Aflat în al doilea an de funcționare și realizare, proiectul „Râmnicul tradiției-Râmnicul modern și contemporan-Râmnicul în viitor”, inițiat, în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, de conferențiarul universitar doctor Ioan St. Lazăr, a publicat „Analele Râmnicului”, Anul II, numărul 2, la Editura „Antim Ivireanul”, în Râmnicu-Vâlcea, 2024. Reamintim cititorului că principalul obiectiv al proiectului este: „Cunoașterea și valorizarea cât mai completă a istoriei, actualității și devenirii municipiului Râmnicu-Vâlcea” (p. 8) și s-a derulat, în principal, prin sesiuni de comunicări, grupate tematic și cronologic. De asemenea, menționăm că proiectul are binecuvântarea Arhiepiscopiei Râmnicului și este finanțat de Consiliul Local al Primăriei municipiului Râmnicu-Vâlcea.
Anuarul debutează cu alocuțiunea Înaltpreasfinției Sale Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, la sărbătorirea a 636 de ani de atestare documentară a Râmnicului: „Municipiul Râmnicu-Vâlcea – leagăn statornic al comunității”, în care apreciază că: „Istoria acestei urbe rămâne un grăitor exemplu de împlinire a simfoniei dintre Stat și Biserică” (p. 5). La rândul său, la același eveniment, Primarul Mircia Gutău crede că: „Lui Mircea cel Bătrân i-ar plăcea saltul în timp și plimbarea pe bulevardele, prin parcurile și cartierele «orașului domniei sale»” (p. 7).
Secțiunea I, Râmnicul tradiției debutează liric, cu „Priceasne de Râmnic”, ale poetului Felix Sima, cântări, de o deosebită sensibilitate, din care am selectat: „Pe altoiul lumii, pe un pom al vieții ne-am urcat cu toții, neamuri după neam” (p. 13). Continuă cu studiul istoricului și arheologului Ion Tuțulescu, „Prezența romană pe teritoriul municipiului Râmnicu-Vâlcea. Repertoriul descoperirilor arheologice” (pp. 15-29), sesizând că: „Majoritatea descoperirilor sunt în strânsă legătură cu prezența militară în zonă” (p. 19). Apoi, cercetătorul și istoricul-monografist Ilie Gorjan prezintă investigațiile domniei sale privind „Administrația publică a municipiului Râmnicu-Vâlcea – repere istorice I” (pp. 3-37), din care aflăm că, în perioada secolelor XIV-XVII: „Orașul cuprindea trei zone: vatra târgului-centrul urban…; hotarul târgului-format din terenul înconjurător…; ocolul târgului-compus din mai multe sate…” (p. 33). „Orașul era condus de un sudeț (județ-n.n.) și 12 pârgari” (p. 34) și că: „Județul, conducătorul orașelor, avea dublă calitate: de agent al puterii centrale, dar și de reprezentant al intereselor locale” (p. 35). Studiul domnului Ilie Gorjan continuă, în Secțiunea a II-a, Râmnicul modern și contemporan, cu același titlu, dar ca „repere istorice II” (pp. 104-116), cu referire la administrația orașului în timpul Regulamentului Organice, Revoluției de la 1848 și în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Autorul evidențiază evoluția administrativă a comunității și a organelor sale: „Autoritățile comunei erau… consiliul comunal, ca autoritate deliberantă, și primarul, ca autoritate executivă” (p. 108). Sunt prezentate, apoi, pe larg, atribuțiile primarului și ale secretarului. Cercetarea domnului Ilie Gorjan, pe această temă, se încheie cu „repere istorice III” (pp. 153-167), în aceeași secțiune, unde ne prezintă, pe mai multe secvențe temporare, evoluția administrației municipale, în contextul administrației întregii țări: 1866-1918 (pp. 153-161); 1918-1940 (pp. 161-164); 1940-1944 (pp. 164-166) și sfârșește cu aserțiunea că după 23 august 1944 s-a instaurat „un alt soi de administrație publică, specifică celui mai crunt și opresiv regim totalitar” (p. 166).
Întorcându-ne la Secțiunea I, Anuarul continuă cu pertinentele considerații ale istoricului și criticului de artă Luiza Barcan, referitoare la bisericile de lemn: „Pornind de la o biserică de lemn care nu mai este pe raza Râmnicului. Semne identitare și expresii superioare ale artei sacre în lumea rurală” (pp. 38-46). În aprecierile sale, autoarea „urmărește să combată patru teze false… legate de motivația alegerii materialului, datarea construirii și tipologia bisericilor de lemn” (p. 39), încheind cu mâhnirea legată de distrugerea prin foc a «bisericii de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” de la Râureni – Rm. Vâlcea, puțin cercetată și, azi, dispărută» (p. 44). Strâns legat de această temă este studiul părintelui Laurențiu Rădoi: „Schitul Inătești – Râmnicu-Vâlcea (pp.47-56), atestat, pentru prima dată, la „11 august 1751” (p. 47). Consemnându-i „vechimea și arhitectura” (p. 53), evoluția și aprecierile aduse de cei care l-au vizitat, în timp, autorul consideră că acest „vestigiu important… trebuie adus treptat la starea inițială” (p. 55). Păstrând nota spirituală, Anuarul ne prezintă studiul «Sfântul Antim Ivireanul-„episcop Râmniceanul” (II). Preocupări administrative» (pp. 57-62), continuarea părții I, publicată în „Analele Râmnicului”, Anul I, numărul 1, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea, 2023, (pp. 51-79), semnat de conf. univ. dr. Ioan St. Lazăr. Autorul ne vorbește despre „zece documente în profilul administrativ” (p. 58), în care evidențiază „grija lui Antim pentru mărirea averilor Episcopiei” (p. 62 – apud Gabriel Ștrempel).
Cunoscute fiind legăturile culturale, și nu numai, între Sfântul Antim Ivireanul și domnitorul martir luminat Constantin Brâncoveanu, teologul-profesor Silvia Popescu, prezentând lucrarea dr. Andrei Ion Popescu „Sfinții Mucenici Constantin cel Tânăr, Ștefan, Radu și Matei Brâncoveanu în lumina izvoarelor istorice și a panegiricelor grecești scrise de ieromonahul cretan Gheorghios Maiotas”, reamintește de martiriul celor patru fii ai domnitorului: Constantin cel Tânăr, Ștefan, Radu și Matei Brâncoveanu și de scrierile despre „copilăria, studiile clasice și căsătoriile acestora” (p. 64), „tocmai pentru a întregi viziunea istorică, teologică și educațională asupra tuturor fiilor Sfântului Constantin Brâncoveanu” (ibidem). Rememorăm faptul că „întregul corpus teologic al scrierilor Sfinților Ștefan și Radu Brâncoveanu” (ibidem) a fost publicat de Antim Ivireanul și la Râmnicu-Vâlcea, în 1706, după ce fusese publicat la București, între anii 1701-1706.
Îmbinând armonios cercetarea științifică cu lirica, Anuarul ne-o prezintă pe poeta Adina Enăchescu și poezia sa „Episcopia Râmnicului”, în care mărturisește că „La Râmnic, Dumnezeu ne-a mângâiat” (p. 66). În aceeași manieră, în poezia „Lui Anton Pann” (p. 168) ne pune pe urmele povestitorului: «Prin Râmnic, vara, o luai spre râu / pe sub platanii falnici din Zăvoi / „Povestea vorbii” o-ntâlneai prin târguri» . Tot așa, poeta își exprimă admirația față de alte personalități ale locului: «„Prin Dumneata…”- Domnului Constantin Mateescu» (p. 272) ori «„Tăcerea din carte”- lui George Țărnea» (p. 295) și încheie cu „Râmnicul, azi…” (p. 297): „E-n Râmnic, azi, un anotimp curat; / miroase-a iasomie și-a zambile” (ibidem).
La rândul său, preotul Constantin Mănescu-Hurezi ne prezintă „Râmnicul în vremea episcopului Climent (1735-1749)” (pp. 67-71), „cel mai legendar episcop din câți a avut Eparhia Râmnicului după vremi” (p. 71 – apud Melete Răuțu), reliefând eforturile episcopului pentru reclădirea bisericii episcopale, pârjolită în războiul dintre nemți și turci, în 1737.
Despre „Categoriile fiscale și mobilitatea demografică în Râmnicul primei jumătăți a secolului al XVIII-lea” (pp. 72-97) ne informează profesorii Dumitru Garoafă și Ion-Alexandru Popescu/Olănești, cu referire, în special, la administrația austrică în Oltenia (1717/1719-1739), de la care aflăm că „administrația orașelor oltene se compunea din 7 persoane: judele, care era asistat de patru jurați, notarul și cei doi aprozi” (p. 77). Autorii amintesc și de noua legătură a Transilvaniei cu Oltenia, Via Carolina, despre Conscripția virmondtiană și categoriile de contributori fiscali. Secțiunea se încheie prin lămuririle aduse de preotul Nicolae Moga privind „Ateneul Român, ridicat pe locul Bisericii Sfinții Patruzeci de Mucenici, metoh al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin” (pp. 98-101), cu referire la ctitorirea, activitatea și apusul acestui sfânt locaș, de pe locul actualului Ateneu Român.
Secțiunea a II-a, Râmnicul modern și contemporan, debutează tot liric, cu Ilie Gorjan, de data această ca poet, calitate recunoscută de Uniunea Scriitorilor din România, care l-a primit în rândurile sale. În poezia „Râmnicul meu…” (p. 103), poetul se confesează: „Acestui oraș îi mai spunem poveste…/ îi mai spunem miracol…/ ni-i leagăn…/ E-n noi acest Râmnic…/ Îl vedem ca pe-o carte… / În care și Oltul se află cu unde albastre” (ibidem). Tot domnia sa, în poezia „Aici, în Vâlcea…” (p. 296) spune: „Aici, în Vâlcea…/ se culcă liniștea / pe un braț de / cântec” (ibidem) ori în „Toamna Râmnicului meu” (p. 296): „Râmnicul meu, să-ți spun că te iubesc / E prea puțin, și totuși îndrăznesc” (ibidem).
Arhivistul Bogdan-Dumitru Aleca ne prezintă studiul „Cotidian în Râmnicul perioadei regulamentare”, pe baza documentelor cuprinse între „coperțile dosarelor Tribunalului Județean Vâlcea” și „altor fonduri arhivistice” (p. 117). Aflăm că „intrarea în comunitate” se făcea în baza unui „act scris” și că în caz de „nerespectarea regulilor” de conviețuire, se apela la instanța de judecată pentru „strămutarea lui” (pp. 118-119).
În continuare, conf. univ. dr. Tudor Rățoi prin studiul „Mobilizarea militară a regimentelor de panduri voluntari în tabăra din Câmpul Troianului, iulie-septembrie 1848”, aduce lumină asupra înființării și desființării taberei militare de la „Câmpul lui Traian”. Idealurile revoluționare de la 1848 au făcut posibilă mobilizarea, în numai două luni, august-septembrie 1848, a unei armate de 30. 000 de voluntari. În contextul Revoluției de la 1848, secțiunea cuprinde trei studii dedicate imnului de stat „Deșteaptă-te Române!”
Muzicologul și teologul Dumitru-Codruț Scurtu, în comunicarea «Argumente privind paternitatea melosului imnului de stat al României „Deșteaptă-te române!”» (pp.128-134), evocând manuscrisul „Din sânul maicii mele”, atestat la 1838, credem că rezolvă problema paternității lui Anton Pann asupra melosului, oferind, în felul acesta „viitor trecutului” (p. 130).
La rândul său, arhivistul Dragoș Teodorescu în studiul „Imnul național al României. Semnificații, incertitudini, controverse” (pp. 135-141) prezintă mai multe puncte de vedere referitoare la paternitatea melosului și momentul primei intonări. Ca o concluzie, autorul studiului apreciază că la Râmnic „vechiul cântec al lui Anton Pann a găsit unul dintre cele mai potrivite locuri pentru a înflori…” (p. 141).
În «Odiseea unui cântec sau 4 vârste ale imnului „Deșteaptă-te, române!”», Cristian-Ovidiu Dinică se oprește asupra evoluției melodiei „de la nucleul folcloric la imn” (p. 142). Citându-l pe prof. dr. Vasile Vasile, autorul studiului identifică patru etape ale cântecului: originea populară/folclorică; transcrierea psaltică; asocierea cu poezia/versurile; transpunerea sub formă imnică. Domnul Dinică găsește un bun prilej pentru a ne reaminti aprecierea înaltului ierarh Antonie Plămădeală la imnul național: „o melodie la înălțimea poeziei, o poezie la înălțimea melodiei” (p. 144). Secțiunea continuă cu studiul profesorului și cercetătorului-monograf Nicolae Daneș referitor la „Harta lui Calinic-1857” (pp.145-152), în care autorul aduce amănunte privind vatra și moșiile Episcopiei Râmnicului în anul 1857, râul Râmnic, locuri, iazuri și clădiri ale vremii, prezentând, secvențial, Planșa. Revenind la viața spirituală, preotul-profesor Ion Gavrilă prezintă studiul „Muzicieni, compozitori, profesori de muzică și folcloriști români școliți la Seminarul teologic «Sfântul Nicolae» din Râmnicu-Vâlcea” (pp. 169-176). Studiul reia, cu noi informații, o parte din lucrarea domniei sale de doctorat „Muzica bisericească în ținutul Vâlcii, studiu monografic”, apărută în 2010. Autorul ne prezintă pe „cei mai de seamă muzicieni, profesori de muzică și folcloriști” (p. 169) și încheie spunându-ne: „Se poate observa cu ușurință faptul că seminarul Teologic «Sfântul Nicolae» din Rm. Vâlcea a fost nu numai școală de pregătire pentru preoție, ci și o veritabilă pepinieră muzicală în care s-au format mulți viitori muzicieni, folcloriști, profesori de muzică, dirijori, compozitori care s-au remarcat atât în țară cât și peste hotare” (p. 176).
La rândul domniei sale, profesorul Gheorghe Dumitrașcu ne prezintă studiul „Învățământul profesional de tip haretian în Râmnicu-Vâlcea” (pp. 177-186). Autorul se oprește, de această dată, asupra măsurilor întreprinse de Spiru Haret „pentru a imprima învățământului o direcție practică” (p. 177) și amintește de „înființarea unei școli de meserii la Râmnicu-Vâlcea… la 8 noiembrie 1882” (p. 178). „Durata școlii era de la 2 ani și jumătate la 3 ani” și „avea în profilul său, ca meserii, următoarele: lemnăria, tâmplăria, dogăria, rotăria, fierăria și lăcătușeria” (p. 179). De asemenea, autorul menționează „Școala Profesională de Fete din Râmnicu-Vâlcea” (p. 180), înființată în 1901, cu „următoarele meserii: confecționarea lenjeriei, croitorie, tricotaj, țesături…” (ibidem), „Școala de Grădinărit Aranghelul din Râmnicu-Vâlcea”-1906 (ibidem) precum și „Școala de Meserii «Căpitan N. Pleșoianu» din Râmnicu-Vâlcea” (p. 181), surprinzând necesitatea adaptării meseriilor la noile „activitățile de tip industrial” (p. 182) ale vremii.
Dorind să ne reamintească faptul că românul a știut, la fel de bine, să se distreze și să-și cinstească marile evenimente din viață, precum și-a apărat glia, profesorul Nelu Barbu citindu-l și citându-l pe Mircea Vrânceanu („Însemnările unui răzvrătit”, Editura Betta, București, 2015) evocă „O nuntă condusă de Fănică Limbă” (pp. 187-190), amintind de faimoșii lăutari ai Vâlcii, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la jumătatea secolului al XX-lea. În context, autorul ne prezintă „o nuntă ca în basme” (p. 187), cu obiceiuri, daruri și „cântece din diferite județe” (p.189) și, către sfârșit, amintește că „nunta, începută sâmbătă, se termină joi dimineața” (p. 190). Revenind la viața cotidiană, Georgeta Ghionea, doctor în istorie și cercetător științific, prin studiul „Repere social-economice în evoluția urbană a orașului Rm. Vâlcea – prima jumătate a secolului XX” (pp. 191-199), folosind „evidența Camerei de Comerț și Industrie Vâlcea” (p. 198), oferă date despre „rețeaua industrială și comercială a orașului” (p. 192) și ne prezintă „firme” ale vremii, obiectul lor de activitate, precum și faptul că, în 1930, „orașul Râmnicu-Vâlcea avea 15.648 de locuitori” (p. 194).
Nostalgic, domnul Dumitru Bondoc, inginer, cercetător-monograf, prin studiul „Drumeț prin Râmnicul de altădată…” (pp. 200-210) ne prezintă „Râmnicul de altădată, așa cum a fost descris, de-a lungul timpului, de călătorii și personalitățile care l-au străbătut, la pas, de la un capăt la altul, așternând, pe hârtie, impresiile trăite” (p. 201). Astfel, plecând de la legendarul Domnul de Rouă, continuând cu împăratul Traian, cu domnitorii Mircea, Pătrașcu cel Bun și Mihai, amintește de austrieci, apoi de Dimitrie Bolintineanu, de domnitorul Barbu Știrbei, de Alexandru Ioan Cuza, de Carol I, cât și de Nicolae Iorga, savantul care s-a plimbat printr-un „giuvaer de orășel” (p. 205). Îmbinând cercetarea istorică și credința creștină, Leonte Ciobotea semnează studiul „Vartolomeu Stănescu. Mișcarea Legionară și religia” (pp. 211-214), în care insistă asupra ideii că episcopul Râmnicului (1921-1938), Vartolomeu Stănescu „a stăruit în promovarea ideilor de solidaritate socială și de unitate a bisericii naționale” (p. 211) și consideră atitudinea acestuia „conduită cointeresată… în conlucrarea cu Mișcarea Legionară” (p. 214). Rămânând în sfera spirituală, Emilian-Valentin Frâncu aduce prețioase informații despre „Comunitatea catolică râmniceană în perioada interbelică” (pp. 215-232). Autorul analizează organizarea și ierarhia în cadrul Bisericii catolice din Râmnic și implicarea acesteia în găzduirea refugiaților polonezi, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Amintește, de asemenea, despre vizita în județul Vâlcea a reprezentantului Sfântului Scaun și de faptul că „a fost găzduit la Bărăția din Râmnic” (p. 227).
În evocarea «„Lelea de pe Olt” la Honolulu» (pp. 233-237), profesorul Mihai Mustățea scrie despre Mira Simian, viața și destinul său dramatic, oglindite în opera soțului său, Ștefan Baciu, dar și despre poezia ei, văzută „ca un reflex al eternității” (p. 236). Venind în prezent, istoricul Eugen Petrescu ne prezintă pe „Generalul cărturar Mircea Vladu” (pp. 238-264), urmărindu-i, îndeaproape, devenirea militară și cărturărească, viața și opera. În context, se face un scurt istoric al înființării trupelor de geniu, evoluția și contribuția lor la istoria și construcția țării. Tot aici, sunt evocate mari personalități militare locale.
În recenzia „Uzina G… o amintire frumoasă în istoria tehnicii românești” (pp. 265-267), Mihai Călugărițoiu în citează pe Dorel-Mihai Constantinescu, autorul lucrării „Povestea apei grele la Râmnicu-Vâlcea, apărută la Editura „Antim Ivireanul”, din Rm. Vâlcea, în 2023. Lucrarea detaliază cum cercetătorii vâlceni au obținut la 9 august 1976 primul gram de apă grea, așezând România pe harta internațională a cercetării nucleare.
La rândul său, fizicianul Dorel-Mihai Constantinescu aduce un frumos și respectuos omagiu mentorului său, în comunicarea „Contribuțiile Academicianului Marius Peculea în domeniul fabricării primului gram de Apă Grea în România” (pp. 268-271), văzând în acesta „un simbol al inovației și dedicării în domeniul cercetării științifice românești” (p. 270).
Relativ recenta plecare dintre noi a regretatului Nicolae Manolescu este abordată în patru articole cuprinse în acest Anuar. În articolul „Prin lumea văzutelor și a nevăzutelor, cu Nicolae Manolescu” (pp. 273-275), poetul Felix Sima, referindu-se la cartea „Viață și cărți”, semnată de Nicolae Manolescu, își mărturisește, la rândul său, dragostea față de lectură și cărți, reamintindu-și: „mi-am făcut… veacul în Biblioteca publică din Râmnicu-Vâlcea” (p. 273). La fel, Ioan St. Lazăr, în „Cititul și scrisul ca forme de libertate” (pp. 276-278), remarcă faptul că Nicolae Manolescu reliefează atât „condiția cititorului”, cât și „condiția de scriitor în perioada comunistă și cea postcomunistă” (p. 278).
La rândul său, profesorul Mihai Mustățea, în articolul „Nicolae Manolescu – Despre poezie” (pp. 279-281), subliniază „aportul național, original, în studiul poeziei și elaborării de poetici românești” (p. 279).
Omagierea se încheie, în acest caz, cu evocarea „Nicolae Manolescu, in memoriam…” (pp. 282-284), semnat de Marius Mărăcinescu, care ne reamintește profesiunea de credință a lui Nicolae Manolescu: „Mi-a plăcut să citesc!” (282).
Nostalgicul Ioan Barbu, în „Râmnicu nostru” (pp. 285-286), recunoaște municipiul nostru drept „una din bijuteriile urbane ale României” (p. 285). „Fără a fi de specialitate, țin să scriu pe cât pot despre acest om de spirit și artist mereu frământat de treptele spre ideal” (p. 287), mărturisește prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr, în studiul „Un artist profund și grav: Tudor Popescu” (pp. 287-294), considerând, printre altele, că „mi-a atras tot interesul complexa și adesea dramatica trăire a artistului” (p. 292). Secțiunea se încheie cu „Bilanț 2024: un an de răscruce, în care am pus bazele unei noi etape de dezvoltare a Râmnicului” (pp. 298-300), prezentat de Mircia Gutău, Primarul Râmnicului, care menționează că râmnicenii „au optat pentru continuarea dezvoltării sustenabile a Râmnicului” (p. 298) și reamintește angajamentul său de „a duce mai departe renumele Râmnicului de «oraș-grădină» frumos, curat și bine gospodărit” (p. 300).
Secțiunea a III-a, Râmnicul în viitor se deschide cu „Râmnicul – o poveste fără sfârșit” (pp. 302-304), scriere semnată de Sorin Zamfirescu, un „împătimit” al Râmnicului, care mărturisește că „mai grozav decât în orașul natal nu m-am simțit niciunde” (p. 302), exprimându-și „Credința… fermă… că Râmnicul poate avea un viitor pe măsura valorii lui” (p. 304). Secțiunea continuă cu Memoriul Forumului Cultural al Râmnicului, la inițiativa fizicianului Dorel-Mihai Constantinescu, către Primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea „privind necesitatea creării unui grup statuar dedicat fabricării primului gram de apă grea la 9 august 1976, în premieră națională la Râmnicu-Vâlcea” (p. 305), monument ce ar urma să fie realizat și amplasat în municipiu și inaugurat la 9 august 2026, când se vor împlini 50 de ani de la acest eveniment deosebit (306).
Urmează trei eseuri privind viitorul Râmnicului: „Râmnicul… Râmnicul… Râmnicul în viitor” (pp. 308-309), semnat de Mihai Călugărițoiu; «„Râmnic”, „viitor”, „voluntari”, „tineri”, „comunitate”, „Europe direct”» (pp. 310-311), oferit de Dana Rădulescu; „Râmnicu-Vâlcea – către un viitor STEAM” (pp. 312-314), propus de Gabriela Solomon. Sesiunea continuă cu « „PROIECTE” ALE TINERILOR » (pp. 315-333), elevi ai Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea: „Râmnicul în trecut și viitor” (pp. 315-318), semnat de Medeea Ionete și Bianca Ciofîcă; „Îmbinând tradiția cu inovația. Ce o să însemne?” (pp. 319-321), semnat de Alex-Cristian Deaconescu și Darius-Ioan Dumitrescu; „Râmnicu-Vâlcea într-o viziune futuristă” (pp. 322-325), semnat de Rareș-Ioan Popescu și Iustin-Ioan Părăușanu; „Râmnicu-Vâlcea. Anul 2050” (pp. 326-330), semnat de Mateo Băjean și Ilie Albu și se încheie cu „Râmnicul în viitor” (pp. 331-333), semnat de Darius Munteanu, acum student. De remarcat, gândirea liberă a tineretului, fără modele și restricții, și încrederea că, în viitor, totul e posibil. Anuarul cuprinde, spre sfârșit, „ECOURI” ale apariției revistei „Analele Râmnicului”, Anul I, numărul 1, Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu-Vâlcea, 2023 și prezintă articolul „Perspective râmnicene I”/ 14 aprilie 2024 (pp. 334-336), semnat de Mihai Călugărițoiu, și publicațiile în care a apărut aceasta.
Nu în ultimul rând, Anuarul cuprinde un profund ecou cultural, „Un proiect pentru viitorul cultural al Râmnicului” (pp. 337-355), semnat de prof. dr. Gheorghe Deaconu, publicat anterior, episodic, în „Cultura vâlceană”, de-a lungul anului 2024.
În încheiere, reiterez cele scrise cu ocazia prezentării Anuarului 2023: „Lectura și părerea mea contează… mai puțin în fața lecturii și opiniilor domniilor voastre. Ceea ce pot să vă asigur este că nu veți regreta!” (p. 336)24 februarie 2025
