www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





ARGUMENTE ISTORICO-ARHEOLOGICE PENTRU POSADA BISTRIŢEANĂ

ARGUMENTE ISTORICO-ARHEOLOGICE PENTRU POSADA BISTRIŢEANĂ

by Veniamin Micle on June 6, 2019

Pentru Posada Bistriţeană, există şi o serie de argumente istorico-arheologice păstrate în anumite documente. Dintre ele, vom prezenta pe cele mai importante.

Poarta din Cheile Bistriţei. Potrivit unei afirmaţii a regelui Carol Robert de Anjou, referitoare la Posada, „bătălia s-a dat dincolo de poartă”. Se ştie că iniţial, la un anumit punct, stâncile din dreapta şi stânga râului Bistriţa erau unite în partea superioară, formând o adevărată „poartă”, care s-a păstrat până în prima jumătate a secolului al XX-lea, când s-a surpat. Apoi, spaţiul a fost lărgit cu ocazia construirii căii ferate din defileu. Amintirea acestei porţi, existentă în Cheile Bistriţei, s-a păstrat în tradiţia locală; majoritatea persoanelor vârstnice relatează despre ea.

În secolul al XIX-lea, imaginea porţii a fost redată de anumiţi pictori, gravori şi literaţi. Astfel, pictorul şi fotograful Henric Trenk (1818–1892), născut în Elveţia, cunoscut pentru peisajele sale romantice şi asocierea sa cu scriitorul şi arheologul Alexandru Odobescu (1834–1895), a imortalizat în anul 1860 monumentala poartă din Defileul Bistriţei.

De asemenea, pictorul şi graficianul maghiar din Transilvania, Carol Popp de Szathmári (1812–1887), a fost primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. Trecând în a-nul 1869 pe la Mănăstirea Bistriţa, rămâne profund impresionat de peisajul bistriţean, încât realizează o admirabilă scenă peisagistică, intitulată: „Matca la Bistriţa”.

Mai mult, în anul 1868, litograful, gravorul şi ilustra-torul Dieudonné Auguste Lancelot (1822–1894) a publicat o carte intitulată: De la Paris la Bucureşti, conversaţii geografice, descriind mai multe zone ale ţării. Cu această ocazie, vizitează şi Mănăstirea Bistriţa. Încântat de Cheile Bistriţei, le descrie, menţionând şi poarta formată dintr-o „imensă şi sumbră arcadă”. Iată ce scrie călătorul francez: „În spatele mănăstirii, se deschide o trecătoare cu imenşi pereţi perpendiculari, care adăposteşte mai întâi două frumoase grădini, dar care îndată, îngustându-se şi înălţând grămezi de stânci, lasă abia puţin loc apelor nebune şi săltăreţe ale Bistriţei, torent care cade în cascade din această înfricoşătoare fundătură, unde este imposibil de a pătrunde dincolo de o imensă şi sumbră arcadă formată prin două postamente de stânci sprijinite una de alta. Sub această arcadă, apele se despart şi se revarsă într-o prăpastie în fundul căruia se observă mari roci verzui care par a se agita sub valurile de spumă”.

Deci, aceasta este „poarta” la care se referă regele Carol, după care s-a dat bătălia, adică în Defileul Bistriţei.

Muntele românilor. Un document foarte important este fragmentul dintr-un Act emis la 7 aprilie 1331 de Conventul din Szekszárd comitelui Ygeyk şi fiului său Petru. Printre altele, menţionează participarea lor la campania din Ţara Românească, precum şi precizarea că bătălia s-a dat în vreme ce oastea regelui Carol străbătea dincolo de „muntele românilor”. Istoricul Sergiu Iosipescu traduce documentul astfel: ,,Mai cu seamă în oştirea de acum a domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariei, în vreme ce acelaşi domn rege a fost lovit şi dovedit de voievodul Basarab în curmezişul muntelui românilor”. Autorul scrie că, victoria din noiembrie 1330 a fost câştigată de români la trecerea oastei cotropitoare ungare, acum alungate, prin munţii de la frontiera Tării Româneşti cu Transilvania. Dar diploma abatelui mănăstirii din Szekszárd dovedeşte în plus stăpânirea românească asupra masivului muntos dintre valea Oltului şi a Prahovei, pe ambele versante.

Totuşi, trebuie remarcat că, în anul 1532, umanistul şi teologul transilvănean de origine saxonă, Johannes Honterus (1498–1549) din Braşov, publică la Basel, pentru prima dată Harta Transilvaniei. Din punct de vedere cronologic, lucrarea reprezintă cea dintâi hartă a unei părţi din Ro-mânia, respectiv a Transilvaniei, realizată de un locuitor al acestor ţinuturi; ea a stat la baza hărţilor Transilvaniei publicate ulterior de Sebastian Münster (1489–1552), Abraham Ortelius (1527–1598) sau Gerardus Mercator (1512–1594). Se cuvine precizat faptul că Johannes Honterus foloseşte prima oară omonimul „Alpes” pentru Munţii Făgăraş. Astfel că, ei nu puteau fi numiţi în anul 1331 „Alpem Olacorum”, unde ar fi avut loc bătălia de la Posada. Ulterior, Munţii Făgăraş au fost numiţi „Alpii Transilvaniei” de geograful Emmilien de Martone (1873–1955).

Muntele Românilor trebuie căutat în altă parte, între râurile Olt şi Jiu, unde se află Munţii Căpăţânii. Precizăm că, în vechime, aceşti munţi se numeau „Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea. Este logic; privind munţii din zona respectivă, constatăm că există trei munţi paraleli: la nord, ai Cibinului; la mijloc, ai Lotrului, iar la sud ai Căpăţânii; pe acesta, ungurii l-au numit „Alpem Olacorum”, adică Muntele Românilor, fiind stăpânit de români. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din lupta de la Posada. De asemenea, în această regiune, apare cel mai frecvent toponimul „Roman”; menţionăm numai culmea sudică numită Piatra Roşie–Roman–Plaiul Vaideeni, pe care pă-trund, în zona centrală a Munţilor Căpăţânii, o serie de trasee turistice.

Referitor la Muntele Românilor, călătorii străini prin Ţările Române au consemnat existenţa „sub muntele Valahului”, a unei biserici ridicată în cinstea victoriei de la Posada din anul 1330 şi a amintirii celor dispăruţi în bătălie. Şi se mai spune că această biserică se afla pe drumul care duce de la Giurgiu, în Transilvania, deci pe un drum al sării, o rută principală, „cale de două zile călare faţa de Sibiu”. Se ştie că principalele căi de comunicaţie, care străbăteau Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii, şi „Drumul ungurenilor” de la Giurgiu treceau pe la poarta Mănăstirii Bistriţa, unde se uneau şi treceau peste munţi spre localitatea Mălaia, apoi la Sibiu.

Schitul Sfântului Mucenic Procopie. Cu ocazia „Simpozionului Posada 650”, întrunit la Râmnicu Vâlcea în data de 8 noiembrie 1980, marele cercetător istoric Pr. Dumitru Bălaşa a susţinut, referitor la bătălia de la Posada, că: „Pentru identificarea locului luptei capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată mănăstirea ridicată pe locul respectiv”. Iată că, după aproximativ 40 de ani, s-a împlinit dorinţa marelui istoric.

Se ştie că, în practica voievozilor români exista rânduiala ca, în urma unei victorii obţinute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt militar. Istoria Bisericii române dovedeşte că unul dintre sfinţii preferaţi, alături de marii mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost Sfântul Mare Mucenic Procopie (+303), care s-a născut în Ierusalim şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (244–311).

În Ţara Românească, sunt menţionate două biserici închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a unor victorii în războaie. Referitor la bătălia de la Posada din anul 1330, cronicarul polonez Maciej Strijkowski scria: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei; a fost biruit, prin şire-tenie de munteni şi de moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel în Ungaria. Pe acel loc unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire”, pe care cronicarul a văzut-o în anul 1574, venind din Turcia, dincolo de orăşelul Gherghiţa. Biserica respectivă trebuia să fi fost o construcţie mai veche din lemn, cu hramul Sfântul Procopie, despre care, hrisoavele spun că la 1641, Matei Basarab învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi reface ctitoria, numind-o „Biserica Sfântul Procopie–Domnească”.

Informaţia este foarte importantă, pentru faptul că aflăm pentru prima dată că pe locul bătăliei de la Posada s-a construit o mănăstire închinată Sfântului Procopie, amintire păstrată în memoria colectivă. Dar relatarea cronicarului polonez Maciej Strijkowski nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada, motiv pentru care trebuie să ne orientăm spre Defileul Bistriţei, unde a existat schitul închinat Sfântului Mucenic Procopie.

Arhimandritul cronicar Chiriac Râmniceanu, care a învăţat în Şcoala mănăstirească de la Bistriţa, relatează că monahii bătrâni i-au spus că a avut loc zidirea „Bistriţii la leat 1300 şi mai ceva…, fiind acolea o bisericuţă mică de lemn, deci pe la anul 1330. Despre acest schit, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a existat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa.

De asemenea, în viaţa banului Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană.

Mănăstirea Schimbarea la Faţă. În jurul anului 1350, la intrarea în Defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea le Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, era un adept al acestei mişcări de profundă spiritualitate creştină, dezvoltată la Paroria, în sudul Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria, întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.

Descoperirea unor piese militare. În urma dezastrului de la Posada bistriţeană, pe locul bătăliei au rămas imense cantităţi de piese militare, care au fost recuperate de învingători. Cronica pictată precizează că, valahii „au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi, şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi cu frâie ce toate le-au luat şi le-au dus lui Bazarad Voievod”. Deci, românii au recuperat de pe câmpul de luptă toate obiectele de valoare, motiv pentru care nu se găsesc multe piese militare la locul confruntării de la Posada. Totuşi, sporadic au mai rămas unele exemplare.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a construit hidrocentrala pe râul Bistriţa, la toponimul „Între Râuri”, s-au descoperit câteva piese militare de origine maghiară. În anul 1996, am finalizat monografia Mănăstirea Bistriţa Olteană. Printre alte documente, am evidenţiat şi un hrisov emis de voievodul Vlad Vintilă de la Slatina (1532–1535) care preciza că, „au jefuit ungurii mănăstirea şi au tăiat şi pe călugări”.

Citind cartea, prof. Petre Bardaşu, directorul Muzeului de Istorie din Râmnicu Vâlcea, a considerat că armele datează din perioada respectivă. Însă concluzia este greşită. Actul se referea la evenimentele din anul 1530, când Moise Vodă (1529–1530), mazilit de turci şi refugiat în Transil-vania, revine cu sprijin militar din partea lui Ştefan Mailath, viitorul voievod transilvănean (1534–1540), pentru înfruntarea otomanilor care aduceau pe noul domn, Vlad Înecatul (1530-1532). Confruntarea oştirilor are loc la 29 august; atunci cad mulţime de oşteni, în frunte cu voievodul Moise şi marele ban Barbu II Craiovescu. În aceste împrejurări, ungurii atacă şi devastează aşezământul monahal, dar ei n-au pătruns spre mănăstire pe Defileul Bistriţei, ci pe drumul Ungurenilor care venea de la Sibiu la Curtea de Argeş şi trecea prin apropierea mănăstirii.

Pentru clarificarea problemei, am solicitat cărturarului Petre Cichirdan şi jurnalistului de investigaţii Gheorghe Jianu din Râmnicu Vâlcea să facă o vizită la Muzeu, unde să identifice obiectele respective. Cercetând registrele de intrare, au găsit înregistrate câteva piese: o cămaşă de zale şi două biciuri de luptă cu buzdugan şi lanţ, datate din secolele XIII–XV. Ele au fost înregistrate în anul 1995, sub nr. inv. 442/1995. Deci, piesele se încadrează în perioada secolului al XIV-lea, când s-a dat bătălia de la Posada.

Leave a Comment

Previous post: