EGINALD NORBERT SCHLATTNER – O COLOSALĂ LECȚIE DESPRE PATRIOTISM

În data de 17 Iunie 2025 Asociația Seniorilor din Educație, Știință și Cultură Vâlcea a efectuat o inspirată excursie în Județul Sibiu, la propunerea colegului nostru de redacție, Mihai Mustățea, care ne-a fost și ghid, cu scopul de a vizita Muzeul Brukenthal și reședința scriitorului român de etnie germană, Eginald Schlattner din comuna Roșia… La Sibiu am fost conduși la Roșia de nepoata dlui Mihai Mustățea, Anita Beloiu…Pe drumul până la Roșia, Mihai Mustățea ne-a prezentat magistral personalitatea pastorului care are în grijă unul din monumentele cele mai importante din țara noastră, Biserica catolică din Roșia – astăzi reformată, care în acest an, 2025 a împlinit 800 de ani de existență (1225)!!

« Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad, România) este un scriitor de limbă germană din România. Este pastor luteran în satul Roșia, județul Sibiu. (…) A copilărit și și-a petrecut tinerețea în orașul Făgăraș, pe atunci reședința județului Făgăraș, printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și țigani. A studiat la școlile de limbă germană din Sibiu, Făgăraș și Brașov. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toți etnicii germani din Regatul României sunt declarați colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Uniunea Sovietică, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii (populații de etnie germană) sunt expropriați. Nici familia lui Schlattner nu e cruțată de necazuri, fiind azvârliți în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.

În perioada 1952-1953 a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, în perioada 1952-1957, a studiat hidraulica. În anul 1957, înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deținut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autoritățile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: „A fost o decizie la limită, după luni de rezistență, pentru care îmi asum răspunderea”.

A fost martorul principal al acuzării în Procesul scriitorilor germani, terminat la 15 septembrie 1959 la Brașov (pe vremea aceea „Orașul Stalin”), care a avut ca rezultat condamnarea (la un total de 95 de ani de muncă silnică, confiscarea averilor și interdicția exercitării unor drepturi civile) grupului Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, pentru „infracțiunea de instigare împotriva ordinii sociale și agitație”. (…) Este condamnat în noiembrie 1959 pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare” la doi ani închisoare corecțională cu interdicție civilă și confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunț. După ieșirea din închisoare, autoritățile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toți foștii deținuți politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulțumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“,[7] declara el mai târziu.

Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcții rurale la Ferma de Stat Berzovia și pe urmă la construcția căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

Este angajat apoi la Uzinele Mârșa ca desenator tehnic. În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând șef de șantier, inginer coordonator la Investiții și inginer hidrolog la uzină. În același an, deși fusese reintegrat în societate și avea o situație materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvirea acestora, din anul 1978, a fost până la pensionare pastor luteran în satul Roșia din județul Sibiu. Credincioșii parohiei sale s-au împuținat an de an, emigrând în Germania, însă pastorul Schlattner a rămas la Roșia. De asemenea, a lucrat ca pastor în Penitenciarul Gherla (din 1992). Chiar și după pensionare a continuat să lucreze ca pastor în penitenciar și la Roșia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească. Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara, având grijă nu numai de enoriașii evanghelici sași, ci și de femeile deținute și de cetățeni din Germania închiși în România.

În ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“. » (wiki, 23 August 2025)

Pastorul Eginald Schlattner este un mare scriitor. A început să scrie, după zilele Revoluției Române din 1989, așa cum și noi în februarie 1990 am alergat să scriem la ziar. Nu ne trebuiau bani. În acel moment ne-am întors fața de la activitatea de producție industrială și ne-am făcut ziariști. La observațiile față de noile realități, nu ne bătea nimeni. Cunoșteam foarte bine ce a fost, înțelegeam foarte bine prezentul! Nu ne-am dat înapoi de la nimic. Ăsta a fost succesul românesc al ultimului deceniu din secolul XX. După care a urmat dezastrul!

« Eginald Schlattner a început să scrie în anul 1990. El își descoperise vocația literară povestind puținilor săi enoriași despre tradiția sărbătorilor în comunitatea săsească din Făgărașul interbelic, „povestit” și în scrisorile către familia sa din Germania. Eginald Schlattner a publicat trei cărți în limba germană, care au caracter autobiografic și tratează viața populației germane din Transilvania, și în parte din Banat, între anii 1943-1960. Debutează ca scriitor în anul 1998 cu primul său roman Der geköpfte Hahn (Cocoșul decapitat), publicat în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, și distribuit în întregul spațiu germanofon. Cartea a avut un succes considerabil, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior a fost adaptată pentru cinematografie. Filmul Cocoșul decapitat a apărut pe marile ecrane în anul 2007, în cadrul manifestărilor organizate în orașul Sibiu, Capitala culturală europeană a anului 2007. Filmările s-au făcut la Sibiu, sub conducerea regizorului Radu Gabrea, filmul fiind o coproducție româno-germano-austriaco-ungară, cu finanțare din partea Centrului Național al Cinematografiei și a Societății Române de Televiziune, iar din străinătate de la Fondul EURIMAGES al Consiliului Europei. Acțiunea romanului se petrece într-o singură zi, 23 august 1944, la Făgăraș, în casa povestitorului (care avea pe atunci 15 ani), care dă o petrecere de terminare a gimnaziului, pentru colegii lui, fete și băieți de etnii diferite. În perioada în care își așteaptă musafirii, băiatul se lasă în voia gândurilor și amintirilor despre membrii familiei sale, despre vecini și cunoștințe, evocând tradițiile comunității, dar și întâmplări din anii războiului aflat pe sfârșite, când printre cei apropiați se află atât pro-naziști, cât și oameni care își demonstrau solidaritatea cu victimele fanatismului rasist.

În al doilea roman al său, Rote Handschuhe (Mănușile roșii) (2000), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul anilor ’50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou critic în mai multe publicații din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. Pe de o parte, Schlattner a fost, el însuși, deținut politic timp de doi ani. Pe de altă parte, s-a oferit ca martor al acuzării în acest proces înscenat. Pentru colaborare i s-a redus pedeapsa (fiind eliberat), pe când alți acuzați au suferit detenții timp de mulți ani (Wolf von Aichelburg, Hans Bergel). (…) O dovadă în acest sens sunt și documentele din arhiva fostei Securități din care rezultă că Eginald Schlattner nu a fost un colaborator, ci un obiectiv permanent al poliției politice din România, fiind supravegheat până la prăbușirea regimului, în anul 1989. (…)

În a treia carte a sa, Das Klavier im Nebel (Pianul din ceață), Schlattner ne povestește viața lui Clemens, fiul unui fabricant de cartoane sas din Sighișoara (Schäßburg), care a pierdut totul după al doilea război mondial, când familia sa a fost declarată burgheză și fabrica a fost naționalizată. Tatăl zace în închisoare, mama este dispărută, iar tânărul Clemens lucrează într-o fabrică de porțelan și urmează școala la seral. Când o întâlnește pe românca Rodica, dragostea înlătură toate barierele. Reușește să se desprindă din educația săsească sau tradițiile vor învinge sentimentele? Acoperind perioada 1948 – 1951, acest roman completează trilogia, situându-se, în timp, între primele două romane. »

Să consemnăm faptul că, deseori, după 1990 mulți au încercat să anuleze patriotismul acestui sas, în zadar, punîndu-i, fiecare fel de fel de întrebări. Răspunsul lui Eginald Schlattner a fost de fiecare dată același, unul încăpățânat: – Sunt sas, vorbesc limba germana învățată în școala românească, iubesc România! Să mai adăugăm că și noi credem, poate la fel ca dnia sa că sașii sunt aici dinaintea anului 1330, când se spune că s-a format poporul român. Așa că sașii și valahii au format primul stat românesc și asta este o mândrie și pentru unii și pentru alții. Așa și cu ungurii la fel! Și alte argumente: „Aceste cărți nu le-aș fi putut scrie în Germania. Știți de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trăiește numai din amintiri, nu mai are o relație cu prezentul țării pe care a părăsit-o. Aici sunt încă pomii de atunci, soarele ca și acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, românească, săsească, mirosul pământului… N-aș fi putut să scriu acest roman într-un bloc din München… Nu, n-aș fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch…¹³” Sau întrebat dacă nu vrea să plece în Germania, a răspuns: „Acest lucru îl datorez patriei mele România, care mi-a permis sau – nu numai atât – m-a favorizat să rămân german. Aici mă știe bunul Dumnezeu după nume și aici mă știu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mă clintesc. Așa să m-ajute Dumnezeu. ⁷” « Cu ocazia vizitei efectuate de către ministrul federal de Interne al Germaniei, Otto Schily, la biserica luterană din comuna Roșia (Rothberg), de lângă Sibiu, preotul Eginald Schlattner l-a întâmpinat pe înaltul oaspete cu următoarele cuvinte, care exprimă atașamentul său față de patria sa, România: „Când în pădurile și mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir și orăcăiau broaștele, aici, în Transilvania, se cânta nemțește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.¹⁴” » (wiki, 23 August 2025

NOTE: