S-a născut la Rm. Vâlcea la 7 august 1819, într-o familie cu ascendenţă nobilă. Tatăl său, Manolache Florescu, era fiul Marelui Vornic Ioniță Florescu (1742-1801), iar mama sa, Zinca (născută Faca) era fiica Alexandrinei, sora domnitorului Alexandru D. Ghica.
Încă de mic, în familie primeşte o educaţie aleasă. În anul 1832 a fost înscris la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Costache Aristia şi Petrache Poenaru; manifestă interes pentru matematică, ştiinţe şi literatură. În anul următor, 1833, a fost încadrat în armată primind gradul de iuncher. În 1836 a fost avansat la gradul de sublocotenent şi, prin grija domnitorului Alexandru D. Ghica, a fost trimis la studii la Paris. Aici a studiat la Liceul „Louis le Grand“ (1836 – 1840), apoi la École d’État Major Saint Cyr (1840 – 1842), fiind înrolat în armata franceză în Regimentul 1 Infanterie cu gradul de locotenent.
Revine în ţară în 1842 şi este numit consilier militar şi aghiotant al domnitorului Gheorghe Bibescu, calitate în care îl însoţeşte pe acesta la Constantinopol, cu ocazia învestirii oficiale. Este avansat la gradul de căpitan (1843), maior (1845) şi colonel (1848 – an în care ocupă şi funcţia de guvernator al penitenciarelor din Ţara Românească).
În 1844 se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu. Dar nu după mult timp aceasta a murit, lăsând în urmă patru fiice şi un fiu. Florescu se va recăsători cu Alina, fiica domnitorului Barbu Ştirbei.
În anul 1848, deşi era simpatizant al ideilor revoluţionarilor şi al aspiraţiilor naţionale ale acestora, ca militar şi ca ginere al domnitorului nu a încălcat jurământul depus în faţa acestuia şi nu a participat la evenimentele revoluţionare. După detronarea domnitorului de către guvernul revoluţionar, Florescu a fost demis din armată şi l-a urmat în exil pe Bibescu.
În 1849 s-a înrolat ca voluntar în armata rusă, care va fi biruitoare în lupta cu revoluţionarii din Transilvania. După înlăturarea guvernului revoluţionar din Ţara Românească şi numirea domnitorului Barbu Ştirbei, Ioan Emanoil Florescu a fost restabilit în funcţiile deţinute anterior, fiind numit, totodată, şi ministru al Comunicaţiilor.
În anul 1854, în Războiul Crimeei, activează ca ofiţer de ordonanţă la cartierul general al armatei ţariste, pe lângă generalii Luders şi Dannenberg.
Deputat în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, Ioan Emanoil Florescu se alătură mişcării unioniste şi convinge mai mulţi conservatori să îl voteze pe Alexandru Ioan Cuza. A devenit unul dintre apropiaţii acestuia şi a fost numit membru în Comisia Centrală de la Focşani şi în delegaţia pe care Cuza a trimis-o în Rusia pentru recunoaşterea unirii celor două principate (1861).
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza ocupă funcţiile de şef al Statului Major General şi ministru de război (28 noiembrie 1859 – 27 mai 1860 şi 30 septembrie 1862 – 11 octombrie 1863); la 1 ianuarie 1860 este avansat la gradul de general de brigadă. În 1863 susţine în Adunarea Deputaţilor dreptul domnitorului de a guverna, nu numai pe acela de a domni. În 1864 a fost ales vicepreşedinte al Corpului Ponderator (Senatul), iar în 1865 îndeplineşte funcţiile de ministru de Interne, ministru al Lucrărilor Publice şi al Agriculturii şi preşedinte interimar al Consiliului de Miniştri.
Ca om de încredere al lui Cuza a participat la iniţierea contactelor politico-militare secrete menite să pregătească eliberarea, pe cale armată, a Transilvaniei, de sub dominaţia habsburgică.
După detronarea lui Cuza a fost acuzat de colaborare cu acesta şi marginalizat.
În timpul lui Carol I revine pe scena politică, alăturându-se grupărilor conservatoare care participaseră la ,,monstruoasa coaliţie”. Va activa în rândurile Partidului Conservator.
,,Bărbat dinamic, chipeş şi cu o înfăţişare marţial fascinantă, dublată de maniere elegante…bun muzician…sensibil la frumuseţe în toate formele ei de manifestare … îşi iubeşte munca şi are iniţiativă şi mândrie”, Ioan Emanoil Florescu atrage aprecierea şi preţuirea lui Carol I, în timpul căruia va ocupa mai multe funcţii de prim rang.
Astfel, în guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu va deţine funcţia de ministru de Război, timp de 6 ani (1871 – 1876), fiind cel mai longeviv demnitar în această funcţie din epoca modernă. La 8 aprilie 1873 a fost avansat la gradul de general de divizie. A fost şi ministru de Interne şi, în două rânduri, prim-ministru.
În 1884 se înscrie în Partidul Liberal Conservator, proaspăt înfiinţat de către Dumitru Brătianu şi Gheorghe Vernescu. Ca membru al acestui partid va fi, pentru două mandate (4 noiembrie 1888 – 7 decembrie 1889 şi 17 noiembrie 1890 – 21 februarie 1891) preşedinte al Senatului şi, în perioada 21 februarie/5 martie – 27 noiembrie/9 decembrie 1891, pentru a doua oară prim-ministru (prima dată a deţinut această funcţie între 4/16 aprilie – 27 aprilie/9 mai 1876). În 1891, după dizolvarea acestui partid, revine în rândurile Partidului Conservator.
Cu toate că s-a dedicat carierei militare şi politicii, de-a lungul anilor nu a neglijat literatura, de care a fost atras încă din copilărie. În 1834, împreună cu colegii de şcoală, pune în scenă piesele ,,Mahomet” de Voltaire (în care interpretează rolul sclavei Palmira) şi ,,Gemenii din Bergam” de Florian (tradusă de el însuşi şi publicată în 1836 la tipografia lui Eliade); în acelaşi an, sub îndrumarea lui Ion Heliade Rădulescu face şi alte traduceri din literatura franceză. De-a lungul vremii va mai traduce din literatura franceză maxime, anecdote, satire, povestiri. În 1878 publică la Bucureşti un volum original de Poezii.
A desfăşurat şi o bogată activitate cultural-obştească. În 1845 este membru al Societăţii Literare Române, iar în 1865 a fost ales membru al Societăţii Culturale Ateneul Român în cadrul căreia a ţinut numeroase conferinţe. A fost preşedinte al Societăţii Centrale Române de Arme, Gimnastică, Dare la Semn şi Nataţiune (1862) şi al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român (1867), în această ultimă calitate sprijinind învăţătorii şi elevii talentaţi.
Pentru activitatea depusă în plan militar, politic şi cultural a primit titlul de conte papal, cu însemnele heraldice corespunzătoare (1873) şi a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofiţer.
S-a stins din viaţă la 10 mai 1893 la Paris şi a fost înmormântat la Bucureşti.
Dar cea mai mare realizare a sa a rămas organizarea armatei române moderne şi pregătirea acesteia pentru Războiul de Independenţă..
Întors de la studii din Franţa, unde dobândise o solidă pregătire profesională, a primit din partea domnitorului Gheorghe Bibescu sarcina să organizeze armata Ţării Româneşti, iar în 1847 înfiinţează Şcoala Militară din Bucureşti, unde va preda primul curs de tactică şi strategie militară. Pentru a suplini lipsa literaturii de specialitate, traduce din limba franceză mai multe tratate militare şi scrie manuale de tactică şi strategie militară, numărându-se, astfel, printre primii teoreticieni militari români.
Colaborator de încredere al lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859 a fost numit de către acesta comandant şef al armatei române, având un rol foarte important în unificarea şi modernizarea acesteia. Iniţial domnitorul l-a numit ministru de Război în guvernul de la Iaşi, dar la scurt timp i-a încredinţat funcţia de unic ministru de Război în ambele Principate, realizându-se astfel unificarea celor două Ministere de Război; Ioan Emanoil Florescu devine primul ministru de Război al Principatelor Unite.
Pentru crearea unei armate unice, moderne, Florescu acţionează în trei direcţii: unificarea procedurilor, regulamentelor şi uniformelor, creşterea numerică a armatei prin înfiinţarea de noi regimente şi înzestrarea cu echipament corespunzător.
La Bucureşti a fost înfiinţat un comandament unic şi un Stat Major General compus din ofiţeri superiori proveniţi din cele două Principate. Pentru administrarea uniformă a armatei, în 1859 a fost înfiinţat un comitet mixt moldo-valah.
Din 1860 s-a trecut la mărirea efectivelor. A crescut numărul regimentelor de infanterie de la două la şapte, au fost înfiinţate două unităţi de cavalerie şi un batalion de vânători de munte. A reorganizat şi unificat unităţile de grăniceri, dorobanţi, pompieri, marină, precum şi justiţiile militare din cele două Principate. Unităţile dispuse în teritoriu erau în subordinea a trei mari comandamente, înfiinţate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi. A stabilit obligativitatea serviciului militar pentru toţi cetăţenii – patru ani în activitate şi doi ani în rezervă.
Pentru dotarea armatei a achiziţionat un număr important de puşti, pistoale, săbii şi tunuri. În 1861 a înfiinţat Arsenalul Armatei şi, totodată trei fabrici de muniţie, punând bazele industriei de apărare autohtone.
În scopul pregătirii unitare a militarilor, a unificat şcolile militare de la Bucureşti şi Iaşi, înfiinţând Şcoala Superioară de Război (1861), al cărei comandant a fost până în 1866. Totodată au fost înfiinţate şcoli de cavalerie, de copii de trupă, de scrimă, gimnastică şi ,,dare la semn”. A înfiinţat detaşamente model pentru toate categoriile de arme. Instruirea modernă a efectivelor se făcea pe baza unor noi regulamente, unice. A introdus, în mod obligatoriu, gimnastica, în procesul de pregătire militară.
Convins că o armată modernă şi eficientă are nevoie de ofiţeri foarte bine pregătiţi, a promovat conceptul avansării pe bază de merit, renunţând la regula potrivit căreia doar boierii puteau deveni ofiţeri.
Pentru punerea în practică a acestor măsuri, s-a preocupat de crearea cadrului legal, prin elaborarea Codului penal militar unitar şi a Legii puterii armate (1864).
La 14 martie 1871 a fost numit în funcţia de ministru de Război în Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu. A ocupat această funcţie până la 26 aprilie 1876. Pe timpul acestui mandat s-a preocupat de pregătirea armatei pentru participarea la Războiul de Independenţă. La 8 aprilie 1873 a fost avansat la gradul de general de divizie.
În calitatea pe care o avea a iniţiat elaborarea legii pentru asigurarea ordinii şi disciplinei (adoptată la 22 noiembrie 1871) şi a noii legi de organizare a armatei (adoptată la 29 februarie 1872); s-a preocupat de redactarea şi promulgarea Codului Justiţiei Militare.
A definit raportul existent între conducerea politică şi cea profesională a armatei. Ministrul de Război administrează şi răspunde de gestionarea banului public. Armata se subordonează şefului statului, care-i asigură activitatea prin Marele Stat Major, al cărui şef se ocupă de aspectele profesionale.
La 12 martie 1877 a fost votată Legea pentru recrutarea noului contingent al armatei. Cu acest prilej a susţinut în Senat localizarea unităţilor militare în zonele de unde proveneau soldaţii (astfel se făcea economie la transport), şi încorporarea să fie făcută toamna, după încheierea muncilor agricole. A introdus serviciul militar obligatoriu pentru toţi tinerii în vârstă de 21 de ani, eliminând vechiul sistem care permitea tinerilor înstăriţi să-i plătească pe recruţii ţărani să servească în locul lor.
A fost creată o armată teritorială, în afara celei permanente, de 30.000 de soldaţi.
Între 1872 şi 1876 au fost organizate manevre anuale pentru mobilizarea armatei şi simularea condiţiilor de război. În 1872 au fost mobilizaţi pentru prima dată militari din toate regiunile ţării, iar în 1874 au participat la exerciţii 18.000 de soldaţi.
În 1876 generalul Florescu a participat, în fruntea unei delegaţii, la manevrele armatei ruse de la Krasnoe Selo.
Pentru dotarea armatei au fost achiziţionate 13.093 puşti Cahssepot pentru infanterie, 30.000 pentru cavalerie şi 6.298 pentru vânătorii de munte, 700 pistoale, 4.314 săbii pentru cavalerie, 1.998 paloşe pentru infanterie şi tunuri de producţie germană Krupp calibru 87 mm.
Iată, pe scurt, contribuţia generalului Ion Emanoil Florescu la organizarea armatei române moderne, sintetizată foarte sugestiv de generalul Radu Rossetti: ,,nu este capitol din alcătuirea noastră militară care să nu poarte la începutul ei pecetea lui Florescu”.
