O apariție editorială a anului 2007 (iată cât de frumos a sărbătorit autoarea intrarea țării noastre în Uniunea Europeană) a Editurii Tipoart. Volum excepțional, grafică și conținut, sprijinit în apariție de cei doi domni: Constantin Nițu – director Girexim și Ion Năstăsoiu – director tipografie, cărora Cristina Onofre le aduce mulțumiri din inimă, precum și celor care au scris „În loc de prefață” scurte texte critice despre autoare și volumul cu un titlu atât de frumos, Poeme din țara scaunului cu trei picioare: Michel Bénard – Laureat al Academiei Franceze…„Textele sale sunt fără nicio înfloritură inutilă, fără nicio perifrază greoaie și fără nicio încărcătură insipidă, verbul ei răsunând nestingherit în înalturile poeziei”; Jean-Claude George – Director revista Art et Poesie (nr.196/2006)…„Cine este oare Cristina Onofre? Reîncarnarea unui alchimist? O preoteasă păstrătoare a unei religii de la origini…”?; Vital Heurtebize – Președinte al Societății Poeților Francezi…„De o simplitate divină: iată adevărata magie a poemelor Cristinei Onofre.”; Eugen Simion – Președinte al Academiei Române…„O poezie elegiacă, vag erotică, discret sentimentală…”; Cornel Ungureanu – Critic literar…„Poemele Cristinei Onofre descoperă un creator aflat în universul altei posibile poetici”.
Ne oprim la Vital Heurtebize, selectăm, simplitate divină și constatăm că această poetă, adeptă a esențialității stării poetice, este adepta unui principiu de mare forță, al vieții, acela că lucrurile – construcții – mari se nasc din lucruri mici la fel cum Dunărea de la un firicel de apă la muntele de origine ajunge un un fluviu colosal la vărsare adunând mii de firicele de apă în al său parcurs…construind acest volum, la fel, adunând cuvânt după cuvânt; cuvinte simple care definesc obiectul pe care îl vede sau îl are în minte. Cât de frumos este să vezi în fața tuturor lucrurilor, care urmează, scaunul cu trei picioare la fel cum altcineva și nu oricine a văzut cuvântul întrupat ca fiind primul – primordial! Senzațională comparație între scaunul cioplit cu trei picioare și cuvântul sacru, Cuvântul era Dumnezeu (Ev. după Ioan, 1)! Senzațională sugestie, comparație, că România încă mai are în satele ei scaunul cu trei picioare, echilibru static și dinamic al planului definit prin trei puncte…Tehnologie, știință?…nu! Poezie – stare poetică – care rezolvă, definește, iubirea de viață, iubirea de aproape, iubirea față de sacralitate așa cum există ea față de satul românesc. Brâncuși avea dreptate când spunea că numai românii și africani știu să prețuiească lemnul și să mânuiască barda. În secolul nou, XXI, mileniul trei, vezi peste tot în această țară, care devine tot mai frumoasă și cu oameni frumoși, de ce nu, și poeți! această plăsmuire, scaunul cu trei picioare în oricare târg sau întinse pe jos în buticuri sau confecționate de rudari… Noi, toți din această țară, români și neromâni avem drepturi egale și beneficiem de această sărăcie eminesciană și noian de nevoi, încât, mereu să spunem în fiecare seară, la icoană, că îmi apăr sărăcia și neamul!…de ce? Fiindcă, încă, din fericire, mai avem cincizeci procente din acest raport care există între sat și oraș…Avem încă pământ curat și apă, și lemn, încât să construim Arce pentru întreaga lume…și nu suntem nici în Siberia și nici la Ecuator…
Poezia Cristinei Onofre este simplă, reală – există înainte de a fi scrisă! – și place văzului și auzului, chiar prin înseși cuvintele simple și frumoase așezate în mediul natural sau creat, acela care o înconjoară și care nu poate exista, încă, decât la țară – sat!…cu bunici care, încă, nu au dispărut sau care mai au urme pe pământ! „Fiecare scăunel cu trei picioare,/ oalele de lut afumate,/ …Toate sunt la locul lor și acum,/ în căsuța aceea,/ stând cuminți,/ asemenea unor semințe/ ale unui suflet mare/ care mereu e-n Cer,/ mereu e pe Pământ. („Toate sunt la locul lor”)…Simple, cuvintele curg și se opresc după puțină cale în niște simboluri mărunte, reale, create anume pentru niște înălțimi ridicate între Pământ și Cer… Suntem tentați să punem înaintea titlului poeziei un Încă, desigur cu regretul că toate trec odată cu trecerea nebună a timpului. Întrevedem interferența poeziei Cristinei Onofre cu vizualul și cu filosoficul; cu muzica al cărui solist este cuvântul. Poezia îi transmite cititorului că-și trăiește o fericire durabilă fiindcă alesele ei cuvinte și natura din jur se înlănțuie și formează o columnă fără sfârșit.
„Am o amintire de când eram copil./ O amintire despre o lingură./ O lingură/ care stătea mereu în același loc./ Nu cobora niciodată/ în apele clocotind ale oalelor,/ nu mesteca mămăliga./ Ea veghea la toate cele gospodărești/ stând pe un raft aflat deasupra sobei./… Absența ei ascunsă/ este de atunci prietena mea.” („Lingura”) Credem că toți care ne iubim locul în care ne-am născut, patria, orașul punem înainte satul! Și simțim o mare atracție când ajungem, încă, în piețele nostre, unele, chiar ultra moderne, față de acele tarabe mai la fațadă sau mai ascunse în care rudăresele vând obiecte confecționate din lemn. Lemnul ne atrage, oare din ce vremi!? Credem că lemnul cioplit și netratat superficial ne transmite inofensiv gustul acela dulce de pământ din care venim. Acum, mai ales în acest început de secol XXI, după ce mulți născuți în spațiul nostru s-au întors din pământurile nordice unde plecaseră – emigraseră – cu această artă a încrustațiilor pe care și noi o aveam, de mult, la caierele torsului…ajungem să constatăm o migrație a acestor linguri încrustate, și nu numai linguri, dinspre secolul XX înspre secolele XXI, XXIII…un lucru foarte curios, oare spre ce ne îndreptăm?
„De la fusul bunicii am învățat să dansez,/ învârtindu-mă atât de ușor,/ din caierul ei/ au pornit toate visele mele,/ cutreierând pământul întreg,/ asemeni unor repezi și neașteptate ploi…” („Învârtindu-mă atât de ușor”) …Cititorul este tentat să scrie și el așa cum am scris și eu: Pot să mă consider un om fericit./ Eu „am învățat să dansez”/ de la fusul mamei/ care torcea până prin anii optzeci/ când eu purtam șosete/ făcute cu andrele/ …Și mergeam la București/ să mă fac om mare!/ …Dar și acum/ în mileniul trei/ când merg prin târg la Olănești/ sau la Pietrari/ sau la Golești/ să-mi cumpăr șosete făcute cu andrelele/ fiindcă nu mai am nici bunică și nici mămică…
„Soarele răsare dintre căpițe/ pline de fuioare de fluturi/ de-a lungul cărărilor./ Eu merg cu bunica/ de-a lungul unui râu somnoros/ căutând tămăduitoarele plante.” („Răsărit”) …Și tot așa: Când soarele răsare/ și nu numai/ apa curge printre pietre/ tot la vale, la vale/ și se face mare, mare/ se face lac./ …Așa se scrie/ se aude că soarele și apa/ ne dau lumina și căldura/ ne dau viața./ …Și gata!
Pătrundem mai adânc în volumul Cristinei Onofre și descoperim poezie după poezie și simțim nevoia de a ne dedubla constatând că o parte din noi este chiar ea poeta, este chiar starea poetică ivită în interiorul propriu. Simțim nevoia să ne exprimăm precum se exprimă poeta. Apoi descoperim adolescența comună, poezia specifică, precum în „Animale greoaie” una lungă cât o scurtă frază, ciclică, onirică în care bătrânii copacii de pe malul râului, „Ca o turmă de animale greoaie” – trunchiurile lor – în amurg, pe înserat, pleacă la plimbare prin luncă, printre ierburile ei înalte, să pască, pentru ca mai apoi, în zori, să revină pe malul apei…Sfâșietor, filosofic, câtă dreptate are copila Onofre!…nu poate exista tinerețe fără bătrânețe!…
Ne spune Cristina Onofre că toate obiectele din casa bunicii pe care le știa de când era suavă ca o garofiță, și care există și astăzi în casa părăsită, le trece în revistă acum, la maturitate, ca pe ființe dragi și ca terapie împotriva fantasmelor care îi tulbură gândirea, mintea…Chiar și o copaie mare îi amintește – vede – bucata de plop din care a fost confecționată, vede copilul – lumina vieții, pâinea care crește, vede fereastra slab luminată și prin care trec scânteile zăpezii înghețate…se vede gerul! „Era iarnă./ În pântecul ei dospea coca./ Aroma liniștită/ ajungea până la privirile înstelate/ ale zăpezii de-afară./ Acum, doar gândul la ea/ îmi alungă fantasmele toate.” („Ființa ciudată și mare”)
O extraordinară sensibilitate – artistică – mereu maximă, poeta suferă și se bucură doar și atunci când vede, își amintește de obiectul ființă, oala de lut, doar ea, dintr-un colț stingher al casei…„O oală de lut/ pusă-ntr-un colț al casei/ mă povățuiește/ și acum.” („Oala de lut”)
Un produs poetic liric și epic, o artă a narațiunii în câteva cuvinte în care metafora există și-n versul prozaic, de legătură; un șir de mărgăritare care recrează realitatea mai ceva decât în tabloul unui pictor de geniu, demonstrând, că, cuvântul și starea poetică poate depăși pictura!…pe care Cella Delavrancea o numea „cea mai inteligentă dintre arte”! „.. Oamenii spun că o zână a locului/ și-ar fi înțepat talpa piciorului/ în ascuțișul auriu al lunii/și că ar fi sângerat în urma ei/ flori ca niște bănuți de argintii,/ flori care mai pot fi văzute și acum/ ducând din grădina străbunicului meu/ spre pădurea din apropierea satului.” („O zână a locului”) Profităm, și ne oprim aici…mai sunt multe mărgăritare până la ultima poezie a volumului. Acum și aici, fiindcă în poezia de mai sus autoarea volumului ne povestește despre zâna rănită în talpa piciorului de colțul lunii și care a poposit în grădina străbulnicului…Într-adevăr, o poezie care cuprinde un preaplin de stare poetică după gustul Cellei Delavrancea. Și, mai spunem noi, Cristina Onofre, da, pare a fi chiar o zână care trăiește, apare și dispare, după cum îi sunt nevoile spirituale și materiale, în poienile care abundau în pădurile prin care își făcea cale nestingherită, Oltul…
