În2023, la Editura „Napoca Star” prietenul Constantin Zărnescu realizează o carte despre „Sculptura lui Simion Legian”. Autorul o numește „Eseu memorial-Album”, anticipând structura cuprinsului în care cele 12 capitole povestite sunt o pledoarie necesară cunoașterii celor din albumul propus – 40 de pagini, cu 127 de imagini ale sculpturilor în lemn, din cele exact 100 ale întregului!
S-a potrivit, ca în fiecare an în luna cadourilor, o perioadă când ne dedăm mai mult studiului, mai așezați cu îngăduință în așteptarea colindătorilor, să-mi sosească de la Cluj-Napoca darul cu chipul sculptorului pe coperta IV și o impresionantă colecție de lucrări în lemn, ca un concert de-a împreună, în graiul lor tainic. Iată ce colindători frumoși mi-au trecut pragul!, mi-am spus imediat. Cum să nu-i asculți imediat? și apoi, să nu stai de vorbă cu ei? Apoi cum să nu mulțumești celui care, an de an, îți trimite așa colindători frumoși?
La prima vedere cartea poate da impresia unei întâmpinări, ca pe un dar făcut unui prieten câștigat demult pe la Cluj-Napoca: inginerul TCM-ist (dedat meșteșugului sculpturii în lemn, ca pasiune ucenicită, inspirată de baștina sa în Țara Moților!) Simion Legian. Nu este doar atât! În eseul introductiv, înainte de-a citi fotografiile sculpturilor albumului, cu numele dând sugestia conținutului făptuirii, aici suplinind imposibilitatea pipăitului!, suntem încredințați, atât asupra curatorului expoziției din carte, cât și asupra făptuitorului, privind chemarea lor specială spre Artă, în care au antecedentele unui urcuș ce trebuia cunoscut ca o… carte de vizită. Capitolul al XI-lea: ADDENDA, deconspiră motivul eseului, prin clarificarea raportului dintre „gureșele”, „vorbe de clacă” ale „limbii de lemn” ( asociată propagandistului…: „strâmbă lemne”, tocmai angajat de spânul politic prin vremea de dincolo de anii 90, dar și cea de după, în bâjbâiala noastră (postrevoluționară?! – firească inerție a mentalului ne/decontaminat?!) și vibrația tainică a lemnului sfințit, care nu poate fi ascultată, decât de cei încredințați prin botez, icoanelor altfel vorbitoare. (să remarcăm, din nou, rolul tainelor din limbajul hieroglifelor artei, vorbitoare prin ritmul accesibil al tuturor simțurilor/ ce putere poate avea … icoana!; ce încredințare poate da pipăitul!; ce contaminare olfactivă impregnează semnificant smirna, tămâia…! Ne este sugerată și cauza stării de fapt, adusă de realismul socialist… impus doctrinar de „marele eliberator” de la Răsărit: ocultarea marilor personalități ale culturii române, indezirabile, care au refuzat „diviziile de luptă angajate”! Lupta lui Constantin Zărnescu pentru scoaterea din ascundere a acestora ne este evidentă, dacă îl observăm pe brâncușolog, pe urmuzianul din sine, iar aici pe… eliberatorul lui Samurcaș, dar și pe apărătorul unor redute indispensabile neamului românesc (Traian, latinitatea, ziua zilelor, …).
Biografiile celor doi, autor și sculptor, ne inspiră imediat posibilitatea intersecției și aflarea numitorului comun (apelând la aforisme, dragi autorului, putem spune aici că : „cei ce se aseamănă se adună!”). Autorul, oltean al Olteniei de sub munte, școlit în vatra olarilor din Horezu, a lemnarilor și pietrarilor, un mare brâncușolog, nu avea cum să nu observe pe moțul din Apuseni, trăind civilizația lemnului (vădită în utilitatea ei milenară!). Nu avea cum să nu observe perioada unei tranziții impuse doctrinar, și machiajul unei înnoiri conjuncturale, în care tradiția trăirii, a ființări celor din firea adâncă a substratului (chiar al sacralității, colorate religios!), trebuia reînnoită prin ordin, și toate canoanele despre artă trebuiau rescrise. Realitatea…, în extremismul tuturor ismelor, trebuia să devină realism înnoit, cu reguli clare și cântări la comandă (vezi și vocea leviatană cu … political corectness!). Falia, ca o prăpastie căscată, între suprateranul foarte agresiv, imediat (just în time! în graba de azi…) și substratul cu atâtea tezaurizate să ne fie de zestre, va fi fost chiar instituționalizată, prin legiferarea ei. Oare nu această prăpastie, adevărată pustiire a culturii române, a împărțit lumea noastră în… oficiali și indezirabili? Cum să negi marile personalități și ceea ce au pus ei în lada de zestre a neamului ? Constantin Brâncuși – prea prinț țăran? Nae Ionescu, Mircea Eliade… prea dedați Ideii Europene, prin noi înșine și apoi prin ceilalți? Eugen Ionescu, Emil Cioran… prea absurzi?, prea sceptici? privind calea… prea comunistă? Apoi cum să marginalizezi, sociologia ( cu mecanica ei, observată de Spiru Haret), pe Dimitrie Gusti, Dumitru Drăghicescu și câți alții? Să nu observi, în spiritul antropologiei generale, că mitologia, religiile și etnologia… nu trebuie să conserve!, ci să ducă ștafeta trăirii, nu prin trecerea lor în repaus (contemplație fără finalitate!), ci în… pâinea cea de toate zilele! Credem că recuperarea, în numitul eseul, a marelui savant, ocultat și el nemeritat: Al. Tzigara Samurcaș, atrage atenția celor ce nu observă că artiștii populari, numiții meșteșugari artizani trăiesc aplicat vieții, arta. Aici să observăm falia pentru recunoașterea devenirii! Venirea dinspre teoria academică spre realitatea factuală, confirmată doar de diplome și nu de realitatea lucrului făcut, să nu observe spusa populară cu… „teoria ca teoria, dar practica te omoară”!? Mai ales în ceea ce-i privește pe criticii … fără operă, ori pe slujbașii instituțiilor promovați să dirijeze mersul creației libere, pe baza unor direcții impuse. Căutarea conținutului fondului, dobândit în urcușul scării, după doar teoretizarea îndelung școlită, ori prin pornirea de jos, dinspre concretul sub simțuri, precum în logica maternității a copilului ucenicind alfabetele, a autodidacților vârstnici, par a fi cele două sensuri posibile ale zborului în asumarea creației. Sigur precocitatea experimentului, simultană școlirii, poate scurta durata pregătirii zborului!
Încadrarea sculptorului Simion Legian ne este explicit lămurită: „om care s-a format pe el însuși self sed man!” Sculptor afirmat în „arta lemnului” venind dinspre post-realism prin viziunea urbană, originală, unificatoare, dar țâșnit din anonimatul adânc etnografic… Apoi faptul că inițiații cultural l-au observat în vecinătate și chiar au depus mărturie, ne este semnalat ca o autentificare necesară / vezi p. 60. Ovidiu Pecican îl observă pe sculptor, prin 2011, ca pe un povestitor, pe drumul artei, care structurează (sigur cu mâinile puse în slujba ochilor minții, s.n !), reflectând izvoarele fierbinți ale Umanității, după descoperirea legilor indestructive (imuabile!) ale sufletului. Rudolf Wagner, specialist media într-ale imaginii, observă în împătimirea lui Simion Legian, pentru istoria neamului un gând solar, vădit timpuriu în arta fotografului, pe cale să vadă lumea cu ochii inimii și ai sufletului, să poată iniția dialogul cu… generațiile vechi ale sorgintei (parafrazăm aici spusele observatorului, cu gândul la… gânditorii… Hamangiei, artefacte ale Umanității!). Apoi scriitori Iulian Dămăcuș și Gavril Moisa se mărturisesc, chiar anul acesta (2023), observând urcușul fotografului (care și-a interiorizat imaginea!) în sculptorul imaginând formele, dăruindu-le metafora (altfel povestitoare a tainelor, prin chipul vădind adâncimile!). Ei constată „Meșterul” și pe un… „adevărat maestru al imaginii și imaginației, care… „are darul, harul și talentul (…) de-a surprinde esența lucrului și a momentului…”.
În obișnuința multor introduceri cartea-album anticipează și ea, prin cele trei moto-uri din Constantin Brâncuși, rolul uceniciei ca pe o necesară treaptă a creșterii făcătorilor de veșminte celor cuprinse cu ochii minții, prin simțurile proprii, acordate ritmicității înconjurătoare. Ne atrage atenția și asupra posibilei deveniri a artiștilor, venind dinspre o anume pregătire specială! (Nu am putut înțelege niciodată rezerva celor cu pregătire academică umanistă (?!), față de preocupările inginerilor în domeniile considerate rezervate special doar loruși!). Am reținut exemplele oferite de autor, pornind de la Simion Legian, dar reamintindu-ne de : Petre Simion Cichirdan (inginer, afirmat după ucenicia în atelierul maestrului Constantin Lucaci: sculptor, dar performer ca scriitor, pictor, muzician,/ să observăm și tehnologia ca… unealtă prin programarea numerică, în realizarea Lui TOSCHRIS!) ; de inginerul Aurel Constantin Zorlescu (sculptor, pictor, muzician/întemeietorul unui centru de calcul în Râmnic!) și câte alte persoane trăind în surdină, aproape anonimi, bucuria sculpturii în lemn. Amintim în trecere pe Ion Rodoș, din Nucșoara pe Constantin Manoli și Paul Stănișor, din Râmnicu Vâlcea ( ultimul, membru al Societății Culturale „Anton Pann”/prietenul nostru, plecat de curând la cele eterne!), prezenți cu expoziții publice la mari evenimente populare… Perioada tranzitorie, poate un deșert de-o jumătate de veac, fără Dumnezeu, dar sub un demiurg, tronând un lagăr cu determinism ferm, va fi afirmat mulți artizani (gratulați, cu oarece mărinimie, doar ca… artiști populari, și purtați inerțial la evenimentele aduse în scenă de cântarea la comandă… a spațiului votant!), obligați la cadența impusă și etichetată anume, pentru parada puterii din scaun. Despovărați însă de interpretările abuzive, ale tendinței, impunând sensurile dorite, meșterii populari (și nu ne referim aici doar la cioplitorii lemnului!) folosind simbolurile moștenite (cu tainele lor replicate inconștient/în sensul unei inspirații, dată de bucuria unei rezonanțe care nu se poate explica!)… ce ne oprește să vedem artistul inspirat, uneori genialitatea… care proiectează aparența locală, în universalitatea tuturor? Tocmai această viziune a apartenenței spiritului locului mai cuprinderii globale îi este încă ocultată savantului Samurcaș , prin supralicitarea localismului în marcarea identității, dar cu efectele autoizolării naționalismului extremist (de aceea Samurcaș se recomanda: român bizantin!). Fericită încadrarea sculptorului Simion Legian, în… viziunea urbană, cunoscându-se faptul că într-o periodizare a evoluției societății omenești (vezi perspectiva antropologiei!) urbanizarea este o treaptă urcată în emanciparea spiritului omenesc!
În ceea ce privește descifrarea chipurilor sculpturilor din album – brâncușologul trudit în altarul lui Brâncuși, iubitor al mitologiei, cercetător al istoriei vechi și călător prin lumea largă să surprindă dincolo de generalitate glasul locului cu mume, nu în sonoritate, ci cu privirile care mai și văd și pot suplini sonoritatea cu ritmurile văzului interior, bine acordat și exersat!- adevărate hieroglife (scriere sfântă în spusa anticilor!), autorul eseului își ia reper tocmai pe profesorul care l-a inițiat pe Constantin Brâncuși: pe Al. Tzigara Samurcaș, neobservat peste timp de vremurile potrivnice. Referitor la acesta, titlul unui capitol (al II-lea), este o adevărată sentință: „Al. Tzigara Samurcaș, savantul salvator al civilizației populare”! Apoi constatarea profetului (român-bizantin se declara!) care , indignat pe contemporanii săi, care nu-și asumau ritmul unificator, în consolidarea marii unități, în țara tocmai întregită cu zece ani în urmă (vezi conferințele, din anul 1928!), este persuasiv în ideile sale. În legătură cu această stare de fapt, Constantin Zărnescu ne recuperează un citat remarcabil: „Legând prezentul de trecut, prin acel fir invizibil, dar trainic, ce se numește tradiție, și ilustrând prin exemplare alese, etapele succesive de dezvoltare firească a diferitelor tehnici, colecțiile respective din muzee ne permit menținerea vie a meșteșugului ( nu a obiectului pus doar vederii, în conservare! / s.n) și a izvoadelor artistice…”. Să observăm că și alți titani ai românilor, neobservați, ori răstălmăciți în atitudinea lor, se pot salva prin acele hieroglife, rezervate doar celor inițiați scripturilor, și trăind în adevărul predicilor deslușite. Omul politic… Eminescu? Filosoful Lucian Blaga?… și câți alții, între care profesorul savant Samurcaș! La umbra marilor… Brazi bătrâni (vezi N. Iorga!) poate sta clipa, dar în substraturi și hieroglife, cele sfinte sunt scripturi permanent disponibile citirilor, întotdeauna în slujirea vieții pe Cale. Cum să nu avem nevoie de alfabetul slovelor cu crestături în lemn, cu chipuri proprii zoomorfe, florale și cu cele care povestesc rostul mâinilor… povestind viața? Oameni dăruiți, vibrând în bătaia inimii pământului, pot da forme cu mâinile lor, așa cum cere sculptura, să poată fi pipăite cu alte mâini, ori doar îmbrățișate cu privirea (acolo unde chipul fotografiei devine icoană) să stabilească sublimul mutual, al reunirii prin iubirea care împlinește, ne readuce împreună artist și receptor. Rolul intermediarului, scriitorul de serviciu, ar fi să ofere liantul între creatorul cu har și cel ce se înfruptă din sfintele hieroglife, cuminecate cu ochii minții! Ni se oferă și o atitudine, cu privire la o rătăcire abuzivă aceea a logoului turistic cu frunza, constatată nepotrivită, tocmai de un iubitor al locurilor noastre, impresionat de simbolul lupului din stindardul Daciei!
Mulțumiri lui Simion Legian, lui Constantin Zărnescu pentru cartea-album, cu atâtea chei de descifrare, între care cele ale savantului Samurcaș, și ale genialului Brâncuși, aduse nouă de purtătorul cuvintelor inspirate și de cel al hieroglifelor încrustate, adică inginerul-sculptor.
