IRINA LUCACI-FEMEIA CARE A ÎMBOGĂȚIT BUCUREȘTIUL MUZEU CU SCULPTURILE LUI CONSTANTIN LUCACI

by Petre CICHIRDAN on December 20, 2019

Post image for IRINA LUCACI-FEMEIA CARE A ÎMBOGĂȚIT BUCUREȘTIUL MUZEU CU SCULPTURILE LUI CONSTANTIN LUCACI

O discuție extrem de interesantă cu frumoasa doamnă Irina Lucaci la nouăzeci și cinci de ani, parcă mai tânără și lucidă ca altădată, și care în urmă cu exact șase ani și cinci luni și-a înmormântat soțul, nimeni altul decât Constantin Lucaci, sculptor care în anul 2014, luna iulie, a trecut în eternitate la nouăzeci și unu de ani…Vă rog să mă credeți, până să aibă loc accidentul care i-a provocat decesul, la nouăzeci de ani, Constantin Lucaci a polisat cu polidiscul, a sudat table de inox la o lucrare care acum, neterminată, se află în casa doamnei Lucaci alături de alte bijuterii strălucitoare din perioada sculptorului supranumit „al Luminii”!…În cei șaptezeci de ani de muncă creatoare, de cioplit granitul, și lustruit, și modelat oțelul inox, sudat și lustruit, sculptorul din Pangratii, nu s-a accidentat niciodată, ci doar la nouăzeci de ani o ușă rotitoare de bancă a reușit să-l doboare! Acolo unde ești dragă maestre, îți mulțumesc că m-ai lăsat la nouăzeci de ani și numai atunci să te filmez și să-mi povestești câte ceva din secretele artei modelării oțelului inoxidabil, să te arăți epigonilor tăi câtă măestrie ai avut înglobată, și putere de muncă, în mâinile-ți dăruite de Dumnezeu! O cunosc pe doamna Lucaci încă din anul 1970, când nu o dată am fost la dumneaei acasă să iau banii pentru plata oțelului inox venit din Suedia și plătit de maestru, numerar sau când de vreo două ori am servit masa îmreună cu maestrul la ora prânzului, la el acasă, și de când nu am uitat tortul de portocale cu frișrcă pe care i-l pregătise această doamnă care nu se afișa de loc prin saloanele Bucureștiului din acea perioadă…Lucaci rar pleca din atelier, chiar și când trebuia să meargă la dentist, doamna trebuind să vină și să-l oblige cu insistențele ei, să-l determine să meargă la doctor.
Irina Lucaci: – Să încep eu, așa, fără nici o pregătire prealabilă să vorbesc de mine?…Mă numesc Irina Lucaci, născută Tomescu, la Focșani, în aprilie o mie douăzeci și cinci, în strada Tăbăcari…Să știți că am fotografii încă de când eram în cărucior! Tatăl meu era militar artilerist, mama, cum era pe vremea aceea – casnică, tata făcuse dreptul în tinerețe pentru că bunicul meu, care era și el militar, l-a sfătuit să nu intre în armată pentru că era o mare răspundere. Ca avocat și-a dat seama că nu prea poate să câștige fiind foarte cinstit încât le spunea clienților de la început dacă au sau nu șansă; clienți pe vremea aceea hotărâți permanent să câștige! Așa a trecut în armată, tatăl meu. Artileria era pe vremea aceea arma de elită a militarilor! De aceea am cam locuit întotdeauna datorită tatălui în regiuni muntoase! La șapte ani ai mei familia s-a mutat în Curtea de Argeș, tocmai în momentul în care ne clădisem o casă în Focșani, bună și frumoasă…La construcția acestei case contribuise și zestrea mamei, pe vremea aceea femeile nu aveau dreptul să semneze, cum să spun, că acea dotă era a ei. Țin minte, și la militari era această lege, mama mea nu a moștenit nimic din partea ei de dotă, din casă, ci am moștenit noi copiii! În o mie nouă sute douăzeci și cinci, douăzeci și șase era lege în armată că, dacă soția primea o moștenire de pământ, spre exemplu, cazul mamei mele, soțul, militar, trebuia să semneze că este de accord ca ea să o primească!! Am continuat jumătate din clasa a I-a la Curtea de Argeș într-o școală veche dar foarte frumoasă, și țin minte că aveam o învățătoare grozavă, frumoasă, doamna Florica Ionescu, nu o s-o uit niciodată, așa sportivă cum era, cu părul scurt, datorită ei familia mea a aflat că eram mioapă, m-a supus unor teste să văd niște litere la distanță, i-a comunicat tatălui meu și acesta m-a dus la București la cel mai bun medic!… doctorul Bladt, evreu. De atunci, de la șapte ani, port ochelari. O moștenire căci și bunicul meu a purtat, și tatăl meu la fel… Iorga numea Curtea de Argeș un sătuleț! Eu însă l-am iubit ca pe o localitate extraordinar de frumoasă, pentru copilăria noastră, o perioadă nemaipomenită. Am stat într-o casă mare frumoasă, dar incomodă. Țin minte că luam apă de la o fântână de lângă casă. Iar vis a vis era un orfelinat care, se pare, că și acum există. Casa nu mai există, s-a dărâmat, s-a construit altceva. Noi ne mutasem după ce am stat o perioadă într-o vilă Cornelia…Această vilă, Cornelia, era lipită de zidul care înconjura Biserica Domnească. Mai era acolo o instutuție deosebită un spital; era acolo și o familie cu care ne împrietenisem, a unui doctor cu barbă lungă, așa, avea o nepoată care venea în vacanță cu care ne jucam, am și niște fotografii mari, așa; era nepoată de doctor, acesta căștiga bine, și era tot așa mereu îmbrăcată cu lucruri mai scumpe. O să vă spun o glumă, la un moment dat nepoata doctorului a venit la noi în casă cu niște pantofi cu crep. Acum nu eram noi chiar săraci, dar eram două fete, totuși, câștigul tatei limitat…„Uite draga tati, eu pun patru lei și tu pune cele două zerouri” …pantofii erau patru sute de lei! E he hei am avut o viață frumoasă, am fost elevă de liceu, aveam o căsuță frumoasă, cu grădină…proprităreasa era doamna Rădulescu, erau negustori la București, mai aveam un vecin, o familie cu mulți copii, cinci copii!…două fete și trei băieți, cu toți eram prieteni. Ne făcuse tata un leagăn mare…Tatăl meu se ocupa mult de noi, în fiecare după amiază, când era liber ne lua la plimbare prin împrejurimile Curții de Argeș. Am foarte multe fotografii, tatăl meu era un fotograf exceptional, el și le mărea, le developa…avea o camera specială pentru asta. Am stat la Curtea de Argeș aproape cinci ani! Grădina mânăstirii Curtea de Argeș era locul nostrum de joacă! Țin minte perfect Palatal Episcopal, dormitorul regelui Carol și al Reginei Elisabeta, țin minte ghidul care ne prezenta diverse desene și picture, o pictură pe care el o iubea foarte mult, o pictură de Dora Hitz, așa o chema…Am foarte multe fotografii…Știu cum se făceau de 10 Mai defilările…Da, școala am terminat-o la Curtea de Argeș, cursul primar! Apoi, am ajuns la Școala Ortodoxă a Femeilor Române condusă de doamna Cantacuzino, era o femeie așa, mica (arată, scundă), era pe str. 11 Iunie din București, există și acuma. Am avut profesoare foarte bune, și la Curtea de Argeș, și la București; profesoara Miciura de la Focșani. La București eram internistă și jucam în echipa de volei. Apoi ne-am mutat la Sinaia, acolo am stat puțin căci tatăl meu a dat examenul de general, apoi la Huși, apoi a venit o deblocare, făcută de Carol al II-lea, lucru care l-a afectat foarte mult pe tatăl meu, a paralizat, l-am adus la Focșani, a stat câteva luni și a murit, avea cincizeci și trei de ani, a murit în o mie nouă sute treizeci și opt. Eu am mai rămas un an la Școala ortodoxă, după care am revenit la liceu, la Focșani., unde l-am și terminat…nu mai spun că între timp a venit și războiul…Eram funcționară la bancă când m-am mutat în București, eu, mama nu. Am plecat într-un fel de retragere cu unchiul meu, moșier, eram într-o localitate Cucești, lângă Focșani, am plecat cu trenul, cu vagonul postal, în București…Unchiul meu a făcut și pușcărie!…În vagonul poștal, în care dacă te culcai întrerafturile vagonului nu mai puteai să te întorci. Am ajuns la București, m-am instalat la o verișoară care stătea cu familia ei, m-am angajat la o bancă, apoi am trecut la Tehno Import. La bancă aveam o colegă Puia  Masichievici, care mai apoi a ajuns o cunoscută graficiană, care îl cunoștea pe soțul meu de mai târziu, pe Costică. I-am explicat colegei mele că eu i-am spus nu Costică, ci Ginu, fiindcă în Banat lui Constantin I se spune Constangin. Și socrul meu era Ginuț. Prietena mea mereu îmi spunea Irina hai la Costică să ascultăm muzică. Lucaci era mare iubitor de muzică, în timp ce eu eram mai sportivă, așa, mergeam la tenis, la volei…Și odată m-am dus…Stătea, așa, într-o casă mai modestă stătea la o familie într-o camera cu trecere, avea un paravan, care îi crea cât de cât o intimidate. Ne-am cunoscut în 1952, mi-aduc aminte, m-a luat de mână atunci, și de mână m-a ținut toată viața!Ne-am căsătorit după șase luni, eram niște prăpădiți, nu aveam nici scaun pe ce să stăm! Nici furculiță nici cuțite căci toate ne erau luate! Țin minte, el mi-a făcut primul dulăpior în bucătărie!…eu stăteam într-un apartament al unei colege de-ale mele în bulevardul Dacia. Colega mea stătea în altă proprietate și îmi lua douăzeci de lei pe lună. Aveam o camera de șaisprezece metri și o bucătărie mica. Mai erau două doamne care stăteau în restul apartamentului. Pe urmă ne-am căsătorit, dna Comșa s-a căsătorit prima cu un muncitor de la o uzină, apoi o doamnă rusoaică, așa foarte drăguță. Bucătăria era pe contractual meu. Apoi Ginu mi-a făcut un răcitor…Făceam la trei noaptea coadă la gheață, dar aveam frigider….Lucaci terminase facultatea înainte de momentul când ne-am cunoscut, chiar m-a dus să cvăd o expoziție cu lucrările lor de licență…Un Beethoven într-o bucată de piatră, așa cum este în poza aia de pe raft. Un Beethoven jumătate îngropat în piatră. I se vedeau doar fața și mâinile care trebuiau să fie pe o claviatură…Foarte frumoasă lucrare! Lucrarea era foarte romantică pentru vremea aceea. În cincizeci și trei, în aprilie m-am măritat. …Ginu avea un atelier în str. Frumoasele pe care îl împărțea cu Constantin Popovici! Pănă să îl primească pe acesta din Pangrati. Din Dacia ne-au dat două camera în str. Nițu Vasile, de unde timp de vreo zece ani am carat mâncare cu sufertașul cu tramvaiul 17 din Nițu Vasile în Frumoasele, străbătând tot Bucureștiul.
*
Vor mai trece câțiva ani buni și când se va face un bilanț al secolului XX atunci se va spune că Lucaci Constantin a fost cel mai mare sculptor din secolul XX! Sculptor în sens traditional, cu o opera imensă extrem de variată și care a cuprins cele mai înalte tehnici – tehnologii ale artei sculpturale….cioplirea și lustruirea granitului, modelarea tablei de oțel inoxidabil, sudarea și lustruirea ei, realizarea volumelor din tablă plată prin bătaie de ciocan, și, nemaiîntâlnit un inginer și architect fără vreun studio într-o școală de specialitate…Cel mai mare constructor de fântâni arteziene cu sculptură cinetică, în mișcare al căor mecanisme programatoare pe principiul camelor tambur sau plane erau proiectate de el…Lucaci a fost un sculptor classic, a cărui modernitate s-a manifestat prin utilizarea unor tehnologii necunoscute în artă…lustruirea cu seu de berbec, cu cinci șase feluri de sminghel, cu discuri de pâslă fabricate de el…Odată l-am întrebat când venise în atelier după absența de o zi cât își dusese nevasta la Sinaia, la schi! El nerămânănd în stațiune…„Maestre de ce nu aveți copii?” mă gândeam chiar de atunci, simțindu-l un artist foarte bogat-bea numai băuturi foarte scumpe și se spăla cu săpun Fa, își ducea nebvasta la schi în perioada de iarnă, la mare, vara! – „E hei hei băi puștulică, ce știi tu? Când faci copii trebuie să te ocupi de ei, ori eu dragostea de sculptură, de artă, nu pot să le împart cu nimeni! Sâmbătă, duminică, zi de sărbătoare cu roșu în calendar bisericesc, zi de sărbătoare declarată de statul roman, Constantin Lucaci era la atelier și lucra, desena deabușilea pe hartia întinsă pe podea, polisa, bătea cu ciocanul, nestingherit de nimeni!
NOTA: vezi și filmul de pe Video Arhiva…
Irina Lucaci 25 11 19 București
Lucaci 7 iulie 2013 90 ani în atelier
Din balconul lui Lucaci 25 11 19
Placa memorială la locuința lui Lucaci 25 11 19

Leave a Comment

Previous post: