www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





IEROMONAHUL MACARIE TIPOGRAFUL DIN MUNTENEGRU NU A FOST ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

IEROMONAHUL MACARIE TIPOGRAFUL DIN MUNTENEGRU NU A FOST ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

by Veniamin Micle on September 18, 2016

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 drept Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română. Considerăm acest eveniment un moment potrivit să evidenţiem personalitatea primului tipograf român, Ieromonahul Macarie, care a înfiinţat cea dintâi tipografie în Ţara Românească, dând la lumină primele cărţi în această parte a Europei: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelul (1512),
Există istorici, unii de rang înalt sau chiar academicieni, care nu ostenesc a afirma că acel tipograf din Ţara Românească a fost ieromonahul Macarie din Muntenegru, despre care se ştie că a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân. Devenind un mare şi recunoscut „meşter al tiparelor”, Macarie revine în patrie şi se stabileşte în Mănăstirea Obod, la vreo 20 kilometri de Cetinje, capitala Muntenegrului. Aici, la doi ani, după ce autorităţile catolice bisericeşti din Cracovia închiseseră tipografia lui Schweipoldt Fiol, voievodul George Cernoievič înfiinţează o tipografie cu caractere slave, unde între anii 1493–1496, ieromonahul Macarie tipăreşte şase cărţi, dintre care se cunosc: Octoih I, Octoih II (1493–1494), Psaltirea (1495), Molitvelnicul (1496) şi Evangheliarul; din ultima carte, au fost descoperite numai şapte foi în Mănăstirea Dečani.
Pe baza unor studii complexe, savantul profesor croat dr. Vatroslav Jagič, corespondent al Academiei Române, demonstrează în anul 1894 că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru nu a părăsit Zetta, când a fost cotropită de turci, şi a murit în Mănăstirea Obod.
Deşi s-a demonstrat încă la sfârşitul secolului al XIX-lea că ieromonahul Macarie tipograful din Muntenegru s-a stins din viaţă în mănăstirea unde activa ca tipograf, totuşi istoriografia tiparului românesc susţine că el ar fi venit în Ţara Românească, unde şi-a continuat activitatea. Oare să nu fi cunoscut istoricii noştri studiul lui Vatroslav Jagič?
Opinia venirii ieromonahului Macarie în ţara noastră a fost lansată de istoricul Alexandru Odobescu, autorul unor serii de presupuneri cu privire la acest tipograf, bazându-se pe sursele informative de care dispunea la data respectivă. Referindu-se la prima tipografie din Ţara Românească, scrie că: „Meşterul, care o dirija, a fost călugărul muntenegrean Macarie, care tipărise în Zenta, la Ţettinie, pentru prinţul George Cernoievici; el se retrase în ţară la noi”. Ideea a fost admisă ulterior de unii cercetători străini şi români; primul – deşi păstrează oarecare rezervă – este P. I. Safaric, într-un studiu privind istoria tiparului sârbesc, publicat în anul 1865. Apoi apar şi alţii adepţi, ca Ilarion Ruvaraţ, Stoian Novacović, francezul Émile Picot, Nerva Hodoş, Alexe Procopovici, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu, Constantin Moisil, Constantin C. Giurescu, preotul prof. Ene Branişte, Dan Dumitrescu, Barbu Theodorescu, preotul Emil Nedelescu, iar preotul profesor Mircea Păcurariu, academician, subliniază că „este un singur meşter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru, care, după ce şi-a încetat activitatea în Cetinje, a reluat-o în Ţara Românească”.
Unii istorici şi-au imaginat şi modul cum a venit Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească, având ca bagaj „o lădiţă”, „săculeţii cu slovă”, sau „un sac mai mare”. C. D. Fortunescu scrie, în 1924, că şi-a adus cu sine: teascul de mână, săculeţii cu slovă, matriţele de turnat literele, cum şi un număr de ornamente şi frontispicii săpate în lemn. Transportul unei asemenea „tipografii” nu putea fi greu de efectuat, „totul cuprinzându-se într-un sac mai mare or într-o ladă-cufăr de dimensiuni mijlocii”.
Cercetătorii istoriei tiparului la români au căutat şi argumente prin care să justifice venirea ieromonahului Macarie Muntenegreanul în Ţara Românească. În anul 1930, Sextil Puşcariu scria că „a fost deci nevoie ca Macarie să privească spre Muntenia vecină, ca spre cel mai sigur teren de activitate”, iar P. P. Panaitescu, în 1939 considera că venirea lui Macarie se cuvine raportată la năvălirile turceşti peste popoarele balcanice, sau „trebuie legată de marele curent istoric de emigraţie a nobililor şi dinaştilor sârbi, la începutul secolului al XVI-lea”; ultima opinie o găsim în anul 1955 adoptată şi de Tudor N. Manolache. Preotul Niculae Şerbănescu susţine că „după toată probabilitatea, mitropolitul Maxim este cel care va fi pus cuvânt pe lângă Radu cel Mare pentru aducerea în Ţara Românească a ieromonahului Macarie tipograful din Cetinje”, însă apare nedumerirea îndreptăţită: dacă aşa a fost, din ce cauză Macarie nu l-a menţionat în Liturghierul tipărit sub păstorirea sa, fiind mitropolit al Ungrovlahiei până în toamna anului 1508, când Mihnea cel Rău îl trimise în solie la regele Vladislav al II-lea, la Buda.
Adevărul este că nu există documente scrise privitoare la venirea lui Macarie Muntenegreanul în ţara noastră; toate aceste sunt simple presupuneri. Doi reputaţi cercetătorii ai istoriei tiparului românesc, Dan Simonescu şi Virgil Molin, într-un studiu publicat în 1958 afirmau cu certitudine că nu avem dovezi sigure pentru susţinerea acestei afirmaţii, scriind: „Dacă Macarie ieromonahul şi tipograful a fost în Ţara Românească – nu avem dovezi”. Şi e logic să fie aşa, dacă el s-a stins din viaţă în anul 1496.
Pentru identificarea adevăratului tipograf, ne-am orientat spre Veneţia, unde existau tipografii români care activau acolo. Documentele veneţiene menţionează câteva personalităţi din Transilvania, consacraţi artei tipografice. Astfel, printre ei, se numără Captivus Septemcastrensis, adică Prizonierul Transilvănean, cunoscut şi sub numele de Frater Georgius; Thomas Septemcastrensis de civitate Hermani, adică Toma Transilvăneanu din oraşul Sibiu, iar Ioan Francisc, era la Modena, şi Bernard Secuiul, la Neapole. În ultimul sfert al secolului al XV-lea, documentele atestă alţi doi tipografi transilvăneni, pe Andreas Corvus Burciensis de Corona, adică Andrei Corbu Bârsanu din Braşov, şi pe Martinus Burciensis de Cseidino sau Martin Bârsanu din Codlea, care lucrau împreună cu Conradus Stachel.
Constatând documentar că, la începuturile artei tipografice, istoria tiparului înregistrează numai meşteri tipografi transilvăneni – Transilvania fiind o adevărată pepinieră de tipografi români – acolo trebuie căutată şi originea ieromonahului Macarie tipograful din Ţara Românească.
Într-adevăr, dacă întreaga istorie a primei noastre tipografii ar fi fost citită prin prisma documentelor, datelor şi argumentelor pe care izvoarele româneşti şi străine le oferă, s-ar fi ajuns la concluzia că Macarie era român, venit de pe plaiurile ardelene. Ne referim la renumitul istoriograf al tiparului, Conrad Haebler, care, în lucrarea sa Die deutschlien Buchdrucker des XV Iahrhundert im Auslande, tipărită în 1924 la München, accentuează exclusivismul şi tendinţa de eliminare a concurenţei străine din cadrul breslelor veneţiene. Dacă la Veneţia, în primii ani ai tiparului (1469–1474) erau 10 meşteri germani cu ateliere proprii şi numai 9 veneţieni, în 1494 erau numai 4 germani din 50 de tipografi, iar în 1495, nu mai era nici un tipograf german, fiind expulzaţi din Italia.
Urmare atitudinilor exclusiviste ale veneţienilor faţă de străini, tipograful Martinus Burciensis de Cseidino s-a refugiat în Boemia, unde în anul 1486 luase fiinţă tipografia din Brno; aici va activa el, după părăsirea Veneţiei. Aflat la o distanţă nu prea mare de Cracovia, tipograful transilvănean a avut posibilitatea să intre în legătură cu Schweipoldt Fiol care tipărea cărţi în limba slavă bisericească, iar ulterior, ambii s-au stabilit la Mănăstirea Peri din Maramureş. După încetarea activităţii tipografie de aici, în jurul anului 1500, Martin Bârsanu s-a orientat spre Ţara Românească.
Istoricul bulgar Peter Atanasov consideră pe Macarie de origine bulgară, provenind din cartierul Şcheii Braşovului, şi că a învăţat arta tipografică la Cracovia, în tipografia lui Schweipoldt Fiol.
Spre deosebire de istoricul bulgar, noi ne permitem să identificăm pe tipograful Macarie cu Martinus Burciensis de Cseidino, român de origine; în primul rând, numele „Bârsan” este specific românesc, iar el provenea din localitatea Codlea, nu din oraşul Braşov unde se afla cunoscuta comunitate bulgară.
Venind în Ţara Românească, tipograful Martin Bârsanu a căutat un mediu propice dezvoltării meşteşugului său, cel mai potrivit loc trebuia să fie o mănăstire, unde cultura slavonă, de tradiţie îndelungată, să fi atins apogeul, fiind promovată de călugări cărturari. Această mănăstirea a fost Bistriţa din judeţul Vâlcea. Descoperind-o, cu monahi cărturari, caligrafi, miniaturişti şi sculptori, tipograful trebuia să-şi formeze mai întâi ucenici, ştiut fiind că tiparul este un meşteşug de tehnică complexă; el începe cu patriţa, adică cu stempelul sau ponsonul, dar în prealabil se cer desenatori, caligrafi, constructori de litere, creatori de caractere şi de tipuri noi de litere.
În privinţa ucenicilor tipografului nostru, opiniile istoricilor sunt diferite. Vechii cercetători susţin că cele trei cărţi au fost realizate de ieromonahul Macarie singur. Totuşi, cunoscătorii artei tipografice susţin că opera aceasta aparţine mai multor specialişti calificaţi: caligrafi, desenatori de litere, gravori de ponsoane, ajustori de matriţe, turnători şi culegători de litere, tipăritori la presă şi legători de cărţi, alcătuind un colectiv artizanal de mai mulţi muncitori, divizaţi pe specialităţi tehnice.
Răspunsul cel mai competent vine de la Virgil Molin; în calitate de specialist în tipărirea cărţilor, descrie tehnic întregul procedeu al realizării unei cărţi. Astfel, constatările sale ne ajută la argumentarea opiniei că, Macarie a venit cu mai mulţi ani înainte în Ţara Românească, a căutat o mănăstire unde erau caligrafi, sculptori, slavonişti, şi o serie de călugări din care a avut posibilitatea să-şi aleagă persoanele necesare formării unui colectiv de muncitori tipografi.
Stabilit în mănăstirea care i-a oferit condiţiile cele mai bune desfăşurării artei tipografie, Martin Bârsanu realizează baza materială: tipografia, concomitent cu elementul uman: ucenicii, dar, în acelaşi timp, se va integra şi în tagma călugărească, devenind „Macarie ieromonahul”. Întemeindu-se pe relatările din Cronică anonimă, Alexandru Odobescu afirma că meşterul tipograf Macarie, după ce se aşeză în mănăstire, „dobândi rangul de ieromonah”. Observaţia este foarte interesantă, întrucât relevă faptul că el nu era monah când a venit în Ţara Românească, fiind călugărit aici.
În activitatea desfăşurată pentru formarea tipografiei, ieromonahul Macarie aplică tehnica învăţată la Veneţia, aşa cum afirmă majoritatea cercetătorilor, care observă că operele sale au „la bază o muncă şi o tehnică originar veneţiană”, fiind moştenitorul celor mai bune tradiţii ale meşteşugului, cu nimic mai prejos decât meşterii de breaslă din apusul Europei.
Român, ieromonahul Macarie se va orienta spre modelul cărţii româneşti, luând ca izvod Tetraevanghelul postelnicului Marcea, pe care tocmai îl redactau monahii caligrafi din Bistriţa, dorind să creeze o operă specific românească. Trăsăturile sau ductus-ul literei macariene se modelează, peste tot, cât mai apropiat de manuscris; chiar unghiurile tind a fi rotunjite, deşi acul şi dăltiţa gravorului le face câteodată mai colţuroase. Din textele caligrafiate în manuscrisele mănăstireşti, se constată o atmosferă curat românească; fiecare trăsătură grafică sau literă exprimă dorinţa caligrafului de-a obţine expresii proprii mediului creator. Pe această linie de orientare şi de inspiraţie au mers realizatorii de caractere chirilice ale tipăriturilor macariene, atribuindu-le o origine autohtonă, aşa cum afirmă expertul Virgil Molin, Macarie tipograful foloseşte „izvodul moldovenesc”.
Inspiraţia tipografului Macarie ieromonahul din grafia manuscriselor româneşti, în executarea literelor, este adeverită de exemplul cel mai pregnant şi cu semnificaţii deosebite al literei „M cu poale”, al cărei ductus mijlociu depăşeşte linia de la bază a rândului; trăsăturile ei sunt specifice manuscriselor epocii, cu deosebire a celor din Moldova contemporană. De remarcat că, prima dată, „M cu poale” apare în tipăriturile lui Schweipoldt Fiol, la Cracovia (1491), preluat tot din manuscrisele moldoveneşti. Probabil, încântat de această noutate în caracterele tipografice chirilice, ieromonahul Macarie a făcut din ea o adevărat emblemă a tipăriturilor sale din Ţara Românească.
Caracterul specific românesc al literelor din cărţile ieromonahului Macarie a fost observat prima dată de filologul V. Jagič. Este adevărat, grafia folosită de ieromonahul Macarie la tipărirea celor trei cărţi diferă clar, atât de cea din tipăriturile lui Schweipoldt Fiol de la Cracovia (1491), cât şi de a celor tipărite de ieromonahul Macarie la Cetinje (1493–1496). La Cracovia, litera a fost croită de germanul Rudolf Borsdorf din Braunschweig, iar în Ţara Românească, de Macarie românul; sensibilitatea şi gustul artistic erau diferite la cei doi creatori de litere. De asemenea, Macarie nu intenţiona să copieze nici litera de la Cetinje, puternic influenţată de tiparniţele din Veneţia, ci să afirme arta românească, în spiritul şi simţul artistic al poporului, promovate secole de-a rândul prin cartea manuscris. Deci, cu tehnica veneţiană a creat o admirabilă literă românească.
În privinţa ornamentării, se ştie că primele produse ale tiparului erau înfrumuseţate stereotip, fiind preluate şabloane de origini diferite. Ieromonahul Macarie nu aplică o asemenea metodă incunabulelor sale din Ţara Românească; el nu improvizează, înfrumuseţând la întâmplare cu ornamente lipsite de personalitate, ci pregăteşte materialul ilustrativ în spiritul artei promovate de manuscrisul românesc. Motiv pentru care, literele comune, frontispiciile, vinetele şi literele mari ornamentate, conferă tipăriturilor sale o individualitate proprie, definind-o în contextul tuturor tipografiilor chirilice din secolul al XVI-lea, ca un fenomen specific.
Deci, arta tipografică a primelor cărţi din Ţara Românească trebuie văzută ca o transpunere a manuscriselor în forma tiparului, folosind acelaşi text, aceleaşi litere şi aceleaşi ornamente – frontispicii şi iniţiale. Astfel, teoria originii cracoviene, muntenegrene şi veneţiene a tipografiei lui Macarie românul nu rezistă unei analize comparate a tipografiilor chirilice. Aici se impune opinia unui mare număr de istorici români, ca B. P. Hasdeu, Nerva Hodoş, Nicolae Iorga şi P. P. Panaitescu, potrivit cărora, tipografia lui Macarie este un produs local, interior. Originea tipografiei, prezentând caractere poligrafice proprii, bine definite, trebuie căutată în execuţia de litere şi a tuturor ornamentelor în modelele manuscriselor, de către un meşter tipograf care a învăţat meseria într-un centru de tradiţie, cum a fost Veneţia.
Activitatea tipografică a ieromonahului Macarie, desfăşurată între anii 1508 şi 1512, a încetat în împrejurări necunoscute, cum afirmă Nicolae Cartojan; istoricul P. P. Panaitescu crede că a murit curând după terminarea tipăririi Tetraevanghelului (1512), în Ţara Românească; numai aşa se explică încetarea activităţii tipografiei sub Neagoe Basarab, domnitor iubitor de cultură. Opinia este acceptată şi de Petre Năsturel, care scrie că: „Încetarea tipografiei în Ţara Românească odată cu venirea mitropolitului Macarie al II-lea, înseamnă că tipograful fie murise, fie părăsise Muntenia”.
În concluzie, mitropolitul Tit Simedrea, un bun cunoscător al istoriei tiparului, afirmă: „Dintre toate elementele, din care s-a construit legenda identităţii de tipograf a ieromonahului Macarie din ţara noastră cu cel din Muntenegru, întemeindu-se pe asemănarea Epilogului din Octoihul de la 1510, cu Prologul din Octoihul de la Cetinje din 1494, a rămas în picioare numai identitatea de nume a celor doi ieromonahi tipografi”, însă „numeroasele, evidentele şi esenţialele nepotriviri ce ies la iveală din ispitirea critică a cuprinsului colofoanelor Liturghiei (1508) şi Octoihului (1494), presupuse a fi imprimate de acelaşi tipograf, nerăspunzând la această presupunere, ne îndreptăţesc a spune răspicat, că nu sprijinesc cauza identităţii de tipograf”.
Şi noi susţinem constatările pertinente ale savantului mitropolit Tit Simedrea, în speranţa că se vor încheia odată pentru totdeauna controversele privind originea primului tipograf din Ţara Românească: Ieromonahul Macarie, român din Transilvania.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: