ADRIAN MUNTEANU: „PAINGUL ORB”

by Petre CICHIRDAN on December 17, 2020

Post image for ADRIAN MUNTEANU: „PAINGUL ORB”

O carte de poezie apărută la Editura „Arania”, 2020, „Paingul orb”, poezii semnate de Adrian Munteanu, 120 de sonete, într-o ediție de lux – așa cum puține am văzut, din care transpare dorința autorului de a fi nonconformist, atitudine cu care noi suntem absolut de acord: hârtie de ambalaj scrisă cu tuș, care pare arhaic și sacru înscris, scris de mână, coperți de carton și învelitoare mai mult neagră decât albă, un alb zărit în ceață printr-o pânză de păianjen!…grafică semnată de Horia Țigănuș. Spuneam că suntem absolut de acord cu atitudinea aceasta nonconformistă, a lui Adrian Munteanu, pentru că astăzi există o afluență de cărți de poezie, care, probabil nu a existat niciodată; și, nouă, artiștilor, chiar, nu ne mai place, nu ne mai satisface, această stare poetică la îndemâna tuturor! Nu vrem modernism, nu vrem cărți intrate direct pe linia mpoartă a unor tipografii și edituri născute moarte. Să mai notăm referitor la această veritabilă și valoroasă carte, prima aripioară a inspiratei învelitori, portretul de dirijor de orchestră al autorului Adrian Munteanu, apoi, pentru mai buna înțegere a conținutului nedezvăluit încă, să cităm câteva înscrisuri care ne dezvăluie profilul poetului și opusului său: „un pic mai e prin șanțuri și prin cute/ pătrund fantasme tenebros și laș/ mă iau cu patul care-n zori pierdute/ e un sicriu plutind peste oraș” primul catren, citat, care ne apare la începutul volumului, apoi distihul care deschide volumul: „erai paingul de pe-o stea imensă/ hulpav măreț, dar urgisit și orb”; și la sfârșirul volumului, tot pe copertă citim: „Poezia fără sonet este o pasăre/ Cu aripa frântă.”…Da, în acest caz al realizării operei sale, poetul este un monah extrem de învățat!… el o compune și o prezintă cititorilor ca o însumare de o sută douăzeci de sonete meșteșugit realizate, chiar ca într-o simfonie a sonetului.
*
Poet, poezie, versuri, stihuri…epitet, comparație, metaforă…niciodată nu credem că au existat poeții, ci mai degrabă au existat oamenii înzestrați cu arta poetică, a evaluării realității interioare și exterioare eului, descoperitorii stărilor poetice, care și-au pus o cunună cu laurii poeziei, cu frunze de măslin pe frunte și în jurul capului; și au cântat, îngânat și murmurat minunățiile și durerile acestei lumi, realitîțile și visurile, speranțele și regretele…David, Solomon, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Petrarca, Dante și Shakespeare…Așa a devenit lumea, mereu, ca atunci când vrea să declame superioritatea ei, să o exprime în versuri, în imagini poetice, să o zugrăvească în cuvinte, forme și culori, să o cânte!… să o plângă când cântecul nu mai își are rost în gura ei, nu-și mai găsește locul…Poezie fără calitatea de a fi murmurată și cântată (bocită!…vai, am uitat de plânsetul lui Moise înaintea propriului sfârșit – chiar al lui Iacov, întemeietorul semințiilor, numit Israel fiindcă s-a luptat cu Domnul și a învins!…și a trăit liber sub ceruri), fără calitatea de a fi îngânată astfel încât să-i placă auzului și ochiului, și inimii, nu există!!
Ne uităm la cartea lui Adrian Munteanu și dintr-o dată simțim o anume plăcere care vine din…negură!…negrul conține toate culorile. Noaptea renaște viața, lumina, Soarele care se arată oamenilor după ce disăpare Luna de pe cer. Tresărim, când citim catrenul de pe manșeta coperții, adevărată prefață,ne place poza poetului; accentuăm, nu ne repetăm. Da, nu am greșit, privind coperta am ajuns la concluzia din titlu, păianjenului orb: „Paingul orb”, dar ce plasă poate să țese, și cât de precisă, aproape cât o albină capabilă de construcția ei monumentală, fagurele de aur. Păianjenul orb! Și ne trezim în transfigurarea specifică stării poetice a adevărului fals…Întâi întunericul și mai apoi lumina!…numai că noi am existat după ce Dumnezeu a zis să fie lumină, lumină mai mult decât întuneric…Fiat Lux (în latină, românescul să fie lumină! …și adevărul gol goluț, nu există întuneric deplin! și, în cazul de față , apărând sonetul, o sută douăzeci de sonete, care luminează ca stelele, și luna, ca astrele!…adevăr gol goluț: care luminează ca soarele de după colțul rotund, luminând astrele acestea luminează planeta pământ.
*
Sonetul și cadrilul, deși familii diferite, în sine închid multe, în genere, gânduri ascunse-îndelung rumegate-simțiri, amândouă arte, fiind cuverturi pe fapte trecute și uverturi la ceea ce are să se întâmple. Regulile lor aproape matematice, poeticul și dansul, presupun amândouă școli avansate, meserii, adevărate arte; presupun măiestria artistică. Ideea, starea, faptul în opt pași, două catrene cu rimă îmbrățișată dau echilibrul, descrierea, fapta, urmând ca versurile celelalte până la patrusprezece, șase, în rimă împerecheată să reprezinte finalul, înțelegerea, împăcarea cu sine însuși, fiorul poetului…O stare absolută sfârșind așa cum este și în viață în stare relativă. Ca în dansul francezilor și altor popoare un dans de afaceri, la înțelegere , din absoluta îmbrățișare cu partenera, trebuind să mai dansezi și cu alta, desigur, mai scurt, și în mai multe rânduri.
Preocuparea asupra formei, impresionantă, la fel în o sută douăzeci de variante, nu forțează cuvântul, și datorită erudiției sale, a poetului, științei și mărimii vocabularului, cuvintele din rime cad firești și înfrumusețează imaginea, nu sunt forțate sunt chiar armonice. Imaginile, în general crochiuri imaginate, sunt alcătuite din linii simple, tușe, câteva pete de sânge, negrul și roșul creând atmosfera generală de greutate a momentului. Și Adrian Munteanu scrie această carte, anume pentru acest secol, pentru acest deceniu, pentru acest an, pentru aceste zile în care oamenii sunt mânați ca turme de cai sălbatici, fără zăbale, și fără știința propriei curățiri, în care oamenii merg pe stradă și se gândesc că sunt mânați cu pulanul de la spate să ajungă mai repede în propriul sicriu (a se revedea catrenul prefață!)…
Câteva pete sau culori brute, tușe abstracte, nu gâtuesc starea poetică, din contră, subliniază realul, trista poveste, probabil, din cele o sută douăzeci de zile trecute, de trădare omenească, inumană, precum cea din tabloul lui Giotto, „Sărutul lui Iuda”, … Dar nouă ni se pare mai bine intuit acest prezent, al acestei umanități, de creatorul celor o sută douăzeci de sonete, și care se răstignește singur pe adevărul din întunericul generalizat, decât cel de acum șapte, opt sute de ani, din Renașterea italiană, Giotto asociat cu Cimabue, și care pare o pecete a acestei creștinătăți începută în mileniul unu…Să-l bați în cuie pe Iisus Christos, trădat de fratele său, pentru că nu ar fi ascultat porunca mai multor împărați de a nu părăsi propria grilă a omului condiționt de a fi mai mult decât a nu fi…fiindcă a iubit și s-a dăruit luminii dumnezeiești!?…Din contră cele câteva tușe abstracte și negre, și tiste sonete, extind starea poetică într-o muzică a sferelor fără conținut, ci mai degrabă într-o muzică dodecafonică de spart timpanele, de rupt tiparele…Poetul este la figurat un semeț actor, călăreț singuratic fără mască de fier, desigur fără masca sanitară cerută de împărații lumii ca să se ascundă fețele oamenilor obișnuiți să se sărute, care-și parcurge sonetele pe măgurile întunericului, ca stări reale și onirice, sau simplu zis, stări de vis…căci față de oniric, visul poate fi trecut cu ochii deschiși.
Un lucru este cert, poezia lui Adriam Munteanu este de un realism crunt, prezentat plastic în cel mai distinct suprarealism, toate cele o sută douăzeci de sonete aparținând unui veritabil poet, artist! Iată acest dualism, realism și suprarealism, fixat pe hârtie de ambalaj, sfântă hârtie, cea mai ieftină hârtie, căci și sfințenia ține de sărăcie, la iconicul 21 (să ne fie iertată îndrăzneala) care reprezintă ziua de naștere a celui care a încearcat astăzi să fie precum poetul, în același timp și pictor și muzician… „v-ați așteptat să scot din gură triluri/ torent de șoapte armonii celeste/ dar din gâtlej când mă-nălțam pe creste/ ieșeau văpăi pentru aprins trotiluri/ am răgușit de-atâtea flori oneste/ sădite-n colb slinos lângă aziluri/ și de-nghițit necrotice fitiluri/ rămase-n plex și splină indigeste/ nu mai sunt mierla gângurind spre astre/ cu sunet cald în trup de-a pururi viu/ iar susurul cu unduiri albastre/ s-a prefăcut într-un stupit sălciu/ ademenind în jurul lui dezatre/ prea ostenit de-un țipăt în pustiu” …Cu mare greutate putem asemăna lirica poetului – artist total – Adrian Munteanu, iată, și în maniera romantică, dar mai ales în cea postmodernistă a contemporanilor săi, poate doar un Ștefan Dumitrescă să-i țină hangul, dar sinestezia sa între arte, îl face un călător solitar pe calea regală a poeziei românești din spațiul național și internațional…Pare că am întâlnit un poet care iubește nemaipomenit poezia, s-o cânte, s-o declame, s-o spună tuturor, poezia sa atât de clară înveșmântată cu atâtea figuri de stil și, care, întradevăr, sub forma fericită a sonetului, nu riscă să fie „o pasăre cu aripa frântă”, ci o veritabilă pasăre măiastră îmbrăcată în toate formele Artei.

Petre Cickirdan

Leave a Comment

Previous post:

Next post: