www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





DE LA MODELUL LUI MIHAI EMINESCU LA BALADELE LUI RADU STANCA

DE LA MODELUL LUI MIHAI EMINESCU LA BALADELE LUI RADU STANCA

by Anca Sirghie on April 21, 2015

Post image for DE LA MODELUL LUI MIHAI EMINESCU LA  BALADELE LUI RADU STANCA

Lui Radu Stanca (1920-1962) destinul i-a pus la îndemână cu parcimonie mai puţin de trei decenii pentru o creaţie care se anunţa amplă, dar care a stat sub sceptrul ameninţător al morţii, mereu prezentă ca motiv în scrisul său: “Spune, Lahesis, mai este, mai este/ Din firul ce-mi deapănă trista poveste./ Spune, tu – cea dintre Parce mai bună,/ Cât timp o! Cât timp mai vibrează-a mea strună./ Nu, nu-mi rupeţi firul de foc chiar la noapte,/ Mai am de-mplinit multe, da, multe fapte./ Lăsaţi-mă barem o parte din ele/ Să le duc la capăt: cântările mele” (Lahesis). Pentru că Radu Stanca a publicat cu fervoarea specifică elanului tineresc versuri, articole, eseuri, recenzii de carte şi cronici de spectacole în presa românească, pe care ediţiile de până acum nu le-au cuprins în întregime, am găsit oportun să-i dedicăm ani buni de cercetare, în căutarea unor texte care riscau să rămână uitate în publicaţiile timpului. Rod al conlucrării cu profesorul Marin Diaconu, noul volum intitulat Dăltuiri (nota 1: Radu Stanca, Dăltuiri, ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, prefaţa Prin cetatea de umbre a antumelor lui Radu Stanca de Anca Sîrghie, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012) a marcat în intenţia noastră împlinirea a 50 de ani de la moartea scriitorului. Urmează să vadă lumina tiparului în curând un al doilea volum de restituiri, destinat completării creaţiei lăsate de acest genial plămăditor de limbă românească, gest recuperator şi necesar viitoarelor ediţii de Opere şi cercetărilor monografice care vor urma.

Un aspect prea puţin comentat până în prezent este felul cum Radu Stanca, poet baladist apreciat ca romantic modern, s-a raportat la modelul eminescian. În familia preotului Sebastian Stanca şi a Mariei, familie care a părăsit orăşelul Sebeş-Alba spre a se stabili la Cluj în 1922, copiii recitau versuri din Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă şi Goga şi cântau romanţe pe versuri eminesciene. La vârsta cuvenită, din 1934, în Liceul “George Bariţiu” din Cluj urmat de viitorul scriitor, creaţiile „poetului nepereche” erau adesea prezente la reuniunile de cenaclu şi la serbări. De aceea, nu este deloc riscantă afirmaţia că în mediul intelectual de temeinică tradiţie în care el s-a format exista un cult pentru genialul creator, autor el însuşi al unor balade ca Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, Călin (file din poveste), Luceafărul etc. Desigur că nu în anii adolescenţei clujene se   manifestă preferinţa lui Radu Stanca pentru genul baladesc, socotit de pe atunci desuet în accepţia sa folcloric-epică.

În perioada studiilor liceale, viitorul baladist primea lecţia de virtuozitate a clasicilor, aşa cum dovedesc versurile publicate de el în presa transilvăneană a momentului. Chiar şi atunci când tema abordată este una inspirată de epoca feudală a Clujului, dincolo de muzicalitatea pregnantă a versurilor, finalul aminteşte de un motiv eminescian: ”Pe fruntea grea viziera s-a răsturnat crăpată…/ (Aveam la coif o pană rotundă de păun)/ – Cine-a bătut în poarta de mii de nopţi lăsată?…/ Azi cavalerul cărţii s-a-ntors în burg nebun…” (Medievală) (nota 2: Iuliu Pârvu în articolul Radu Stanca – un modernist clasic apărut în “Steaua”, Nr. 11-12 / 2006, semnala în această poezie ingrediente din recuzita postmodernismului, punct de vedere pe care nu îl împărtăşim. Socotim rodnică o comparare a acestei poezii cu Seară medievală din ciclul Ars Doloris, sugestie dată de Monica Lazăr în ediţia îngrijită dedicată lui Radu Stanca, Versuri,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 579. Vom intui edificator drumul spre capodoperă în genul baladesc modern). În anii 1938-1940, studentul Radu Stanca scria în “Tribuna” din Cluj articole despre Eminescu (nota 3: Ele sunt menționate de Aurel Sasu în volumul Progresii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 44).

Nu s-ar putea glosa despre destinul creatorului de geniu, care a fost Radu Stanca, în “întunecatul deceniu românesc”, fără să ni-l imaginăm aşa cum s-a format ca intelectual cu o largă deschidere umanistă. Rămăseseră în urmă speranţa formulată în programul publicaţiei şcolare “Mâine” din 1935, când Radu Stanca şi Vladimir Zlătaru, elevi în clasa a V-a la Liceul Gh. Bariţiu, anunţau cu aplomb adolescentin: ”Suntem generaţia de mâine şi am pornit de azi pe calea frumosului. Greşelile ne trebuiesc iertate-greutăţile şi piedicile ne sunt mari şi multe. Deschidem coloanele acestei reviste şi chemarea noastră-asemenea bătăilor de clopot-s-adune pe toţi acei ce se simt vrednici de pleiada de mâine. Arta şi pacea vor stăpâni viitorul şi acesta va fi al nostru“ (nota 4: Radu Stanca, Primele cuvinte, în vol. Dăltuiri, ed. cit, p. 47). Nu, pacea nu le va fi dată tinerilor sosiţi la Sibiu în refugiu. În schimb, oraşul-burg de pe Cibin îi va învălui pe noii săi studenţi în atmosfera lui baladescă, inspirându-l pe Radu Stanca pentru o creaţie care îşi va dobândi aici şi acum identitatea inconfundabilă. Horia Stanca, fratele mai mare al poetului, pe care l-a stimulat în anii adolescenţei, nota cu entuziasm, comentând această decizie istorică a refugiului Universităţii Regele Ferdinand: “Sibiu! Nu cred să fi fost mai potrivită alegerea altui oraş pentru stabilirea universităţii din Cluj. Erau aci toate vestigiile luptei noastre. Circulau prin înghesuiala de străduţe umbrele lui Eminescu şi Coşbuc, Slavici şi Goga, erau aci umbrele marilor luptători pentru drepturile naţionale“ (nota 5: Radu Stanca, Primele cuvinte, în vol. Dăltuiri, ed. cit, p. 47). Nu credem că este întâmplătoare aşezarea de către Horia în fruntea scriitorilor enumeraţi tocmai pe Mihai Eminescu, prioritate care probează ineluctabil faptul că în consideraţia acestei familii locul poetului-Luceafăr era un reper suprem.

La Sibiu, Radu Stanca sosea de la Cluj cu renumele de “Veniamin“ al scriitorilor de la revista “Gând românesc” şi de colaborator remarcat încă din anul 1938 al revistei “Sympozion”, unde tânărul de nici 18 ani se bucura de tovărăşia ideatică a lui Victor Iancu, Eugen Todoran şi Ion Negoiţescu. Gruparea estetică în jurul acelor publicaţii transilvănene a unor asemenea spirite de tineri străluciţi a fertilizat mai apoi la Sibiu terenul viitoarei solidarizări, materializate la o cotă superioară prin semnarea acelei Scrisori deschise către d. E. Lovinescu…, apărută în 13 mai 1943 în “Viaţa”, gest considerat drept actul de naştere a Cercului literar de la Sibiu. Şt. Aug. Doinaş îşi amintea de versurile rostite nemţeşte în gura mare pe străzile Sibiului prin 1943 de Radu Stanca, cel mai bun prieten poet al lui din Cercul Literar, versuri din lirica germanului Hermann Conradi, mort la 38 de ani. Iată un nebănuit prolog la destinul ce-i va fi hărăzit şi lui Radu Stanca. Tot Doinaş evoca exerciţiul lor de amiciţie creatoare, când pornind de la acelaşi vers sau enunţ celebru se întreceau să scrie fiecare în stilul său câte o poezie. Doinaş nu putea să nu remarce în termeni superlativi la Radu o “fabuloasă capacitate de a inventa situaţii poetice“, alături de faptul că inspiraţia lui era nutrită de “o cultură poetică extrem de bogată, precum şi de o pregătire estetico-filozofică în stare să opereze, cu fineţe şi pătrundere, în planul afirmaţiilor teoretice” (nota 6: Șt. Aug. Doinaș, Un trubadur modern-Radu Stanca, Cuvânt înainte la vol. Radu Stanca , Poezii, ediție bilingvă, Editura Albatros, București, 1979, p. 7 . Vezi și Radu Stanca și spiritul baladesc, în vol. Poezie și modă poetică, 1972 ).

Modelul eminescian stăruie aşezat temeinic în rădăcinile creaţiei stanciene, profund asimilat, dar nici tematica baladelor lui Eminescu, nici aerul lor dramatic nu vor fi imitate de tânărul Radu Stanca, ci fructificate în versuri originale. El a pornit, aşa cum programatic afirma la 15 ani “pe calea frumosului“, ideal pe care niciodată nu l-a trădat, indiferent ce obstacole avea de învins. Poeziile începuturilor au o unduitoare tristeţe, o tonalitate elegiacă, specifică şi baladescului de mai târziu. În revista “Lanuri” de la Mediaş publică poezia Tristia în 1937, iar la “Gând românesc” apar poezii ca Neliniști în 1937 şi Medievală în 1939. Filonul elegiac al poeziei româneşti, venind dinspre Eminescu şi Bacovia, îi este model tânărului Stanca. De altfel, în “Tribuna” de la Cluj, condusă de Agârbiceanu, Radu Stanca evoca pe Eminescu în cronici literare alături de Goga şi Tonitza. În acest momentul al devenirii sale artistice, Stanca era un “suflet bolnav de frumuseţi“, trecând prin baia de poezie ardeleană, în care la acel ceas străluceau Lucian Blaga şi Aron Cotruş. Lectura poeziilor din perioada debutului dovedeşte că Radu Stanca prelua creator pe Eminescu, pe Arghezi, dar mai puţin pe Lucian Blaga, a cărui creaţie o cunoştea îndeaproape. Relaţia lor se cere înţeleasă în complexitatea ei, iar prezenţa maestrului s-a resimţit catalizator. Spre exemplificare, chiar când Stanca preia ideea unui titlu ca Vreau să cânt ori în Metamorfoză afişează un elan vitalist în versuri ca:”Pătrunde primăvara în mine ca un murg/ Şi dintr-odată trupu-mi începe să necheze,/ Văd braţele din umeri spre zare cum se scurg-/ Şi ştiu că-acuma toate pornirile sunt treze.// Îmi pun pe flori urechea. Mă-ntind peste-un mormânt/ N-am loc destul în spaţiu să mă desfac din mine, / Aş izbucni-n lumină năpraznic ca un vânt/ Şi m-aş urni cu-ntreaga-mi făptură-n limpezime.”, nu se păstrează nimic din vigoarea expresionistă a elanului blagian.

Detaşarea de Lucian Blaga este declarată cu aplomb de către Ion Negoiţescu într-o epistolă trimisă în 1945 lui Radu: “Ai văzut că am trimis, rândul trecut, o scrisoare şi pentru Blaga: i-am spus că nu mi-a plăcut conferinţa lui despre Titulescu. Am devenit atât de irascibil!” (nota 7: Ion Negoiţescu, scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 8 decembrie 1945, în vol. Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p.17. Legătura lui Negoiţescu cu Blaga se reia la Cluj.Prin 1951-52 poetul îi împărtăşeşte la Biblioteca Universităţii, unde erau colegi, fostului său student grijile sale de creator, raport estimat cu maliţie de către Negoiţescu ca cel dintre Goethe şi Eckermann). Această atitudine era împărtăşită în 1946 la nivelul mai larg al cerchiştilor într-o scrisoare către Ion Negoiţescu, prietenul căruia Radu Stanca îi mărturisea: ”Am citit prin “Fundaţii” (“Revista Fundaţiilor Regale” n.n.) nişte anoste aforisme blagiene. Cotruş mi-a vorbit despre plictiseala pe care a încercat-o ascultând din Hronicul vârstelor. Cât de neinteresanţi pot fi unii oameni!!!“ (nota 8: R.Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 11 mai, 1947, în vol. Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978,p. 82).

Nu prea îndepărtata respingere a lui Radu Stanca între studenţii aspiranţi la postul de asistent la catedra de Filozofia culturii de către profesorul titular Lucian Blaga ar putea explica în bună măsură inapetitul pentru opera magistrului, mai ales că nici vizitele lui Ovidiu Drimba, care a fost numit de Blaga pe respectivul post universitar, nu-i produc tânărului regizor niciun entuziasm. În plan poetic, modelul eminescian surmontează orice influenţă a versurilor lui Lucian Blaga.

Un asemenea profil briant de intelectual, cum era cel al lui Radu Stanca, distona cu imperativele socialismului abia instaurat în România, unde s-a impus un nou tipar de cărturar obedient în misiunea de a promova o cultură sovietică, unicul model acceptat oficial. Poate tocmai de aceea, puţini au fost cei care i-au intuit adevărata valoare în timpul contorsionatei vieţi din epoca socialismului. Rezultatul avea să fie descumpănitor sub raport moral şi cu totul nefast în plan creator: “Întreaga mea activitate literară este deocamdată nestrânsă în volum, ci există sub formă de manuscris.“ suna cu o testamentară nostalgie una din notaţiile lui Radu Stanca, păstrată în arhiva familiei într-o schiţă de autobiografie.

Modelul Eminescu se regăseşte nu numai la nivelul pânzei freatice în canavaua poeziilor, ci şi ca o notă generală a pieselor lui, în care alegoria este nutrită de un lirism unduitor, iar nota baladescă dă pe alocuri specificul viziunii autorului. Creaţia lui dramatică se constituie uneori, din punct de vedere biografic, drept o formă de luptă cu boala care îl mistuia. Aşa mărturisea el despre Dona Juana, pe care în 1946 “în ciuda suferinţelor mele fizice, am dus-o la sfârşit. Şi aceasta e ceea ce mă bucură. Că mi-am învins, cum nici un medicament n-a izbutit, şubrezenia fizică, impunându-mi o muncă, inutilă şi poate cu consecinţe, dar încăpăţânată şi recalcitrantă“ (nota 9: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 25 noiembrie, 1946, în vol. Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p.65). Piesa aceasta avea să primească în 1947 Premiul Lovinescu din partea Asociaţiei Scriitorilor. De la Cealaltă primăvară şi Atotputernicul sânge din 1942 trecuseră 5 ani fecunzi, când el scrisese Turnul Babel, Hora domnițelor, Critis sau Gâlceava zeilor, Greva femeilor, Ochiul, toate create în 1945. Au urmat Drumul magilor, Rege, preot și profet în 1946. Şi, în fine, o recunoaştere la nivel naţional, Premiul Lovinescu pentru Dona Juana. Piesa a fost imediat solicitată şi el notează cu entuziasm pronosticând într-o scrisoare adresată prietenului său de idei, Negoiţescu: “Dona Juana va intra probabil în repertoriul de toamnă al teatrului ”Mogador”, al cărui şef este Emil Botta, Acesta mi-a cerut urgent piesa. De asemenea s-a interesat de ea Zaharia Stancu. Dacă se face ceva din chestia asta, aici la Sibiu îmi voi juca Critis. Clujul, precum văd, are un nou director. O să-l încerc şi pe ăsta cu ceva. Poate cu Ochiul – care, istoric fiind – ar putea să atragă atenţia istoricului… Scrisoarea aceasta e atât de scurtă deoarece ţi-o scriu între două replici. Cum îmi vine rândul, te las!“ (nota 10: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 4 august 1947, în vol. Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978 , p. 97-98).

Drama creatorului nereceptat în contemporaneitate era trăită de el cu atât mai profund cu cât nu puţine au fost încercările lui de a sparge acest zid inexpugnabil aşezat în jurul operei sale. Autor a 16 texte dramatice, Radu Stanca a fost frustrat în timpul vieţii nu numai de satisfacţia aşezării sub cheia literei de tipar a operei sale dramatice, ci el avea să încerce şi amărăciunea nedeschiderii spre public a unor texte reprezentative, sortite a nu oferi actorului, teatrologului şi regizorului, care numai la Teatrul din Sibiu a pus în scenă 30 de piese, bucuria chemărilor la rampă şi ca scriitor. El conștientiza cu inteligenţa sa sclipitoare această frustrare, mărturisită lui Ion Negoiţescu, prieten de idei inegalabil: ”poţi scrie pentru sertar orice, afară de teatru. Acesta trebuie scris cu sentimentul continuu al publicităţii, al contactului imediat cu publicul. Dacă lui Shakespeare cineva i-ar fi prezis jucarea pieselor numai peste 100 de ani sigur nu le-ar fi scris. Teatrul se scrie cum se respiră-în afară!“ (nota 11: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 30 octombrie 1948, în vol. Un roman epistolar, ed. cit., p. 148). Singura piesă proprie pe care scriitorul a introdus-o în programul repetiţiilor la Teatrul de Stat din Sibiu a fost Grâuian și Dragomara (Secera de aur). Lui Ion Negoiţescu regizorul sibian îi mărturisea: ”Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune şi de teatru, acum se găseşte la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuşi satisfacţia câtorva repetiţii, în care mi-am <<auzit>> pentru prima oară un text de-al meu spus de alţii…“, dar birocraţia ierarhizată a stopat acest demers, încât nu s-a ajuns la spectacolul visat. Pe cât de prolifică îi era inspiraţia ca dramaturg, pe atât de reduse şansele punerii unor texte proprii în scenă. Regizorul înţelegea cu absolută luciditate ce gen de piese aveau în întunecatul deceniu şansa acceptării în repertoriile teatrelor din România socialistă, dar nici măcar una dintre creaţiile sale nu a luat forma literaturii proletcultiste, promovate în acel timp.

Radu Stanca avea în fiinţa lui un simţ al tragicului, care îl determină să se identifice cu însuşi Oedip, spre a-şi mărturisi neîmplinirea, ca regizor: “nu sunt suficient înţeles şi nici eu nu mă simt la largul meu. Îmbrac atunci peste costumul lui Oedip, un trencicot şi fac meseria cum pot.“ (nota 12: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 4 februarie 1949, în vol. Un roman epistolar, ed.cit.,   p.163). Într-o formulare concluzivă ideea se reia astfel: ”sunt nefericit pentru că fac ceea ce visam să fac, teatru, dar îl fac aşa cum îl fac“ (nota 13: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 2 ianuarie 1950, în vol. Un roman epistolar, ed.cit.,   p.192). Spectacolele sale erau cu totul remarcabile, iar succesul de public asigurat. La Mediaş în turneu spectacolul Maria Stuart, regizat de Radu Sanca şi pentru care tot el a făcut şi traducerea textului schillerian din germană în română, “s-a luptat cu un public, care se îmbulzea la uşi şi la ferestre, asaltându-ne. Zece zile le-am petrecut la Braşov, amânând de pe o zi pe alta înapoierea la Sibiu pentru că pur şi simplu lumea ne-a interzis să plecăm din oraş. Cu toate că unele cronici, cum a fost şi cea din “Contemporanul” a unui oarecare Radnev, s-a făcut ecoul unor perfide lucrări „locale” şi „clujene”, spectacolul se bucură de un succes triumfal peste tot. N-am mai avut de la Hangița un atare triumf. Poate chiar mai mare decât acela“ (nota 14: Radu Stanca, scrisoare către Ion Negoiţescu, Sibiu, 16 decembrie 1957, în vol. Un roman epistolar, ed.cit.,p. 351-352). Tot în “Contemporanul”, Florian Potra consemna spectacolele prin care se afirmau tot mai evident teatre din Sibiu, Iaşi, Craiova, Timişoara sub titlul semnificativ de Asaltul provinciei.

Un alt raport semnificativ este cel dintre viaţa de cuplu a creatorului Stanca şi opera lui. Soţiei sale, actriţa Dorina Ghibu, căreia îi purtase o adoraţie imensă, Radu Stanca îi mărturisea în 1956: ”…am început să lucrez piesa despre care ţi-am vorbit: Povestea dulgherului și a preafrumoasei sale soții. Va fi într-un fel povestea ta. Soţia aceasta care-şi dăruieşte totul, până şi frumuseţea ei neasemuită de dragul soţului ei, eşti tu. Vreau să scriu această piesă pentru Barbu, să-i rămână, ca o amintire, a iubirii dintre cei doi părinţi ai lui.“ Tot prietenului Nego îi va anunţa cu bucurie vestea: ”nu pot să mă reţin să nu-ţi fac cunoscut, în chiar această scrisoare, ştirea îmbucurătoare a unei noi piese, terminată de curând, Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii.” (nota 15: Ibidem, p. 352). Dar nici măcar această precauţie cu care se gândea scriitorul la posteritatea sa familială nu va avea rezultatul scontat, întrucât Barbu va muri la numai 6 luni după tatăl lui.

În descendenţa Ovidiu-Eminescu, poetul elegiac Radu Stanca este posesorul unui crez identificat cu Ars Doloris, respectiv cu însuşi fermentul creaţiei:” Îmi trebuie-o durere fără seamăn/ Durerea veche să mi-o pot înfrânge,/ Căci numai când voi plânge în tăcere/ Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.//…De-aceea vreau o nouă încleştare/ Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde./ Căci numai când voi arde-n mii de ruguri/ Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.” Este modul său generos de a se dedica oamenilor, arzând pe rug pentru un ideal artistic pe care nu l-a dorit novator, ci aşezat cu temeinicie în prelungirea marelui său înaintaş, care l-a învăţat cum va trebui să moară “veşnic tânăr, înfăşurat în mantia-mi..“ Desigur că atât Eminescu cât şi Stanca au fost ameninţaţi de tenebrele morţii prea timpurii. Cauzele biologice difereau, dar suferinţa resimţită era aceeaşi. Roadele creaţiei elegiace au fost originale. Elegiile eminesciene s-au constituit ca parte de vârf a creaţiei sale, iar baladele lui Radu Stanca nu au egal în literatura română contemporană, în care specia continuă să fie ilustrată. Eugen Simion a avut o intuiţie exactă, atunci când cu referire la poeţii deceniului VI din secolul al XX-lea – acel „întunecat deceniu” din care fac parte Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Şt. Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu, Ion Caraion -, afirma că Radu Stanca “e salcia plângătoare a acestei generaţii, oglindită în râul propriei conştiinţe tragice“ (nota 16: Eugen Simion, Radu Stanca, în vol. Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Românească, București,p. 136. Vezi şi Eugen Simion, Radu Stanca “Versuri”, în „Gazeta literară”, an XIV, nr.5, din 2 februarie 1967, p. 2). Abia postum au apărut volume cu versuri şi cu piese de teatru, cu eseuri şi abordări de critică literară.

Modelul eminescian se configura, de asemenea,   prin vastitatea culturii asimilate, care se constituie drept o canava a operei sale şi este vizibilă din modul cum Radu Stanca ornează imaginile sau figurând ca măşti lirice, în Arhimede și soldatul, Lamentația Seherezadei în cea de a 1002 noapte, Bufallo Bill, Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, Trubadurul mincinos, Canossa, Poemul fluviilor, Corydon, ca asocieri de cuvinte, ca armonizare totdeauna expresivă de culori. Există o bogăţie a substratului livresc la Radu Stanca, întrucât impresia imediată se mulează pe un motiv cultural elevat, în stare să susţină ideea poetică. Mircea Tomuş observa că ”în spaţiul de manifestare a poeziei române, rar să fi fost ţinte supuse unui deranjament ironic mai necruţător decât sentimentalismul, metrica clasică şi balada. Şi totuşi, Radu Stanca a încercat, cu temeritate de cavaler, reabilitarea lor” (nota 17: Mircea Tomuș Prefață, la vol. Radu Stanca, Acvariu, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 9). El conferă celor trei elemente funcţionalităţi şi nuanţări inedite, spre a nutri astfel poezia modernă pe care el o concepea nu cantonată în peisaj ancestral românesc ca Radu Gyr, ci drept o prelungire a celei perene, europene. De la Goethe el moşteneşte ideea clasificării baladelor în funcţie de formă, nu după conţinut. Goethe în Betrachtungen und Ausleygung, 1821, afirma: ”Balada are ceva misterios, fără să fie mistică; această ultimă însuşire a unei poezii stă în formă, cealaltă în tratare. Misterul în baladă izvorăşte din modul expunerii” (nota 18: J.W. Goethe în Betrachtungen und Auslegung, 1821, Werke, BD.1, apud. Ov. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann, Cercul literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane, București, Editura Universalia, 2000, p. 115). Goethe constata că poeţilor germani misterul baladesc le era foarte familiar. Stanca asimilează profund aceste modele, dar le foloseşte creator. Cântecul Gretei este o baladă teutonă. Coșmarul tiranului este o baladă în stilul goetheenei Erlkonig, prin crescendo-ul asigurat tensiunii dramatice a naraţiunii. Ce îi asigură originalitatea?

Urmând linia teoretică a profesiunii sale de credinţă, Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelenţă a genului epic – de ”a se deghiza“ în spaţiile lirico-dramatice, ea înnoindu-se astfel, devenind o specie modernă, mult mai complexă. În acest sens, Stanca îşi depăşeşte modelul, pentru el balada nu este una dintre speciile ilustrate, ci însăşi formula de succes, care îi asigură deplina originalitate. El se detaşează nu numai de marii săi maeştri Eminescu şi baladiştii germani, ci se dovedeşte de neîntrecut chiar şi între baladiştii cerchişti.

De la Eminescu, tânărul baladist sibian primea exemplul muzicalităţii versului, care nu se dobândeşte dintr-o rigidă respectare a regulilor clasice ale ritmului şi rimării, ci din farmecul sonor al cuvintelor. În strofa “De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături/ Pe-un cal negru stă călare.”, luată ca exemplificare din balada Făt-Frumos din tei, ritmul primului vers nu este lipsit de imperfecţiuni, iar fluxul muzical al întregii fraze poetice este asigurat de rima versurilor 2 şi 4 – călare/ tresare. Muzicalitatea este alimentată în baladele stanciene de un anume pitoresc al decorului, în care cuvintele alese sunt savuroase. În Balada lacrimei de aur structura metrică a textului este complexă, meritând ea însăşi un studiu revelator. Voi desprinde ilustrativ doar un scurt fragment: ”…Dar Regele nu asculta// Şedea în jilţ şi lăcrima/ Şi nici păun, nici şoim verzui/ Nu-l întorceau din plânsul lui.// Strânşi împreună lângă geam/ Stam sfetnicii şi şuşoteam/ Şi nici temei, nici leac n-aflam.” Dacă Mihai Eminescu ilustrase genul baladei, care figurează în opera sa poetică alături de alte specii, în schimb Radu Stanca a făcut din ea formula cardinală a universului său, dedicându-i la 25 de ani şi un studiu teoretic pertinent, Resurecţia baladei (nota 19: Radu Stanca, Resurecţia baladei, “Revista Cercului literar”, nr. 5, 1945), dovadă a maturităţii sale conceptuale.

Ca şi Eminescu, poetul Stanca recurge la personaje din folclorul românesc, din basme. Aşa sunt cele din Balada lacrimei de aur, pe tema regelui fără noroc, din Sfatul țării, cu imaginea boierilor perfizi pe care regele nu se putea baza, sau din Spada regelui, cea metamorfozată după moartea stăpânului într-un călător de care regina se îndrăgosteşte spre a fi răpusă peste noapte de ea. În poezia Domnița blestemată, aceasta se oferă mireasă celui care îi va scoate inelul din deget, dar nici pasărea verde care i l-a smuls nu a fost prinsă, ea căzând în ocean, iar apele acestuia au fost imposibil de secat. La fel de semnificative sunt Pajul cu păr de aur, Fata și zmeul, Pieptenele, Mărul fermecat sau Coșmarul tiranului, cu atmosfera ei tensionată de fărădelegi medievale care cer răzbunare. În Cea mai frumoasă floare, idealul ucide pe cel pornit să-l atingă, iar în Capul de fată, ultimul nedoborât din cele 7 înfruntate îi va fi fatal: ”Voinicul zace-n prund acu/ Căci, dacă,-n solzi ca mierea,/ Capul era de fată, nu/ şi trupul şi puterea….” etc.

Ce rămâne cert este faptul că Radu Stanca s-a apropiat de istoria cetăţii de pe Cibin, i-a înţeles farmecul medieval, pe care îl dezvăluia celor apropiaţi. ”Pasul domol al poetului păşea sfios printre semne de vestigii, temător să nu tulbure umbrele fraterne din alte văleaturi – îşi va aminti Ovidiu Cotruş, prieten cerchist al anilor studenţiei sibiene: ”O plimbare nocturnă prin Sibiu, în tovărășia lui Radu Stanca echivala cu o iniţiere. ştia ca nimeni altul, să-ţi dezvăluie latura de taină a vechiului burg, să-şi desluşească semnele întipărite în pietrele şi în porţile sale, aşezate acolo, parcă pentru vecie, ca elemente ale unui decor ideal. El privea Sibiul cu ochii regizorului, visând un spectacol absolut, în care Timpul, Frumuseţea, Viaţa şi Moartea erau actorii principali.”

Întregul său univers poetic s-a articulat pe inspiraţia provocată de atmosfera cetăţii medievale, cu castelani, regi şi domniţe, paji şi măscărici, cu ascuţitorul de cuţite. Acolo, în cetate, se fac vrăji, şarpele din Răzbunarea șarpelui se preschimbă în voinic cu spadă, spulberând fericirea regelui care îşi aştepta mireasa. În cetatea Sibiului a găsit el cadrul pentru a dialoga cu Viaţa, cu Dragostea, cu Moartea. Uneori te cutremură familiaritatea pe care tânărul poet o manifestă faţă de moarte, insinuată imagistic în cele mai intime moment de iubire, proiectate într-un decor medieval: ”Acum castelul e numai ruină./ Dar tu vino, chiar dacă numai schelet/ Sunt şi eu o fantomă. Vom fi o patină/ A evului nostru tăcut şi discret“ (Seară medievală). Poet al jocului cu moartea, Stanca se comporta ca un metteur-en-scene inspirat, imaginând tot atâtea ipostaze ale dialogului dintre poet şi moarte câte halucinaţii încercase el sub obsesia chinuitoare care l-a copleşit adesea.

Exegeţii nu întârzie să observe modelul eminescian solid fixat în universul său liric. Comentând lirismul stancian macabru, de factură fantastică, Eugen Simion reperează esenţialul viziunii poetului: „Figura comună e aceea a romantismului negru din Strigoii lui Eminescu…” (nota 20: Eugen Simion, op. cit., p. 136 ). Filon central al opticii poetului baladist, teama terifiantă de moarte – după opinia aceluiaşi critic – nu descinde „ca la Blaga, în pesimism ontologic, în senzaţia acută a agoniei materiei, ci se exteriorizează, în chipul fantasticului eminescian, în reprezentări cu strigoi ce ies din morminte la o oră anumită a nopţii şi dispar în zori la cântecul cocoşilor” (nota 21: Ibidem, p. 137). Tot de sorginte eminesciană este de fapt şi “reveria romantică” detectată de Eugen Simion la Radu Stanca, chiar dacă criticul nu-i declară filiaţia. Atunci când în ianuarie 1950 s-a organizat la centenarul naşterii o salbă de evenimente culturale consacrate lui Eminescu, aflăm că Radu Stanca a ţinut în 11 ianuarie 1950 o conferinţă la Ateneul Popular din Sibiu (nota 22: Agerpres consemna sub titlul ”Comemorarea lui Eminescu” în țară această manifestare. Vezi rubrica Evenimentele zilei, din “Adevărul “, nr.17.668, din 13 ianuarie 1950, p. 3). Nu deţinem textul acelei conferinţe, dar în curând el avea să scrie poezia 5 martie 1950, din care desprindem starea sufletească a lui Radu Stanca la 30 de ani: ”De pretutindeni, ca o neagră fiară,/ M-ameninţă tristeţile mereu./ Lupt veşnic, când cu cei de dinafară,/ Când cu cei tainic dinlăuntrul meu.// Nici un prieten nu se vede-n zare. / Doamna mea însăşi mi-a fugit din piept./ Eu însă stau pe ziduri cu răbdare/ şi-aştept un semn-străvechiul semn l-aştept.// De nicăieri însă nici o veste./ De nicăieri nici un semn sau sfat./ şi-azi, mâine, se-mplinesc pe-aceste creste/ Treizeci de ani de când sunt asediat.“ Poetul are conştiinţa unui luptător inexpugnabil, asaltat neîncetat de tristeţi de tot felul.

Dacă urmăm îndemnul lui Nichita Stănescu “Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul / iar nu slăvindu-l de neînţeles/ căci ce-a fost el, n-a fost eres/ Şi sărutare de pământ îi fuse mersul“, am putea afirma că Radu Stanca a sărutat poezia eminesciană. Cert este că Radu Stanca l-a urmat nu la modul mimetic, ci creator pe maestrul său în ale versului, astfel că astăzi cititorul poeziilor stanciene recunoaşte cu greu sau chiar deloc modelul eminescian topit în canavaua de profunzime a versurilor. Totuşi, acolo el există, neprecupeţit.

BIBLIOGRAFIE

Ardealul estetic. O scrisoare către d. E. Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu, în „Viaţa”, nr.743, 13 mai 1943; reprodusă în I. Negoiţescu-Radu Stanca: Un roman epistolar, Edit. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 368-374.

– Assunto, Rosario, Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1988.

– Balotă, Nicolae, Cercul literar în secolul XXI, în Elena Cordoş,coord., vol. Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Editura Accent, Cluj—Napoca, 2009, p. 10-21.

– Lazăr, Monica, Note şi comentarii la vol. Versuri, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980

– Milca, Andrei, Baladistul Radu Stanca:”pe unde trec poeţii răsar în urmă flori..” în “Caiete critice”, nr. 3-4 ( 173-174), 2002, p.59.

– Mincu, Marin, Radu Stanca –un poet tragic, în “Contemporanul- ideea europeană”, anul X, nr.7, seria nouă (488), din 17 februarie, 2000, p.5.; nr.8 din 24 februarie, 2000, p.5.

– Negoiţescu, Ion, Straja dragonilor, Edit. Apostrof, Cluj, 1994.

– Pârvu, Iuliu,   Radu Stanca – un modernist clasic apărut înSteaua”, Nr. 11-12 / 2006

– Poantă, Petru, Cercul literar de la Sibiu, Edit. Clusium, Cluj-Napoca, 1997

– Regman, Cornel, Mereu baladescul. Un Roman epistolar şi câteva reflecţii, în “Viaţa Românească”, anul LXXVIII, mai, 1983, nr.5, p.1-6.

– Sîrghie, Anca, Prin cetatea de umbre a antumelor lui Radu Stanca, prefaţă la Radu Stanca, Dăltuiri, ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, p. V-XXIX; Modele baladeşti germane în poezia lui Radu Stanca, în “Euphorion”, Sibiu, Anul XXIV, nr. 7-8, iulie-august, 2013, p. 4-5.

– Stoichiţă, Victor, Efectul Don Quijote, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1995.

– Ştefănescu, Alex, La o lectură Radu Stanca, în “România literară”, nr 8,din 1-7 martie, 2000, anul XXXIII, p.12-13.

– Todoran, Eugen, Gânduri despre Radu Stanca, în „Orizont”, nr.15 (788), din 15 aprilie 1983, seria nouă, anul XXXIX, p.3.

– Vartic, Ion, Radu Stanca-poezie şi teatru, Bucureşti, Edit. Albatros, 1978.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: