Constantin Noica se alătură celor care au analizat, examinat și studiat limba română, din perspectivă filologică, dar, mai cu seamă, din cea filosofică, plecând de la ontos/ființă, aprofundând-o gnoseologic, în evoluția sa, reliefându-i originea și temeiul, și volorificându-i valențele, printr-o axiologizare de înaltă ținută.
Aserțiunile domniei sale privitoare la limba română le putem întâlni în scrieri precum „Rostirea filosofică românească”, „Creație și frumos în rostirea românească”, „Viață și frumos” și în întreaga sa operă filosofică, având la bază convingerea că „vorbirea omului este și ființa lui” (Constantin Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, București, Editura Eminescu, 1987, p. 8).
În acest caz, filosoful logosului susține că: „S-ar putea ca marile limbi culte… să fie mai interesante sub multe raporturi. Dar ele nu sînt pe cerul nostru. Sau, într-un fel, sînt și ele, căci fără adâncirea în alte limbi și fără limbile clasice, inclusiv sanscrita, nu-ți cunoști pînă la capăt propria limbă” și întărește spusele lui Cantemir: „din limbi străine să înveți și în limba țării tale să scrii” și conchide filosoful: „În alte ceruri să privești și sub cerul lumii tale să visezi” (p. 110), „dacă vrei să-ți înțelegi graiul și să-ți încifrezi gândul în el” (idem).
Aprofundând „demiurgia creației” (p. 15), Constantin Noica examinează o serie de lexeme, „în laboratorul limbii noastre” (p. 20), precum: sinele și sinea, rost și rostire, întru, fire și ființă, trecere și petrecere, lamură și lămurire, dor și doină și multe altele, plecând de la vechile scrieri ale marilor înaintași – Miron Costin, Iacob Negruzzi, Varlaam, Cantemir, Coșbuc, Creangă, Eminescu, Blaga, O. Densusianu, Hasdeu, Iorga ori esențializările brâncușiene –, evaluând-o în raport cu gândirea hegeliană, cu scrierile lui Goethe, Aristotel, Nietzsche și Heidegger, amintind de Pascal, cu a sa neuitată butadă: „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și cercetând, în egală măsură, dicționarele limbii române, evidențiind meritele filologilor, aducând completări acolo unde a simțit că ceva n-a fost menționat ori nu a fost pus în valoare suficient, socotind că aceasta este „datoria reflexiunii filosofice” (p. 44).
Filosoful logosului pleacă de la originea cuvintelor, explicându-le înțelesurile originale, devenirea lor, de-a lungul timpului, argumentându-le temeinicia, regretând pierderea, de multe ori, a sensurilor inițiale și sărăcirea lor semantică sau îmbogățirea lor, prin diminutivare (ex.: bade, bădișor; departe, depărtișor).
În deplin acord cu Eminescu, că „partea netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omenești în genere” (p. 199), filosoful se oprește și vorbește „Despre a doua comoară a limbilor” (p. 201): „Prima este comoara gândirii omenești în genere, partea traductibilă… a doua este «partea de la moși-strămoși, partea netraductibilă»” (idem). Aici, zăbovește asupra cuvântului „dor”, în care „s-a contopit… durerea, de unde vine și cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere” (p. 206), cuvânt la care „n-avem o traducere încă” (p. 209).
Referitor la „un dicționar internațional de termeni literari”, aflat pe agenda U.N.E.S.C. O., în care „au fost acceptate și trei cuvinte românești: dor, doină, colindă” (p. 264), filosoful ar fi propus și altele, precum: lămurire, sine/a, întru, rostire ori răs-bunare. „Cu sinea,cu mîndrețea aceasta a graiului nostru, ne-am putea înfățișa la orice concurs de frumusețe a gîndului” (pp. 265-266).
Ca în multe alte cazuri, filosoful aduce clarificări asupra termenilor: a săvîrși, sfîrși, desăvîrși – menționând că: „Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvîrși orice” (p. 289). „A săvîrși înseamnă numai a îndeplini, a face, a înfăptui, fără ideea de sfîrșit sau de desăvîrșire” (p. 290). „Poți sfîrși chiar și fără să fi încheiat, adică fără ca săvîrșirea să fie întreagă, completă” (p. 292). „Termenul sfîrșirii nu înseamnă și împlinirea necesară… dincolo de sfîrșit, sau mai presus de el, este desăvîrșirea” (p. 293). Valorizând, filosoful citează din „Calendarul din 1814”: „Omul, cea mai cinstită și desăvîrșită zidire” (p. 294).
Ca filosof al logosului, și nu numai, Constantin Noica s-a oprit, într-un mod aparte, asupra termenului întru: „căci întru înseamnă și a fi în, și a merge către, este «de la, dar și «contra», este «cu», dar și «fără», adunînd în el mai toate prepozițiile și demersurile la un loc” (p. 305). Aici, amintim lucrarea filosofului „Devenirea întru ființă”, în care abordează „desăvârșirea” umană.
Prin aceste scrieri Constantin Noica îmbracă în „toga filosofiei” (p. 94) valențele rostirii românești, convins fiind că „dacă salvezi un cuvânt de la moarte, te ajută și el la nevoie” (p. 224). Este o abordare filologică într-o „mentalitate filosofică” (p. 90), realizând, în acest fel, „bucuria filosofică de a te ridica la izvoarele rostirii” (p. 123).
3 septembrie 2025
