la grecescul oikos/casă, drept „studiul relațiilor reciproce dintre organismele vii și mediul lor biotic și abiotic” (p. 121, vol. II), autorul amintește normele privitoare la protecția mediului și recomandările adoptate pe plan mondial și susține ideea unei relații prietenoase cu mediul în care trăim, prin „stoparea procesului degradării mediului și a conservării resurselor lui, astfel încât generațiile viitoare să se poată folosi de însușirile lor vitale, iar apoi să le transmită urmașilor” (p. 137, vol. II).
Sensul conceptului de mediu privește două dimensiuni: „datul” (care n-a fost construit de om) și elementul „construit”/„environment”, ca rezultat al omului de a fi „faber” și rațional (p. 139, vol. II). Cu acest prilej, sunt amintite „Legile ecologiei rurale” (pp. 144-152, vol. II).
Este, de asemenea, tratată „Inovația, ca premisă a modernizării rurale și ca sursă a îmbogățirii capitalului sociouman; neoruralism și neoagrarianism” (pp. 157-224, vol. II), abordând ambii termeni, „tradiția și inovația, ca factori ai transformării și modernizării sociale” (p. 168, vol. II).
„Tradiția constituie fondul obiectiv de unde irumpe inovația… La rândul ei, inovația intervine cu un model de creștere, altul decât cel existent până acum” (p. 185, vol. II). Tot aici, se subliniază necesitatea modernizării capitalului social-uman.
O amplă analiză este dedicată culturii. „ca ansamblu unitar de valori materiale și spirituale, precum și totalitatea instituțiilor, obiceiurilor, normelor și tradițiilor prin care omul prelucrează natura și transformă societatea, transformându-se pe sine, pentru un mod de trai suficient supraviețuirii și pentru o calitate superioară a vieții” (pp. 229-230, vol. II), accentuând asupra culturii populare, „strâns legată de procesul muncii și produsă în relație directă cu natura… actul reflex al creației etnografice și a constituit momentul în care ființa «hominină» a trecut din stadiul de obiect, în acela de subiect” (p. 231, vol. II).
Ca un coronat opus, Virgiliu Constantinescu răspunde la întrebările: „Ce este sociologia rurală și care este menirea ei științifică și transformatoare?” (pp. 297-332, vol. II) și susține: „Din punctul nostru de vedere, al «teoriei interacționist-constructiviste a sistemelor autoregenerative, sociologia rurală, pentru a se institui ca știință autonomă, are nevoie de un domeniu al său dimensional, care să-i autentifice identitatea și să-i confere drept de «profesie». Suportul material, dar și cel de ordin moral, al acestui «domeniu dimensional» îl reprezintă «pământul»” (p. 327, Vol. II). „Sociologia rurală (este) o știință instrumentală, teoretică, metodologică și practic-operațională, care… identifică și pune în acțiune atât resurse naturale, cât și forțele socioumane din mediul rural apte să producă schimbarea («permutans») în vederea ridicării nivelului de trai și a calității vieții comunitare” (p. 332, vol. II).
23 iunie 2025
