Țara Crișurilor la Centenar/1919-2019

by Mihai Sporis on February 3, 2025

Post image for Țara Crișurilor la Centenar/1919-2019

Trec anii și zilele în goană… ; evenimente deosebite, reținute de calendar, îi semnifică, iar zilelor le dau o aură specială. Unele zile stălucesc orizonturi largi și însoresc laolaltă pe cei cuprinși de înțelesul lor special pentru viața oamenilor, a neamurilor, după potrivirea trăirii lor de-a împreună. Zilele trecute, la Sibiu – nu întâmplător capitală culturală a Europei în 2007!- Uniunea Europeană și-a potrivit sărbătorirea Zilei Europei, la nivelul cel mai înalt, făcând din Sibiu, pentru momentul 9 Mai 2019, și capitală politică. Anul trecut, fiind cu marca centenară a zilei zilelor, a acelui moment astral din destinul neamului românesc: 1 Decembrie 1918, cu Marea Adunarea plebiscitară, de la Alba Iulia, evenimentele de fericită aducere aminte cuprinseseră țara. Memoria trebuia reîmprospătată pentru nepieritoare cunoaștere de sine, atât de necesară acum, când lumea este cuprinsă de o amețitoare și inevitabilă tornadă a mondializării. Noi, seniorii vâlceni, vom fi încercat să ținem pasul, sincroni și uneori consonanți mesajelor publice. Am călcat locurile să ne amintim marile momente, marcate în monumente, în muzee, în inscripții și ne-am reîmpropiat cu sentimentul apartenenței plenare și cu mândria firească care ne ține demni în fața istoriei, pentru că înaintașii noștrii au fost părtași, prin faptele lor, uneori dând jertfa supremă. După ce am colindat Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova-cu Bucovina și Basarabia (ca părți încă înstrăinate de Statul Român- dar în țara sufletului românesc!), Ardealul (cu descinderi speciale la Blaj, Alba Iulia. Turda Cluj-Napoca) și participarea la adunarea centenară de la Alba Iulia – unde s-a dezvelit un monument reprezentativ, să fie bornă centenară…!- am observat că lucrarea noastră era neterminată și ea trebuia întregită, după cum și istoria procedase cu țara atunci. Trecuse 1918 și vestul țării fusese cuprins de reacția bolșevică a lui Bela Kun. Vestul de țară – țară majoritar românească, după cum atestau studiile demografice făcute de arbitrii…străini și imparțiali (v. Emanuel de Martonne) nu cunoscuse încă mântuirea. Armata maghiară, care depusese jurământ de credință noii republici bolșevice, se reorganiza și luase poziții! Tratatele de pace post-război, deși principiile wilsoniene fuseseră acceptate, în așteptarea definitivării fiind, generaseră o stare de criză de care se putea profita. Ardealul trecea la administrarea românească (uriașe au fost eforturile lui Iuliu Maniu și în această muncă!), dar între Apuseni și Tisa, Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, deși valabilă, nu putea fi pusă în aplicare (granița de vest, nefiind trasată încă, va fi mult negociată!). Bela Kun, denunțând principile autodeterminării neamurilor ( invocarea unor statalități anacronice, în care Regatul Ungar va fi fost pe scena geopolitică, până prin 1541!, era adusă ca argument, cum și azi, solicitarea unor drepturi colective ale minorităților susține un revizionism anacronic, în raport cu drepturile omului) trecuse la măsuri de înstăpânire nelegitimă, prin forță, dedându-se la crime – cum vor fi procedat și după Dictatul de la Viena, două decenii mai târziu! Regele României, Ferdinand, ordonă Armatei Române preluarea prin forță a ceea ce se cuvenea și fusese hotărât prin voința neamului. Ceea ce a urmat se cunoaște! Republica bolșevică va fi fost scoasă pentru o vreme din istorie, armatele române intrând în Budapesta să o lecuiască de ciuma roșie, cum făcuseră, cu un an în urmă, militari români la Viena sub comanda lui Iuliu Maniu. Pe 20 aprilie 1919, Oradea este eliberată. Generalul Traian Moșoiu este primit în ziua de Paște, ca mare izbăvitor. Învierea românilor devenise un fapt, iar Oradea putea spera și ea la propria ei: zi a zilelor. Această zi a zilelor Oradiei este 23 Mai 1919, atunci când regele Ferdinand, însoțit de regina Maria au consacrat Țara Crișurilor și celelalte părți de țară, părți legitime ale regatului – aceea memorabilă Românie dodoloață. Iată de ce?, ne-am pornit la drum spre Oradea, să-i trăim la fața locului bucuria propriului centenar, întârziat de bolșevici câteva luni și căruia a trebuit să-i plătim un tribut de sânge suplimentar. Ne-am pus nelămuriți întrebarea, dacă nu cumva chestiunea bolșevică a pus în surdină istoriografia oficială, privind incomodul centenar orădean? Dacă nu cumva acele evenimente (revoluțiile bolșevice de la Viena și Budapesta!) anticipau ciuma roșie abătută peste români și cu sechele ei, încă netratate și azi?! Parte din supoziții aveau să ni se confirme… Trebuie să mai adăugăm aici că plecasem și în căutarea răspunsurilor unor întrebări pe care societatea românească în tranziție/în curs de integrare, le pune permanent: de ce avem atâta lentoare în potrivirea pasului… european?; de unde scepticismul unora și euforia exacerbată a altora, privind valorile europene?; de unde atâta îndârjire pentru apărarea unor năravuri și prejudecăți?; ce anume alimentează revizionismul unora? Resentimentul etnicității și al apartenenței confesionale? Apoi, cât poți culege din „adevărurile” presei cotidiene, care invocă nesigur… sursele sigure, privind istoria recentă și ceea ce se întâmplă departe de câmpul tău vizual, altfel încredințat?

    La drum! Să privim cu ochii noștri și să căutăm noi înșine sursele competente aflate în miezul evenimentelor, să ne dăm singuri răspuns la întrebări. Să evităm injecțiile cu vaccin electoral, ori cu drogurile euforiei, când ni se spun cele ce vrem să auzim, chiar dacă realitatea este curat-murdară!

   Oradea/Oradea-Mare/Naghi-Var. azi 14-16 Mai 2019. După înnoptarea de la ClujNapoca (oraș cu administrație românească, din 22 decembrie 1918 și… mulțumită lui Amos Frâncu, moților și militarilor români veniți dinspre Bistrița Năsăud!) am trecut… Carpații Apuseni, pe la Ciucea și am urmat Crișul Repede, cu apele sporite și tulburate de ultimele ploi, spre Oradea. În inimă a Crișanei, capitală a județului Bihor, mai demult a unui important comitat al părților ungurești, vom fi luat act despre cetatea feudală cu ruinele încă în peisaj, despre regi iluștri ai istoriei lumii, între care regele Ungariei și Împărat al Europei: Sigismund de Luxemburg (1385 -1437)/ aliat și tovarăș de arme lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), la Rovine. Am poposit în Piața Unirii, am urcat în turnul primăriei și am văzut cu ochii noștri marcajul multietnic: o biserică romano-catolică, una greco-catolică, una ortodoxă/cu lună și cu chipul lui Horea, tăinuit printre icoane, iar imediat lângă Criș, o sinagogă… Amprenta românească, bine marcată în spațiul public, prin bisericile noi, unele cu pereții, așteptându-și pictorii, este bine gestionată de Muzeele orașului, între care Muzeul Țării Crișurilor, coordonator, este purtătorul multor clarificări. Aflăm de românismul local prin Muzeele Memoriale: „Iosif Vulcan”, „Aurel Lazăr” și mai ales prin bisericuța de lemn reasamblată, adusă din satul Corbești în incinta Mănăstirii Sf. Cruce, nou edificată în Oradea. Românii, maghiarii, evreii dădeau, în principal, populația unui oraș important din fostul regat, mai apoi din imperiul habsburgic, până la cufundarea lui, după 1918, în istorie. Catolicii vor fi însemnat amprenta confesională a orașului, românii ortodocși, nefiind parte a unei națiuni recunoscute, își trăiau iobăgia în tradiția ortodoxiei , iar prin impunerea Uniației, parte va fi trecut la greco-catolicism. Curentul protestant, venind dinspre principatul Transilvaniei, în vremea stăpânirii turcești în Panonia, și diaspora evreiască, au dat locului caracterul multicultural, multi/confesional și statutul de mare centru cultural, unde a putut să se dezvolte și elita românească, atât de necesară emancipării neamului. Am împresurat cu privirea conturul pieței, am stat de vorbă cu marile personalități care pavoazau clădirile să ni se arate eroii – peste centenar!- ai unui eveniment astral al românilor: Regina Maria, Regele Ferdinand, Gen. C. Prezan, Ion C. Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Iuliu Hossu, Vaida Voievod, Ioan Suciu, Aurel Lazăr… Un labirint, insinuat printre clădiri cu fațade înnoite, ne vorbește despre … Vulturul Negru. Niște macarale înalte își rotesc brațele în peisaj. Betoniere, basculante mari, perforatoare, compactoare și un furnicar de oameni își văd de treabă, nestingheriți de vreme și de privitori. Pe panourile care delimitau șantierul dinspre albia Crișului Repede, fotografii vechi-desigur informații peste timp, ne clarificau rostul forfotei, mult înspre înserare. Aflăm că pe 23 Mai, 2019 Oradea își serba Centenarul propriu, amintind de venirea, în urmă cu o sută de ani a regelui Ferdinand și a reginei Maria, să consacre mântuirea Țării Crișurilor, la trupul României. Evenimentul fusese anunțat (aflăm din publicația: „Muzeul Țării Crișurilor”, nr.37/ianuarie-martie 2019) de generalul eliberator, Traian Moșoiu, în memorabila zi de Paște a anului 1919: „Cu ziua de azi regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraș și a județului Bihor. De azi încolo D-voastră sunteți cetățeni ai României Mari.” În legătură cu acest eveniment suntem de acord cu spusele directorului Muzeului Țării Crișurilor, Aurel Chiriac, care consemnează în publicația pe care o editează instituția sa (menționăm aici acest fapt pentru a sugera și altora acest instrument de informare publică!): „Bolșevizarea orașului – în simbioză cu bolșevizarea Ungariei- reprezenta un pericol real câtă vreme puterile aliate participante la Conferința de pace de la Paris aveau o atitudine ezitantă, chiar rezervată, față de evenimentele din această parte de Europă. Fără înțelepciunea și curajul arătate atunci de regele Ferdinand și de prim-ministrul Ion C.Brătianu care au hotărât că doar cucerirea Budapestei poate aduce la normalitate acest spațiu estic, ferindu-l de bolșevism, nu putem nici măcar bănui traseul Europei. De aceea nu cred că jignim marile repere istorice dacă spunem că unirea noastră,  Oradea cu Țara, a avut loc doar în ziua de Paști a anului 1919 – 20 aprilie, când intrau în oraș trupele românești sub conducerea generalului Traian Moșoiu.”

     Suntem în Piața Unirii, din Oradea. Asistăm la un eveniment unic (credeam, ne/cunoscând istoria monumentului!): Mihai Viteazul era dată jos de pe soclul statuii ecvestre. Aflăm că pentru totdeauna! În mod spontan simt o revoltă. Cum este posibil ca un simbol al unirii tuturor românilor să iasă din peisajul unei piețe a… unirii? Tocmai trecusem pe lângă Mânăstirea Cozia, unde-i veșnicea mama/ Maica Teofana, pe la Proieni de pe Valea Oltului unde se cununase, pe la Șelimbăr unde învinsese pe Andrei Bathory, pe la Alba Iulia, pe la Mirăslău și pe la Turda (să-i vedem Mănăstirea ctitorită lângă mai vechiul Mausoleu!), peste tot numai cu o zi în urmă. Neinformați asupra intențiilor edililor orașului faptul ne părea impardonabil! Supărării noastre se adăuga și un strigăt venit din eterul cu INTERNET, tocmai din Râmnic, care în loc să ne documenteze – din presa, venind cu pretenția deontologiei cu mai multe surse credibile și cu argumente valabile!-, a pus foc pe vâlva noastră instinctuală. Ne informăm apoi de peste tot! Cel mai bine a făcut-o primarul în exercițiu, Ilie Bolojan, întâlnit întâmplător și foarte prielnic! Apoi ne-au confirmat-o toate cele văzute, făptuite deja, și cele auzite de la oamenii foarte bine informați, precum Ionel Pop, Florin Ardelean și Aurel Chiriac. Mă supăr imediat, după acceptarea explicaților primite, pe cel care pusese gaz pe ieșirea noastră emoțională. Îmi trec prin minte toate blestemele posibile, observând în reacția omului de presă din Râmnic, o deturnare a evenimentului către competiția electorală, în plină desfășurare. L-am văzut imediat ca pe un cățelandru, sugând pe sub căruța vâlceană, la ugerul cățelei politice aflată în prea călduri electorale. M-am liniștit că aici în Piața Unirii de la Oradea putea să latre în voie, în plină zi și la luna din turlă, fără să fie băgat în seamă de oamenii responsabili, cu planuri clare de acțiune și mai ales cu fapte. Ne-a spus-o explicit primarul când ne-a văzut nedumerirea: „trebuie să facem ceea ce trebuie, în respectul deplin al istoriei adevărate, în respectul tuturor, chiar dacă pe termen scurt lumea poate să și cârtească!” Ne-a explicat primarul că a restituit orașului marile personalități căzute în penumbra istoriei, ori poate nemeritat uitate. Traian Moșoiu și-a situat bustul în fața noului sediu al muzeului Țării Crișurilor, iar sala de festivități a Primăriei îi poartă numele și îi este dedicată o reamenajare, specială. În parcul central, pe aleea către Monumentul dedicat Armatei Române, de câteva săptămâni Emanuel de Martonne își va fi primit și el monumentul. Regina Maria se va fi așezat peste podul Crișului în fața unui palat al …culturii, în vecinătatea Pieței Unirii. Regele Ferdinand, cel care eliberase Oradea și făcuse posibilă unirea cu țara a Crișanei, a trebuit să-și aștepte rândul pe soclul acesta care i se dedicase, mult după Horty, după soldatul sovietic… eliberator! Cum să-l pui pe Ferdinand, care învinsese bolșevicii, când România se bolșevizase și dusese monarhia română în afara istoriei, martelându-i înscrisurile?! Da, Mihai Viteazul, putea substitui pentru Oradea un adevăr incomod. Simbol al unirii fiind, va fi ținut locul până când adevărul s-a putut scoate din ascundere. La centenarul Oradiei, Ferdinand adeverește propriile fapte, iar lui Mihai Viteazul, un edil inspirat, echidistant între taberele din scenă și deschis celor ale modernității noastre, i-a pregătit un loc special în care se va bucura de toată cinstirea. M-am liniștit! Cățelandrului care tulburase Crișul îi transmitem că peste tot în Transilvania, Crișana, Banat am văzut pe soclul înalt lupa capitolină, hrănind puii de om cu seva latinității noastre. Și îi mai spunem că în țara lui Vâlc și a lui Vulcus, unii cățelandrii latră doar pe sub căruța căruțașului, adică înlănțuiți de ignoranță și angajați unor interese ale cărăușiei politice, care n-au a face cu realitatea drumului prost pietruit. Am fost, am văzut și ne-am lămurit cu multe! La Timișoara, după ce am trecut pe la Șiria lui Ioan Slavici și Emil Monția, pe la Arad-capitală politică a unirii de la 1918, am re/întânlit forfota pregătirii, cu șantiere în oraș, pentru capitala culturală a Europei anului 2021! Lupa capitolină domina piața centrală unde o proclamație, cu punctul opt inclus, cerea abolirea bolșevismului remanent, dar strigătul nu a putut fi auzit, cum nici semnul latinității nu poate să înlocuiască cățeaua politicii care latră propagandele nocive! Am sosit acasă în prag de sărbătoare. Mâine, 20 Mai, Râmnicul este în sărbătoare. Se împlinesc 631 de ani de la atestarea datorată lui Mircea cel Bătrân (cel Mare), cel care doarme la Cozia de 601 ani, fără a beneficia de respectul urmașilor săi, așa cum am aflat despre Sfântul Ladislau, cel cu biserică în Oradea (și întemeietor al cetății!) și cu canonizările, demult făptuite, cum se va fi întâmplat, cu atâția regi ai Ungariei!

Mihai Sporiș/ vezi Buletinul 2019 al Cercului de la Râmnic

Obs. Remitem acest reportaj, la 6 ani de la publicare, observând în media angajată politic și pe platformele de comunicare informatice, atacurile la persoane și contrafacerea adevărului istoric. Seniorii vâlceni care au s-au documentat la fața locului, chiar cu ocazia Centenarului din 2019 fiind prezenți la Oradea, pot confirma cele relatate, fără vreo miză partizană.

   M. Sp. 30 ianuarie 2025

Leave a Comment

Previous post:

Next post: