S-a născut la 3 martie 1882, comuna Topoloveni, judeţul Argeş. A decedat la 5 februarie 1963, penitenciarul din Râmnicu Sărat (învățător, om politic și de stat, întemeietorul „țărănismului” românesc)[1].
Locul său în istorie.
Fiind o personalitate marcantă, Ion Mihalache a rămas în istoria naţională drept principalul reprezentant al ţărănimii pe scena politică interbelică şi un luptător îndârjit pentru drepturile ţăranului român.
Referitor la perseverenţa dovedită în realizarea obiectivelor cauzei ţărăneşti, un contemporan al învăţătorului din Topoloveni, Sterie Diamandi, cunoscându-i întreaga activitate, scria: „E omul care s-a ridicat la cea mai înaltă ierarhie socială prin muncă şi merit, e omul care s-a dedicat cu trup şi suflet cauzei ţărăneşti”[2]. La rândul său, Ion Diaconescu, după 1989, aprecia că „El este acela care, printr-o luptă de o viaţă şi jertfă finală, a făcut din ţărănism mai mult decât un program, o adevărată ideologie, un crez de luptă ce va rămâne în istoria noastră politică indisolubil legat de numele său”[3]. Faptul că a fost exponentul cel mai fidel al revendicărilor ţărăneşti, a cărei personalitate s-a văzut încă din proaspătă tinereţe, aceasta a condus la alegerea lui în fruntea învăţătorilor din România, întruniţi în cea mai puternică asociaţie de la începutul secolului nostru. Cărturatul din Topoloveni a avut cinstea să fie delegat de învăţătorimea din România ca să exprime omagiul funerar al acestei categorii profesionale la înmormântarea lui Spiru Haret. Era o mare cinste dar şi o lăudabilă apreciere. Cu o perseverenţă rar întâlnită, în dorinţa de contribui la emanciparea economică şi politică a ţărănimii, înfiinţează, la 5 decembrie 1918, Partidul Ţărănesc din România. Realitatea istorică va demonstra că dintre multele partide ţărăneşti create în România în anii interbelici, cel întemeiat de Ion Mihalache a fost singurul viabil[4], actul politic fiind primit cu entuziasm în lumea satelor şi în alte cercuri progresiste din ţară. N-a cunoscut altă bucurie şi alte dureri decât acelea ale partidului întemeiat din iniţiativa sa şi cu truda sa. A dovedit, în acţiunea întreprinsă, perseverenţă, dăruire, dârzenie, devotament, pricepere, prudenţă şi îndemânare. Învăţătorul din Topoloveni este unul dintre rarii oameni politici care n-a avut ambiţia situaţiilor personale şi nu accepta şefia decât în momente critice pentru partid, când apărea ca singurul om indicat să salveze situaţia.
Este un adevăr de necontestat că Ion Mihalache a avut o contribuţie hotărâtoare la crearea Partidului Ţărănesc care a fost una dintre cele mai dinamice organizaţii politice din România primului deceniu interbelic. Format din mişcarea ţărănistă ce s-a dezvoltat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, acest partid s-a constituit, în atmosfera specifică de la sfârşitul Primului Război Mondial, când speranţa ruperii cu trecutul şi înfăptuirea unei „lumi noi” anima cea mai mare parte a populaţiei, nu numai în România ci şi în întreaga Europă.
Privind în ansamblu asupra istoriei Partidului Ţărănesc, constatăm că Ion Mihalache, a fost urmat de o importantă parte a categoriilor sociale chemate la viaţa politică activă prin acordarea votului universal iar partidul său a devenit unul dintre cele mai puternice partide din ţară imediat după război. Partidul Ţărănesc a fost expresia politică a clasei de mijloc rurale, care a militat pentru adâncirea reformei agrare, pentru lărgirea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru funcţionarea normală a regimului parlamentar – constituţional. Pentru numeroşi oameni politici dar şi pentru simplii cetăţeni, noul partid era expresia sincerităţii politice, a unei concepţii şi atitudini înaintate.
Ion Mihalache a contribuit mai mult ca oricare altul la crearea celui de-al doilea partid de guvernământ, în 1926, prin fuziunea Partidului Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de Mihalache, creându-se Partidul Naţional – Ţărănesc (PNŢ). Din acel moment istoric şi până la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc – în 1947, de către autorităţile totalitariste, Ion Mihalache a dovedit, peste orice divergenţe, fidelitate neabătută faţă de Iuliu Maniu „iar prin doctrină Partidul Naţional s-a impus faţă de cea a ţărăniştilor din Vechiul Regat”[5].
Puţine sunt exemplele, în istoria politică românească, când, la baza înfăptuirii unor idealuri naţionale au stat adevărate principii sănătoase şi o loialitate sinceră, aşa cum au existat în relaţiile celor doi protagonişti în anii interbelici. Din vremea începutului activităţii lor şi până la martirajul care le-a fost hărăzit în închisorile regimului socialist totalitar, traiectoria politică a lui Ion Mihalache şi Iuliu Maniu s-a identificat cu aproape toate aspectele şi momentele esenţiale ale istoriei româneşti din zilele lor. Convingerile lor politice convergente, încrederea lor în valorile umane şi în regimul politic în care acestea îşi găsesc cel mai sigur împlinirea – regimul democratic, au fost nu numai liantul cel mai puternic al admirabilei lor colaborări dar şi factorul care le-a inspirat forţa morală deosebită, consecvent manifestată şi opusă puterilor oarbe şi antiumane dezlănţuite de dictaturile şi totalitarismele de diferite aspiraţii. Înţelegerea dintre cei doi lideri ai fostelor partide, acum fuzionate, Maniu şi Mihalache, a fost perfectă, în ciuda a numeroase controverse legate de oameni sau de acte de guvernare, niciodată de principii. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache – confirmă cunoscutul istoric Florin Constantiniu, au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite, […] cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”[6].
Ion Mihalache era un învăţător distins, purtând în actualitatea cotidiană cât şi în toate reuniunile din Capitală, costumul său ţărănesc muscelean. Nu l-au clintit nici ironiile pe seama iţarilor ancestrali, nici anecdotele ce poluau revistele şi ziarele conservator-liberale ale vremii. El ilustra exemplaritatea sa prin nedespărţitul port naţional.
Privite în perspectiva istorică, unele aspecte ale gândirii lui Ion Mihalache şi ale ideologiei „statului ţărănesc”, au constituit o doctrină a cărei elaborare a atins apogeul în anii ’30, dar care după Al Doilea Război Mondial şi evoluţia economică ce a urmat, nu şi-a păstrat actualitatea. Ulterior, sub influenţa directă a lui Iuliu Maniu, a fost revizuită parţial această orientare ideologică a ţărănismului şi s-a structurat doctrina în jurul unor idei de bază, fundamentale: patriotismul luminat, democraţia adevărată, dreptatea socială şi morala creştină. Din concepţia ţărănismului lui Ion Mihalache au rămas şi unele elemente care, deşi neînţelese sau controversate în epocă, au avut o inconstestabilă valoare practică pentru acele vremuri.
Prin întreaga activitate parcusă în anii interbelici, gândirea politică a lui Mihalache s-a adaptat treptat exigenţelor timpului pe o linie de moderaţie şi echilibru. De aici şi direcţia activităţii PNŢ, care se situa la centru-stânga eşichierului politic. Indiferent de unele oscilaţii în mersul politic al ţărănismului, Ion Mihalache s-a dăruit total pentru alţii, în special pentru ţăranii săi, fără să ceară şi să obţină pentru sine nimic[7]. Chiar dacă anumite părţi ale gândirii lui politice nu mai sunt de actualitate, dacă doctrina partidului a cunoscut o necesară evoluţie şi adaptare la realităţile mereu schimbătoare, viaţa lui rămâne, prin faptele sale, un exemplu de urmat prin energia şi abnegaţia puse permanent în serviciul celor mulţi şi „obidiţi”, pentru progresul ţării sale.
Drumul vieții
Ion Mihalache s-a născut pe 3 martie 1882, în comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie de ţărani nevoiaşi, împovărată cu mulţi copii. Anii copilăriei îi trăieşte în comuna natală, iar şcoala o urmează în aceeaşi localitate, având ca învăţător pe Nicolae Cristescu, om cu o mare pasiune pentru a-i învăţa pe copii tainele cărţilor, care este impresionat de inteligenţa acestui copil, după terminarea claselor primare, din proprie iniţiativă l-a dus, pe cheltuiala lui, la Şcoala Normală din Câmpulung. La această şcoală, micul Ion reuşeşte să intre cu nota zece şi absolvă cursurile ca premiant de „onoare” fiind şi şeful promoţiei normaliştilor pe ţară. Tot timpul şcolarizării a fost bursier al statului, fără niciun sprijin din partea familiei,
În astfel de împrejurări, Ion Mihalache va cunoaşte noi orizonturi care îi vor deschide larg drumul în viaţă prin cunoaşterea a numeroase învăţăminte. Ajuns învăţător, predă pentru scurt timp la şcoala din Lădeşti (Dâmboviţa) pentru a se stabili apoi definitiv, ca dascăl, în satul său din Topoloveni.
Citind o parte dintre revistele vremii şi fiind la curent cu mersul ideilor „înnoitoare” care circulau în mediul intelectual, devine un înflăcărat adept al ideilor lui Constantin Dobrescu-Argeş, învăţător şi el, precursor al ţărănismului şi organizator al unui partid ţărănesc cu o efemeră existenţă.
După căsătoria sa, din anul 1907, cu Niculina, fiica preotului Ion Dumitrăchescu din Dobreşti-Muscel, partizan şi el al ideilor lui Dobrescu-Argeş, aici la Topoloveni, vreme de 12 ani, Ion Mihalache pune bazele ţărănismului, transformând această comună într-un adevărat laborator socio-politic unde va pune în aplicare noile idei pe care le va adapta la posibilităţile reale din lumea satelor, pentru a li se dovedi eficienţa[8].
Anii pe care i-a petrecut Ion Mihalache ca învăţător la Topoloveni l-au evidenţiat ca un apreciat dascăl, înzestrat cu o mare putere de convingere şi cu un excepţional dar oratoric pe care l-a folosit din plin pentru luminarea nu numai a copiilor din şcoală ci şi a vârstnicilor, care veneau în serile după muncă să se adape de la acest izvor de cunoaştere. Ca urmare a acestei activităţi profesionale apreciată de cei care îl cunoşteau, la vârsta de 30 de ani a fost ales preşedinte al învăţătorilor musceleni şi al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor (1912), instituţie de mare prestigiu din ţară[9]. Ajuns în această poziţie el face un pas important pe drumul afirmării politice. Fiind deja bine cunoscut în fiecare sat, el avea admiratori şi sprijinitori constituiţi din elitele satelor, preoţi şi învăţători.
La înmormântarea lui Spiru Haret
Prin intervenţiile sale la congresele Asociaţiei Învăţătorilor din România, cât şi cu alte prilejuri, Ion Mihalache a putut să se impună ca o forţă a corpului didactic. Prin meritele sale de dascăl şi cooperatist şi-a atras atenţia şi aprecierile lui Spiru Haret, care a fost cel dintâi care a înţeles şi preţuit pe Mihalache, pe care l-a ocrotit şi încurajat. Mărturiile vremii ne dovedesc un adevăr de necontestat: prin însuşirile sale intelectuale şi sufleteşti, prin exemplul vieţii sale, prin devotamentul faţă de şcoală şi cauza obştească, ţărănească, Spiru Haret a exercitat asupra lui Mihalache o influenţă covârşitoare.
Cu o voinţă rar întâlnită la semenii noştri şi cu un optimism primăvăratec la gândul schimbării spre bine a soartei ţării sale, Spiru Haret a muncit rodnic până în ultima clipă de viaţă.
Prin moartea lui Spiru Haret, în ziua de 17 decembrie 1912[10], la vârsta de 61 de ani, neamul românesc pierdea pe unul dintre cei mai de seamă fii ai săi, iar şcoala pe cel mai vrednic şi devotat slujitor. Nici până astăzi nu s-a ivit omul potrivit şi înţeleagător, care să-i ia locul. Odată cu marele OM al şcolii, nu dispărea numai cel mai destoinic ministru de instrucţie, ci adevăratul misionar al culturii care a reuşit să dezmorţească învăţământul dintr-un conservatorism greoi şi neadaptat, inviorând şcoala cu un nou suflu de viaţă îndreptat spre noi orizonturi luminoase. Cu Spiru Haret dispărea, de asemenea, unul dintre cei mai sinceri, mai luminaţi, mai devotaţi prieteni ai cauzei ţărăneşti. Iată de ce întreaga ţară era îndoliată. În această atmosferă tăcută, îndeosebi învăţătorimea şi sătenii încercau o sinceră şi profundă durere. La catafalcul marelui dispărut reprezentanţii diferitelor instituţii şi asociaţii, între care Ion I.C. Brătianu în numele Partidului Naţional Liberal, Dr. C. Istrati, în numele Academiei şi Universităţii, C. Mironescu, în numele Şcolii de Poduri şi Şosele, Dr. C. Bogdan în numele Universităţii din Iaşi, I.G. Duca, în numele Casei Centrale a Băncilor Populare şi al Cooperativelor Săteşti, G. Adamescu, în numele profesorilor secundari, Sabba Ştefănescu, în numele Senatului, se străduiau să tălmăcească în cuvinte durerea, să-i proslăvească cum se cuvine memoria.
Dintre toţi vorbitorii, mulţi dintre ei meşteri consacraţi ai cuvântului, unul singur reuşeşte să impresioneze în chip profund numeroasa şi selecta asistenţă, prin sinceritatea cuvintelor, sclipirea imaginilor şi puterea de evocare a celui care a fost Spiru Haret. Era învăţătorul Ion Mihalache, al cărui glas s-a înălţat vibrând şi tulburător, ca un ultim omagiu adus în numele apostolilor lui Haret[11].
„Doamne al tăriilor, dă putere glasului meu să poată plânge durerea ce încearcă şase mii de învăţători ai ţării, acum când părintele lor îi părăseşte, şi să poată plânge durerea a milioane de ţărani, acum când cel mai mare iubitor al lor de la Cuza şi Kogălniceanu încoace, îi lasă. Ne chinuiam să trezim la viaţă satele noastre. Cei mari, cu putere, vedeau în această operă o anarhie. Şi cei slabi, risipiţi, fără pic de stabilitate şi de garanţie legală, eram la batjocura tuturor şi toţi ne huleau. Eşti cel dintâi care ne-ai înţeles şi iubindu-ne cu iubirea sufletului de apostol, în loc să ne loveşti, ne-ai ajutat, în loc să ne opreşti, ne-ai îndemnat, în loc să ne încurci, ne-ai luminat calea, ne-ai coordonat sforţările, te-ai pus în fruntea noastră ca un viteaz general şi ai împărtăşit laolaltă bucuriile muncii în dezrobire, dar şi suferinţele şi loviturile de martir ale unei cauze mari. În noi se zvârlea o săgeată. În tine, o sută. Totdeauna însă cu capul sus, ne-ai îmbărbătat, şi ne-ai strigat: înainte!… Ai pus început dezrobirii economice şi cu aceasta se ivesc zorile unei noi Românii, luminată de o conştiinţă de sus până jos”.
Prin cuvântul său, Mihalache se achitase în modul cel mai onorabil de sarcina anevoioasă pe care şi-o luase, aceea de a fi interpretul sentimentelor învăţătorimii. Vorbise în numele ei cum nu se putea mai bine, iar asistenţa avea de ce să fie viu impresionată. Se afla în faţa unui talent autentic. Discursul său funebru, considerat o capodoperă în arta oratoriei, a fost inclus multă vreme în manualele şcolare până la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial.
Imediat după trecerea lui Spiru Haret în veşnicia lumii cereşti, la îndemnul învăţătorului din Topoloveni, în multe şcoli şi cercuri culturale de pe cuprinsul ţării, învăţătorii au comemorat moartea sa, vorbindu-se elogios despre marele dispărut şi s-au făcut parastase în numeroase biserici săteşti, până în anii celui de Al Doilea Război Mondial, pentru pomenirea „nemuritorului sprijinitor al învăţământului”, după cum rostise la înmormântare, Ion Mihalache[12].
În tranşeele războiului
Anii Primului Război Mondial vor avea o influenţă covârşitoare pentru Ion Mihalache, deoarece în timpul marilor confruntări cu inamicul a cunoscut starea de spirit a mulţimii satelor care se bătea cu îndârjire şi murea eroic cu gândul că îşi făcea datoria de a apăra pământul străbun. Tânărul învăţător din Topoloveni şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu în perioada 1 noiembrie 1903 – 3 noiembrie 1904; a participat la manevrele militare din anul 1909 şi în campania din Bulgaria din vara anului 1913. Urmase cursurile şcolii Pregătitoare a Ofiţerilor în Rezervă, iar după absolvire a fost înaintat la gradul de sublocotenent de rezervă.
Odată cu mobilizarea armatei române, din august 1916, sublocotenentul Ion Mihalache a primit botezul focului în luptele din Dobrogea şi a întreprins cu succes misiunile încredinţate în fruntea plutonului său de comandă. În luptele care au urmat pe frontul din Câmpuulung, Ion Mihalache a câştigat respectul superiorilor şi admiraţia trupei, fiind citat pe unitate pentru „iscusinţă şi bravură, spirit de jertfă şi hotărârea cu care a atacat, cucerind poziţiile inamicului” şi a fost înaintat la gradul de locotenent (1 noiembrie 1916)[13].
Ajuns în Moldova, pentru faptele de vitejie săvârşite, locotenentul Ion Mihalache a fost decorat cu medalia „Coroana României” clasa a IV-a şi citat pe unitate prin ordinul de zi din 13 februarie 1917 pentru „distinsele însuşiri intelectuale, morale, sufleteşti, destoinicie militară şi mult spirit de sacrificiu, de care a dat dovadă în executarea ordinelor, îndeplinirea diferitelor însărcinări, în conducerea unităţii în împrejurările cele mai grele, în timpul luptelor la care a luat parte”[14]. Curând, Ion Mihalache va fi înaintat, în mod excepţional, la gradul de căpitan în rezervă.
După semnarea armistiţiului între armata română şi forţele inamice a fost trimis peste Prut cu misiunea de a face propagandă unionistă în satele basarabene. S-a întors la unitate în primăvara anului 1918 şi a fost decorat cu Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de cavaler şi Ordinul rusesc „Sfânta Ana” cu spade şi fundă, ulterior fiind demobilizat. Din partea Generalului francez Berthelot a primit Ordinul de Cavaler al „Legiunii de Onoare”[15].
Problema agrară: sistemul de asociații și cooperative de la Topoloveni
Cunoscând în profunzime viaţa economică şi socială din mediul rural românesc, Ion Mihalache crează un sistem de asociaţii şi cooperative, în care ţăranii se înscriau de bunăvoie, pământul rămânând al lor, dar produsele muncii reveneau tuturor. Aceasta a devenit una dintre ideile de bază ale ţărănismului, necesitatea ca multitudinea de loturi mici ţărăneşti să fie asociate între ele pentru a se realiza suprafeţe mai mari care să permită o exploatare eficientă a pământului. Pentru materializarea acestui lucru era necesară dezvoltarea unui sistem întreg de cooperative libere în care pământul rămânea pe veci al ţăranilor, produsele rezultate revenindu-le în totalitate în cadrul asociaţiei. Pornind de la această idee, Ion Mihalache întemeiază la Topoloveni şi în satele din jur o mulţime de cooperative, ele dăinuind, cu însemnate realizări, până în vremea sistemului socialist – totalitar.
Sub îndrumarea lui Mihalache, în comuna Topoloveni se va realiza un complex de lucrări cu caracter economic, igienico-sanitar şi cultural, cu sprijinul sătenilor şi în folosul comunităţuii, iar localitatea va deveni un model de creativitate a ţărănismului românesc. Astfel au fost proiectate şi executate:
- Lucrări cu caracter economic: Hanul Topolovenilor cu restaurant, hotel, hale de carne, prăvălii
permanente cu articole de fierărie, o librărie etc.; prăvălii pentru negustorii ce vin duminica; o gheţărie, un muzeu expoziţie cu caracter local şi educativ. Târgul a fost canalizat şi pavat împreună cu piaţa. S-au realizat instalaţii de verificare şi depozitare în comun, un magazin de mărfuri en gros etc.
- Lucrări cu caracte igienic, sanitar: un local pentru dispensar cu săli de consultaţii, aşteptare, camere
pentru o baie populară cu duşuri şi cabine, instalaţii pentru iluminarea electrică a satului, pentru pomparea şi distribuirea apei în centrul „Cârcinov”, un parc public cu un început de stadion.
- Lucrări cu caracter cultural: un local al „Şcolii gospodăreşti pentru fete” din Topoloveni, construit pe
mica sa proprietate, destinat elevelor din clasele 5-7. Localul, atribuit ulterior liceului industrial, „avea săli de clasă, ateliere pentru ţesături, covoare, croitorie, dormitoare, camere de locuinţă pentru personalul didactic”. De asemenea era înzestrat şi cu grajduri, coteţe, coşare, în care elevele învăţau cum trebuie îngrijite păsările şi animalele din gospodării. În paralel, elevele erau instruite şi în lucrări agricole şi de grădinărit.
Printre iniţiativele cu caracter cultural mai putem aminti fondarea societăţii „Fanfara”, repararea bisericii, a sălii de conferinţe, teatru şi cinematograf[16].
Toate acestea erau destinate educării complexe a sătenilor şi, mai ales, demonstrării avantajelor ce decurg pe plan cultural din administrarea cooperatistă.
Interesant este că, în viziunea lui Mihalache, problema agrară pentru a fi întregită, era necesară o altă componentă de bază a ţărănismului, o industrializare masivă şi rapidă a economiei româneşti care se putea realiza cu ajutorul unui surplus de braţe de muncă din mediul rural şi cu un puternic capital. Pentru ca mediul rural să fie atractiv economiceşte, Ion Mihalache considera dezvoltarea micii industrii în mediul rural, pentru ca ţăranii să nu fie obligaţi să-şi părăsească mediul lor natural, beneficiind în acelaşi timp de avantajele economice ale unei gospodării proprii. Punând în practică aceste idei la Topoloveni şi în satele din jur, el transformă zona într-un laborator socio-economic pentru a se convinge dacă concepţia sa este viabilă sau nu.
Tot în această direcţie amintim o altă iniţiativă a lui Ion Mihalache în scopul de a pregăti ţărănimea română cu noi metode şi mijloace moderne de cultivare a pământului, bazată pe proprietatea ţărănească. Este vorba de trimiterea în străinătate – Elveţia, Olanda, Danemarca, a unor ţărani pentru stagii de câteva luni, spre a-şi însuşi metodele moderne de cultivare şi exploatare practicate de fermierii din aceste ţări. Acest procedeu, care a constat în a trimite serii de câte 50-70 de ţărani din judeţe diferite, timp de 6 luni, la fermieri din vestul Europei (1929) şi alte serii de 20 de ţărani în 1930[17], explica opera sa de pedagogie socială, pe care şi-a asumat-o, într-o perioadă de mare criză economică resimţită în întreaga lume, implicit în România. Această teză de „colaborare activă” cu ţăranul nu se reducea la construirea unui sat model, la trimiterea unor bursieri în străinătate, în timpul când se afla la guvernare el era adeptul unei colaborări active a elitelor politice – fie economişti, universitari, oameni de ştiinţă etc. – în vederea elaborării unei doctrine pentru ridicarea ţărănimii la nivelul cerinţelor vremii.
Pentru cunoaşterea şi promovarea opiniilor teoretice asupra statului ţărănesc, în perioada când a fost preşedinte al PNŢ, între 1933-1937, a pus un accent special pe activitatea Cercurilor de studii, în care o serie de personalităţi de talia lui C. Rădulescu-Motru, preşedinte, Virgil Madgearu, N. Costăchescu, Ion Rădăceanu, Mihail Ralea, Petre Andrei, G. Zanea etc. dezbăteau, la iniţiativa sa, probleme teoretice economice şi sociale pentru fundamentarea unui stat ţărănesc, bazat pe primatul muncii, al „solidarismului” cu celelalte grupuri şi categorii sociale.
Cât priveşte dezvoltarea societăţii româneşti, Ion Mihalache respingea ideea imitaţiei unor modele din străinătate, care nu corespund cu realităţile noastre: chiar în sânul societăţii româneşti, el respinge utilizarea tiparelor general valabile. „Nu vă îndemn să le copiaţi nici pe acestea din Muscel, care sunt realităţi româneşti, ci vă spun: inspiraţi-vă şi orientaţi-vă din ele. Totuşi, ducându-vă acasă, cercetaţi problemele la faţa locului, cunoaşteţi precis termenii lor şi daţi soluţia firească. Aşa veţi ajunge la programe practice şi durabile pe comune, pe regiuni, pe judeţe şi veţi da bază serioasă şi programului de stat”[18].
Activitatea politică și de stat
Crearea partidelor politice ţărăneşti
Revenind din război, după efectuarea unei campanii de redeşteptare naţională în Basarabia, Ion Mihalache, având sprijinul învăţătorimii, întemeiează Partidul Ţărănesc la 5/18 decembrie 1918[19], actul politic fiind primit cu entuziasm de lumea satelor, în speranţa că se va înfăptui „dreptatea” în rândul ţărănimii. Partidul era condus de Ion Mihalache, preşedinte, urmat de Constantin Stere, eminentul economist Virgil Madgearu, dr. N. Lupu, Grigore Iunian, Pantelimon Halippa, Ion Rădăceanu. În jurul acestor personalităţi s-a format şi o mişcare ţărănistă care se va dezvolta ulterior cuprinzând, în afară de intelectualitatea satelor şi profesionişti din diverse domenii de activitate.
Ion Mihalache concepea Partidul Ţărănesc drept un partid de clasă şi acesta urma să aibă ca elemente de bază pe cei direct interesaţi, ţăranii. Această situaţie nu excludea ci dimpotrivă presupunea aducerea în fruntea Partidului Ţărănesc a unor intelectuali de mare valoare, cărora li se punea, ca singură condiţie, să se identifice cu aspiraţiile clasei ţărăneşti.
Cu toate dificultăţile inerente timpului respectiv, Ion Mihalache a reuşit, graţie trecutului său de sprijinitor consecvent al mişcării cooperatiste ca şi activităţii didactice, publicistice şi politice, să strângă sub stindardul ideilor ţărănismului o serie de adepţi din rândurile învăţătorilor şi ale altor categorii de intelectuali, precum şi din cadrul ţărănimii, cu deosebire a celei mai înstărite.
În urma alegerilor din noiembrie 1919, care constituiau primele alegeri din România Mare, pentru noul partid, după puţin peste un an de la înfiinţare, în guvernul de coaliţie care s-a constituit, Ion Mihalache va fi instalat în fruntea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Cu acest prilej el afirmă cu sinceritate în faţa noului guvern: „Prezenţa mea la conducerea acestui departament, în fruntea dumneavoastră – oameni cu o cultură şi experienţă superioare, o ştim cu toţii şi o ştiu eu cel dintâi – se datoreşte unui concurs de împrejurări noi ivite în ţara noastră, împrejurări al căror instrument am trebuit să devin – ceea ce nu ştiţi cu toţii, fără voia mea”.
În august 1920, Alexandru Vaida-Voevod avea să confirme această afirmaţie: „mi-a fost greu să-l înduplec să intre în cabinet. Domnul Mihalache a formulat condiţiile d-sale, şi-a expus concepţia în ce priveşte problema agrară. Când ne-am înţeles, decretul de numire a venit imediat”[20]. De altfel, învăţătorul din Topoloveni a recunoscut că nu-şi datora postul unor calităţi profesionale deosebite, ci dorinţei de a înfăptui „dezrobirea economică a ţărănimii”; el a dat asigurări că nu venea „cu un resentiment şi prejudecăţi de clasă”, ci cu dorinţa înfăptuirii unei opere de „dreptate socială”[21]. Cei obişnuiţi cu nume sonore pe banca ministerială au primit ştirea intrării învăţătorului Ion Mihalache în guvern cu dispreţ sau cu indignare. Ţărănimea s-a aflat în centrul atenţiei ministrului Agriculturii. El a întocmit proiectul legii de împroprietărire a ţăranilor, proiect atotcuprinzător aprobat de guvern, dar care n-a fost promulgat de rege, deoarece s-a considerat prea ridicol.
Interesante și pline de imaginație sunt intervențiile sale la dezbaterile parlamentare, care se detașează atât prin simplitatea și claritatea vorbirii, dar, și prin argumentele sugestive folosite. Luând cuvântul în numele Blocului parlamentar aflat în opoyiție, la 26 martie 1920, prin care aduce unele critici guvernului condus de generalul Alexandru Averescu, Ion Mihalache a ținut un impresionant discurs, în care a evocat speranțele puse de foștii luptători de pe front în generalul Averescu și realitatea dezvăluită în programul de guvernare.
El își imagina că este pe front, la Onești, lângă un cimitir în care erau înmormântați mii de ostași și că dintr-odată s-a răspândit vestea: „Sculați, camarazilor, că vorbește generalul! Vorbește generalul Averescu, a ajuns prim-ministru al Țării Românești. Și se trezesc din morminte. Se freacă la ochii ascunși în fundul orbitelor adânci, își ascut urechile și ascultă, ascultă… Ascultă și nu pricep nimic și se uită lung unul la altul.
- De «răspunderile» celor care ne-au trimis la moarte cu pieptul și mâna goală și ne-au lăsat neîmbrăcați și nemâncați și tifosului exantematic pradă, grăit-o generalul ceva, măi vere?
- Eu n-am auzit nimic.
- Nici eu.
- Dar de pământ ce zice?
- Pe cât înțelesei, i-au dat destul boierii la 1907, să-l împărțească și să-l muncească p-acela.
- De izlaz grăi ceva?
- Nimic.
- De ăi care au rămas acasă și au făcut bani și acum cumpără cu 10.000-15.000 lei ha de la boieri, din gura văduvelor și a copiilor noștri, zice că are să-i împiedice cu vreo lege?
- Nimic.
- Altceva ce mai spune?
- C-a venit să facă ordine.
- Cum ordine?
- Adică, care cum o crâcni, să-i trimită aici la noi!
- Dar cine erau cei care băteau din palme de bucurie, de câte ori vorbea generalul?
- Boierii.
- Ăia care-l făceau trădător?
- Și pe care generalul zicea că îi va trage la răspundere ca pe niște ucigași de creștini nevinovați?
- Chiar?
- Și s-au auzit acum cu toții, domnul general cu acei ucugași?
- Bag seamă.
- Și pe cine amenințau așa de înfuriați boierii asmuțiți de domnul general?
- Pe frati-meu, pe frati-tău, pe vărul Gheorghe, pe sergentul nostru, pe căpitanul vostru.
- Dl. General Averescu?
- Da, generalul Averescu.”
Ion Mihalache, liderul Partidului Țărănesc, și-a continuat expunerea,
subliniind că cei morți pentru patrie, profund decepționați, au conchis: „Să nu ne mai scoale nimeni până în ceasul de biruință întreagă a fraților noștri țărani, care nu trebuie să mai aibă încredere în nimeni, decât în frații noștri ridicați prin propriile lor puteri”. Aluzia lui Ion Mihalache viza, evident, abandonarea mitului Averescu și susținerea partidului Țărănesc, în fruntea căruia se afla[22].
În anii 1922-1924, Partidul Ţărănesc s-a dezvoltat, şi-a extins organizaţia la scara întregii ţări, a cunoscut o viaţă internă deosebit de intensă şi rodnică. În acelaşi timp, el s-a dovedit a fi o puternică forţă de opoziţie faţă de guvernul liberal. Ascensiunea şi evoluţia Partidului Ţărănesc a fost rapidă, chiar spectaculoasă, până în 10 octombrie 1926, când se crează Partidul Naţional Ţărănesc, iar acest act istoric a marcat, după opt ani de existenţă, încheierea activităţii Partidului Ţărănesc condus de Ion Mihalache.
Crearea Partidului Naţional Ţărănesc – prin fuziunea celor două partide, respectiv Partidul Naţional din Transilvania condus de Iuliul Maniu şi Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache din Vechiul Regat, apare ca o mare forţă politică a ţării, în care Iuliu Maniu a devenit preşedintele PNŢ şi Ion Mihalache, vicepreşedinte. Ei şi-au schimbat rolul în momentul în care Maniu s-a retras de la conducerea partidului. Colaborarea între aceşti doi oameni, despărţiţi ca vârstă de zece ani, a fost fraternă şi necuprinsă în dispute şi contradicţii. În esenţă, în activitatea politică, pentru interesele naţionale, Ion Mihalache a fost omul gata în orice moment de sacrificiu pentru ţară.
Reprezentând, în principal, interesele burgheziei mijlocii şi mici (rurale şi urbane), Partidul Naţional Ţărănesc avea un program ce conţinea o seamă de revendicări, în înfăptuirea cărora erau interesate largi categorii sociale, între acestea: responsabilitatea ministerială a funcţionarilor publici, dezvoltarea învăţământului de toate gradele, sprijinirea ţărănimii prin credite ieftine, stabilitatea monetară, modernizarea transporturilor, ameliorarea stării de sănătate a populaţiei etc. Prin întemeierea Partidului Naţional Ţărănesc s-a creat un al doilea mare partid de guvernământ, care avea să alterneze la putere cu Partidul Naţional Liberal.
În perioada de guvernare ţărănistă (1928-1933) Ion Mihalache a deţinut funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor şi apoi pe cea de Ministru de Interne, iar în anii 1933-1937, când a preluat preşedinţia Partidului Naţional Ţărănesc, a avut o activitate minuţioasă şi de calitate în pregătirea temeinică a partidului, dovedind şi de această dată temperamentul său de bun organizator. În toamna anului 1937, regele Carol al II-lea îl propune pe Ion Mihalache cu formarea noului guvern, ca prim-ministru, dar pune o condiţie inacceptabilă, anume să primească în guvern gruparea Vaida, ceea ce însemna implicit despărţirea de prietenul său Iuliu Maniu. El refuză cu demnitate o asemenea ofertă şi se retrage de la conducerea partidului, la cârma căruia va reveni Maniu, care va adopta o atitudine deschisă de condamnare a camarilei regale şi a comportamentului dezbinator al regelui.
Vremuri tulburi şi priculoase pentru ţară
Alături de Iuliu Maniu, învăţătorul din Topoloveni a luat atitudine fermă faţă de decretul de dizolvare a partidelor politice (30 martie 1938), inclusiv a Partidului Naţional Ţărănesc, dat de regele Carol al II-lea. Prin memoriile adresate regelui, alături de Iuliu Maniu şi de alţi lideri politici, Ion Mihalache îşi exprimă dezacordul faţă de actul deliberat, potrivnic democraţiei româneşti, prin înăbuşirea „curentelor de idei şi opinii ale unei naţiuni, care se exprima prin partide politice create prin legi şi prin urmare, nu pot fi desfiinţate” – se spune în memoriul din aprilie 1938. De asemenea, Mihalache a adoptat o atitudine protestatară faţă de regimul naţional-legionar, faţă de continuarea războiului dincolo de Nistru şi faţă de guvernarea antonescienă.
În momentul în care, pe 22 iunie 1941, Ion Antonescu dă celebrul său ordin: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul”, Ion Mihalache se înrolează voluntar, la fel ca şi în Primul Război Mondial, deşi acum avea vârsta de 59 de ani şi ar fi putut sta acasă. Va fi mobilizat la Marele Cartier General, iar activitatea desfăşurată aici cu gradul de maior în rezervă a fost scurtă, deoarece, în urma dezacordului cu mareşalul Ion Antonescu cu privire la trecerea Nistrului de Armata Română, a fost demobilizat la 6 august 1941[23].
După evenimentele de la 23 august 1944, în noua configuraţie politică în care România a fost plasată în zona intereselor Moscovei, s-au făcut unele încercări pentru a-l convinge pe Ion Mihalache să accepte o colaborare la guvernare cu Partidul Comunist. La începutul lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrăşcanu îl abordează pe Ion Mihalache propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza. Întrebat de Mihalache de ce nu se adresează preşedintelui partidului Iuliu Maniu, Pătrăşcanu răspunde că Maniu e intratabil şi nici în rândurile PCR nu era bine văzut. Propunerea venea de la Gheorghiu-Dej care ar fi spus: „Dacă Mihalache trece cu ţăranii lui şi eu cu muncitorii mei, nu mai stă nimeni împotrivă”[24]. Prin participarea sa la noul guvern se asigura o mai mare reprezentativitate în perioada dificilă care se deschidea odată cu sfârşitul războiului. Ion Mihalache a refuzat categoric colaborarea propusă, având o poziţie corectă. Privit în perspectiva istorică din acest episod, rezultă că dincolo de vorbe nu putea fi o colaborare şi numai o subordonare. Termenii colaborării propuse erau de aşa natură încât era evident că puterea reală urma să rămână în mâinile partidului comunist, iar soarta ţării se hotăra în afara hotarelor ei, la Moscova.
Ion Mihalache refuză pentru a doua oară în cariera sa politică să devină prim-ministrul României, deorece condiţiile în care ar fi avut accesul la putere nu corespundeau nici normelor politice ale democraţiei, nici concepţiei sale despre democraţie şi moralitate, refuza să-şi încalce loialitatea faţă de Iuliu Maniu[25].
Arestarea şi detenţia în închisori
Faţă de acest refuz categoric, reacţia noului sistem politic a fost violentă, astfel că, în ianuarie 1946, reprezentantul sovietic la Bucureşti Vişinschi s-a opus ca Ion Mihalache să reprezinte PNŢ în guvern şi n-a permis nici candidatura sa pentru un loc de deputat în alegerile din noiembrie 1946.
Neabătut în crezul său politic, Iuliul Maniu se decide să trimită în Occident un grup de fruntaşi ţărănişti conduşi de vechiul său prieten şi colaborator politic, Ion Mihalache, în ideea că vor putea forma în exil un guvern care să reprezinte cu cinste adevăratele interese ale României. Plecarea legală fiind imposibilă, nu rămânea decât soluţia fugii sau, în termenii juridici de atunci, a „trecerii frauduloase a frontierei”. Acest episod nefericit a avut loc în dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, ceea ce s-a numit „înscenarea de la Tămădău”[26], după numele localităţii – aflată la 46 kilometri de Bucureşti, unde exista un aeroport auxiliar de pe care trebuia să decoleze un avion, ce urma să-i scoată din ţară pe Ion Mihalache şi alţi trei demnitari ţărănişti. Aceştia au fost arestaţi chiar în momentul în care urmau să se îmbarce în avion şi au fost duşi la Bucureşti. Tot în aceeaşi zi de 14 iulie 1947, lui Iuliu Maniu i se fixa domiciliul obligatoriu la sanatoriul Jovin din Bulevardul Dacia unde se afla internat, apoi a fost ridicat şi de aici şi dus la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.
S-au organizat mitinguri de protest şi adunări „spontane”, în care indignaţi, oamenii muncii cer desfiinţarea PNŢ şi condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu şi închisoare pe viaţă a lui Ion Mihalache şi pedepse aspre asupra celorlalţi fruntaşi ţărănişti. La 29 iulie 1947 este desfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc. Urmează, pe 25 octombrie, procesul propriu-zis[27], cu acuzaţii aduşi în zeghe de ocnaşi, inclusiv Ion Mihalache, mai puţin Maniu, care refuzase să apară altfel îmbrăcat decât cu cămăşile, gulerele, cravatele şi hainele sale[28].
Acuzaţiile constau în „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată”. Ca un veritabil lider, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru toţi cei care îl ascultaseră, declarând că este singurul responsabil de deciziile luate de conducerea partidului. Demn, de asemenea, s-a purtat şi Ion Mihalache care, s-a solidarizat cu Maniu, dovedind acelaşi curaj şi demnitate ce l-au caracterizat întreaga viaţă.
Oricum, soarta tuturor era hotărâtă de mult, sentinţa din 11 noiembrie 1947 nefiind surpriză pentru nimeni. Iuliu Maniu era condamnat la „temniţă grea pe viaţă”, degradare civică pe 10 ani şi plata cheltuielilor de judecată iar Mihalache la muncă silnică pe viaţă. În condiţii aspre, cu totul speciale, Iuliu Maniu ajungea, la 74 de ani, în celularul închisorii din Galaţi, alături de el fiind Ion Mihalache, Ilie Lazăr şi jurnalistul Nicolae Carandino. Curând, învăţătorul din Topoloveni va fi transferat în penitenciarul de tristă amintire din Râmnicu Sărat, unde va fi supus unui regim de exterminare fizică[29].
Cu 40 de ani mai târziu, Ion Diaconescu, preşedinte al PNŢCD (1995-2001), nepot al lui Ion Mihalache, îşi va aminti: „În vara anului 1957, când în peregrinările noastre prin puşcăriile patriei am ajuns la alţi prieteni din PNŢ la Râmnicu Sărat, l-am auzit bătând tare în uşă şi strigând pentru a fi auzit de noi: «Aici Ion Mihalache, sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţii mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele». Restul nu s-a mai înţeles. Între timp temnicerii au intervenit în celula lui şi l-au redus la tăcere prin torturi sălbatice[30].
[…] Acolo la Râmnicu Sărat, l-am auzit după aceea, vreme de şase ani, aproape zilnic gemând de durere când era lovit, aproape zilnic de gardieni şi aruncat pe jos pe ciment deoarece nu se mai putea scula din pat. Trebuie reţinut – spune Ion Diaconescu – că regulamentul din această închisoare prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara nu mai aveai voie să te atingi de pat. „Îmi stăruie în minte contrastul teribil între înfăţişarea atât de cunoscută a lui Ion Mihalache din libertate – o figură caldă care te atrăgea din primul moment, reflectând atâta dinamism şi robusteţe – şi jalnica imagine a bietului deţinut zărit prin crăpătura oblonului”[31].
Caracterul său ferm şi convingerile sale politice îndreptate spre binele ţării sale, dovedite în nenumărate împrejurări, chiar şi atunci când, victimă a represiunii totalitariste, în închisoare fiind, i s-a oferit eliberarea în schimbul unor abjurări, el a avut puterea de a îndura supremul matiriu neputând să se dezică de ideile sale.
Se stinge din viaţă pe 5 februarie 1963 pe un pat mizer din puşcărie. Nu există un mormânt al lui Ion Mihalache, dar dacă ar exista, cel mai potrivit epitaf ar fi reprezentat de cuvintele, tot ale lui Ion Diaconescu: „Modest, dar curajos, dominat de bun-simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”[32].
[1] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Ed. CTESA, Bucureşti, 1991, p. 221
[2] Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea (coordonatori), Ion Mihalache în faţa istoriei, Ed. Gândirea Românească, Bucureşti, 1993, p. 7 (simpozion, martie 1993)
[3] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc (1918-1926), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 25
[4] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2011, p. 317
[5] Ibidem, p. 318
[6] Nicolae Ionescu Galben, Gândirea politică a lui Ion Mihalache în perioada premergătoare Congresului General al Partidului Naţional Ţărănesc din 1935, în vol. Ion Mihalache în faţa istoriei, op. cit., p. 99
[7] Ion Diaconescu, Ion Mihalache, ctitor al ţărănismului, în vol. Ion Mihalache în faţa istoriei, op. cit., p. 12
[8] Ibidem, p. 13
[9] Gheorghe Adamescu, Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936, p. 30
[10] Gheorghe Dumitrașcu, Haretismul în şcoala românească (Jud. Vâlcea), Ed. Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2013, p. 272
[11] Ibidem, p. 284
[12] Costin Peligrad, Ofiţerul muscelean Ion Mihalache, în „Magazin istoric”, august 1922, p. 17
[13] Ibidem
[14] Ibidem, p. 18
[15] Gabriel Ţepelea, Exemplaritatea lui Ion Mihalache, în vol. Ion Mihalache în faţa istoriei, op. cit., p. 25
[16] Ibidem, p. 27
[17] Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, op. cit., p. 36
[18] Ioan Scurtu, op. cit., p. 25-42
[19] Ibidem, p. 53; „Ţara nouă” din 28 februarie 1920
[20] Ibidem, p. 54; „Ţara nouă” din 21 decembrie 1919
[21] Ioan Scurtu, Portrete politice, 2006. P. 147-148
[22] Ion Diaconescu, op. cit., p. 19
[23] Alexandru Bodea, Un episod istoric inedit: respingerea de către Ion Mihalache a ofertei PCR din 1945, în vol. Ion Mihalache în faţa istoriei, p. 99
[24] Ion Diaconescu, op. cit., p. 20-21
[25] România în anii 1940-1947, coord. Dinu C. Giurescu, Florin Şperlac, secretar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 660-661
[26] Ioan Scurtu, Portrete politice, Editura Prut, Chişinău, 2006, p. 226
[27] Laurenţiu Ungureanu, Comuniştii au vrut să-l ducă pe Iuliu Maniu la proces fără guler şi fără cravată, în „Historia”, An IX, nr. 118, octombrie 2011, p. 61
[28] Ion Diaconescu, op. cit., p. 22
[29] Ibidem
[30] Ibidem
[31] Ibidem, p. 23
