24 aprilie nu este o simplă dată în calendar. Este ziua în care o națiune întreagă își adună durerile, numele pierdute, vocile stinse, și le așază în fața lumii ca să nu fie uitate.
În 24 aprilie 1915, autoritățile Imperiului Otoman au arestat și deportat sute de intelectuali armeni din Constantinopol – poeți, medici, profesori, avocați, lideri comunitari. A fost începutul unui plan sistematic de exterminare care a dus la moartea a peste 3.000.000 de armeni prin masacre, foamete și deportări forțate .
Această zi a devenit simbolul unei tragedii care a rupt o civilizație veche de mii de ani.
Astăzi, în Armenia și în diaspora, milioane de oameni își pleacă fruntea în fața memoriei celor pierduți. La Erevan, sute de mii de oameni urcă în tăcere spre memorialul Țițernakaberd, purtând flori pentru flacăra eternă care arde pentru toți cei care nu au mai avut un mormânt.
Nu este doar o comemorare. Este un strigăt împotriva uitării. Este o promisiune că adevărul nu va fi îngropat.
Genocidul armean nu este doar o rană a trecutului. Este o lecție despre ce se întâmplă când ura devine politică, când tăcerea devine complice, când lumea întoarce privirea.
24 aprilie nu cere lacrimi. Cere memorie, responsabilitate. Și să nu se mai repete ceea ce s-a întâmplat atunci.
Astăzi, fiecare floare depusă, fiecare nume rostit, fiecare pas făcut spre memorial este un act de rezistență împotriva uitării. Și un omagiu pentru cei care au fost smulși din viață doar pentru că erau armeni.
