Viața are traiectoria soarelui și rânduiala anotimpurilor. Viața este aliaj
spectral, cu nuanțe strânse din toate zilele trăite. Precum soarele, nici noi nu dispărem. Ne odihnim, permitem cerului să ne ducă povestea în eternitate.
Eu nu calculez anii, ci răsăritul, primele raze încrustate în inimă, în Murgași, pe bătrânul nostru continent, în America, prin Asia.
85? O vorbă frumoasă. Inima netemătoare de corvoadă. Frumos la trup și mai ales prin tot ce-n viață am cules. Am chip plăcut, puternic sunt, vigoarea sporește cu fiecare carte citită, scrisă, comentată.
Eu sunt dimineața care abia începe, pas neobosit, zâmbet curat. Timpul nici nu există, sunt permanență. Întineresc, simt în felul în care privesc lumea, în vigoarea cu care mă ridic de fiecare dată, în calmul, care nu este slăbiciune: Sunt copacul cu rădăcini adânci, brațele mele sunt ramurile rodnice prin vânt și ploaie. Iar fructele sunt cărțile oferite cititorilor câte una, câte două sau chiar trei într-un an, din 1973.
Sunt precum munții, nu fiindcă stau, pentru că rămân! Prin mine curge viața lin, fără hotare, lungă cât Carpații, fără grabă, netemătoare. Lumina soarelui mi-ajunge, inima bate încet dar sigur și fiecare clipă e tot mai profundă.
85? Anii nu sunt povară, sunt stelele de pe cer. Eu nu socotesc anii. Văd lumina din ei, cum strălucește mai blând ca nicicând. La mine, sus pe deal, prin Vatra Basmelor, la marginea pădurii, grăiesc cu iarba, cu copacii, strigătele păsărilor îmi aduc vești mai sigure decât cele prin Chat GPT, pietrele lucesc, ele deapănă povești nemuritoare. Iar fiecare amintire e o comoară.
85? 85 nu-nseamnă ce-am fost, ci cât rămâne în inima celor pe care-i iubesc.
