Există o constatare amară pe care o facem la ananghie : ne aducem aminte de toate datoriile. Căutând soluţii la problemele noastre în situaţiile critice, constatăm, prima dată, că ni s-au mai întâmplat şi înainte necazurile, cu aceleaşi cauze. Apoi, că lucrurile au fost bine analizate şi că ni s-au dat şi sfaturi, pentru a nu se mai repeta, dar că nu le-am luat în seamă, uitându-le şi lecţia lor neînsuşită s-a răzbunat în mod firesc.
Trăim vremurile unei crize globale, indusă aiurea, dar propagată la toţi.
Vulnerabilitatea oamenilor nevinovaţi este cu atât mai mare cu cât dependenţa de lumea largă este prea mare. Cine a iubit străinii… blestema, vizionar, încă hulitul Eminescu. Când elita românească educată prin şcolile Apusului vorbea despre grija de noi, prin noi înşine, România emergentă, inclusiv cu reîntregirea hotarelor fireşti ale vetrei neamului, spera la propăşirea sa şi la redobândirea demnităţii, după veacuri nenorocite de ploconiri sub imperiile care ne storceau resursele pământului şi transpiraţiile trupurilor. În această perioadă fastă de răgaz (între cele două războaie mondiale!), minţile româneşti, strălucite, au înflorit precum cactuşii prin deşert şi au produs cu rodul minţii lor adevărurile definitorii ale neamului. Rămâne profetic mesajul lui Mircea Eliade, privind misiunea generaţiei interbelice şi premonitoriu destinul nefericit, care a urmat după 1945 ( Anno Domini, 1928!). Nu există vreun domeniu în care să nu se fi afirmat vreo mare personalitate. Unele vor fi adus contribuţii uriaşe ştiinţei şi artei umanităţii. Din nefericire despre unii, lumea largă nu a aflat că aparţin românilor. Sunt de notorietate cazurile în care despre români aflăm după ce primatul ştiinţific al descoperirilor lor va fi fost dat altora, sau că prin cetăţenia dobândită marile valori româneşti au fost înstrăinate uşor, inclusiv cu complicitatea statului român, aservit prin blestem altor stăpâni.
Ruperea firului perioadei de propăşire a neamului s-a făcut abrupt. Am fost puşi din nou sub jugul imperiilor. Capete multe au fost retezate. Unele şi-au asumat cu luciditate soarta ,curmând-o, dând exemplele încă neevaluate de urmaşii lor. Perioada aceasta nenorocită va fi ocultat marile personalităţi ale neamului. Cele ce s-au salvat peste fruntariile devenite cortină de fier şi-au salvat numele, opera şi vor fi lucrat din exil la imaginea unei patrii profunde şi a unui popor, boicotând istoria, dintr-un spirit de conservare. Tot ca un blestem nici după cotitura din 1989, spre valorile democratice, într-o legitimă, dar bezmetică euforie, nu am căutat sfaturile înţelepţilor noştri şi am reluat marile erori, tot pe pielea generaţilor ce vor veni.
Destinul lui Dumitru Drăghicescu, cel pe care vrem să-l readucem în conştiinţa publică şi să-i învăţăm lecţile lăsate să ne fie învăţătură de minte, este similar tuturor personalităţilor care au contribuit la facerea ţării şi şi-au pus mintea în slujba descoperirii firii naţiei lor. Va fi fost alături de Dimitrie Gusti, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, etc., ori între liberalii patrioţi, o personalitate distinctă. Omul de ştiinţă, cercetător în domenii sensibile, al psihologiei colective şi sociologiei, într-o perioadă de mari provocări, privind definirea identităţii naţiunior lumii, se va fi preocupat să identifice criteriile după care se pot identifica neamurile. Va fi vazut în structura noastră, pe care nu o cosmetizează, sămânţa unui rău nemântuit. Cele două axe într-o permanentă divergenţă, privind raportarea la vatră. O Românie profundă, trăind cu Dumnezeu, în afara istoriei, cu smerenia capului plecat, gata la orice sacrificiu şi o clasă autohtonă, sus pusă, gata la orice tranzacţie, orice compromis cu vremelnicul stăpân, căreia rar îi păsa de ţară şi de oamenii ei. De aici rezultând, între neamurile lumii, spiritul tranzacţional, permanent disponibil şi imensa suportabilitate a unui neam antrenat la chinuri în istorie. (,,mămăliga nu face explozie!”,, Să ni se ia totul, dar să nu ne vindem sufletul!”, ,, Capul plecat sabia nu-l taie…!” valabile toate, pentru morala colectivă, niciodată pentru clasa boierească, elita politică etc.) Din constatarea sa, privind polariarea societăţii româneşti, se va fi născut şi orientarea lui socio-liberală! Nu şi-a trădat ideile, patria, nu şi-a plecat capul noului imperiu, venit pe tancurile internaţionalismului proletar şi se va retrage demn, salvându-şi sufletul şi transmiţându-ne lecţia lui, cu preţul suprem. Îşi va fi înălţat crucea sa de om, să nu-i moară zestrea lăsată şi să-i ateste verticalitatea, când ateii tocmai proclamau alt simbol. Plecarea corespunde şi înălţării sfintei cruci din calendarul credinţei neamului: 14 Septembrie 1945. Cred că nu ar fi greşit dacă la această dată l-am comemora, inclusiv în … Academia de sub Pământ, la Ocnele Mari, alături de alţi luptători pentru neatârnarea fiinţei şi duhului românilor: Radu Gyr, Damian Ureche, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi etc.
Acum, la ananghie, să ne plătim datoriile faţă de acest om exemplar. Să o facem pornind dinspre locul naşterii lui, Măciuca, judeţul Vâlcea, fiind îndătinat că dacă nimeni în timpul vieţii nu este profet la el acasă, după moarte, în ritualul pomenirii, toţi cei plecaţi în nemurire, nu trebuie uitaţi. Apoi Oltenia să nu-l uite şi să-i descopere chiar traseul prin lume precum cel al vecinului din Hobiţa, ajuns sculptorul întregii lumi moderne. Să-i spunem ţării, pentru care s-a luptat pe la Paris şi Roma, arătându-i lumii chipul ei frumos, pe care o va fi reprezentat ca ambasador şi căreia îi va fi dat opera şi viaţa, să nu-i refuze dreptul de om al său şi să-l pună neîntârziat în panteonul său. Ca lider al Cercului de la Râmnic: România Grădina Maicii Domnului vom milita pentru toate acestea. Felicităm Fundaţia Dumitru Drăghicescu, Forumul Cultural şi pe toţi oamenii devotaţi acestei cauze!
Mihai Sporiş, 04.Mai. 2012
