CONSTANTIN C. POPIAN: „OPERA DRAMATICĂ” LANSARE DE CARTE LA MUZEUL DE ARTĂ DIN RÂMNICU VÂLCEA

by Petre CICHIRDAN on August 21, 2019

«…Să vedem, să citim cu plăcere, că în Râmnic se juca teatru, nu glumă, se scria teatru (C.C. Popian şi Al. I. Dumitrescu – Colţeşti – chiar primar în 1930) se monta vodevil, operetă, exista o orchestră condusă de Theodor Geantă-compozitor (care ne-a fost şi nouă, cei născuţi după 1950, profesor la Şcoala de muzică – de vioară, de trompetă, de violoncel sau contrabas, de teorie a muzicii)…Ce viaţă culturală (laică) exista!… şi unde?! Chiar sub oblăduirea directă a Episcopiei, condusă de Vartolomeu Stănescu (şi Popian, şi Stănescu, merită câte o statuie-decentă-în zăvoi sau pe explanada din faţa Palatului episcopal-şi nu cu aprobarea comisiei pentru monumente de for public – care ne face ţara de râs…) şi care avea trupă de teatru la Seminarul teologic… trupă la Mânăstirea Bistriţa!
Toate întrunirile din centrele parohiale (la Turnu Severin prin 1937 se atingea cifra de 1000 de spectatori din care 600 preoţi-iar C.C.Popian recita în uralele tuturor „Greva fierarilor”- compoziţie proprie, ca de altfel tot ce juca sau recita fiind scris sau adaptat de el…) se desfăşurau conform programului stabilit, ritual, dar în final, preoţimea, „de la vlădică la opincă”, dorind să se delecteze cu lumea regăsită în teatru, lumesc, în adevăr, cum altfel a sugerat şi Voltaire când spunea că „Teatrul este tot ce spiritul uman a inventat mai util pentru formarea moravurilor şi poleirea lor. Este capo-d’opera societăţii”… Sau, merită amintit aici, şi crezul artistic al autorului Memoriilor, care considera că „arta dramatică este superioară oricărei alte îndeletniciri”…» (Petre Cichirdan, „Interferența Artelor. Critice. Literatura”-„O viaţă de om. Constantin C. Popian şi viaţa artistică vâlceană”, Editura Intol Press, Râmnicu vâlcea, 2011 și Cultura vâlceană, nr 34, 35, iulie, 2010, „Constantin Popian și viața artistică valceană”)
Am început cu acest citat apărut în cartea citată, din 2011, dar și în revista „Cultura vâlceană” din 2010 și ca să-i amintesc moderatorului Gheorghe Deaconu („născut în 22 august 1944 în Ciofrângeni-Argeș și absolvent al Facultății de Filologie a Universității București, în anul 1968, Gheorghe Deaconu a fost numit director al Casei Creaţiei Populare a Judeţului Vâlcea, numită în prezent Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, unde a muncit cu entuziasm peste 30 de ani … și a fost numit directorul Centrului Naţional de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, funcţie exercitată în perioada 1990-1992, apoi a condus Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vâlcea (2001-2004) ” – Marius Ionel, Jurnalul de Argeș, noiembrie, 2018) că nu riscă nimic când afirmă că „Popian este unul din geniile cerului vâlcean”, fiindcă, după cum vedeți, el și Vartolomei Stănescu, încă din 2010, au fost propuși pentru imortalizare în bronz sau marmură!
În 09 august 2019 la Muzeul de Artă din Râmnicu Vâlcea, numit „Simian”, muzeu, aparținând Muzeului de Istorie al județului Vâlcea, „nepotul favorit” (Gh Deaconu) al lui Constantin C. Popian, Pr. Dr. Linu Cătălin Dragu Popian, din Italia, a lansat volumul „Opera Dramatică” al cunoscutului om de teatru care a dominat viața culturală a Vâlcii timp de jumătate de secol, prima jumătate a secolului XX. Același realizator de carte, Linu Cătălin Dragu a realizat și primele patru volume din ciclul „Memorii” ale cunoscutului autor, între 2010 și 2011. La masa prezidiului lângă Linu Popian și Gh Deaconu a luat loc scriitorul Ioan St Lazăr, despre care fostul primar al Râmnicului, Emilian Frâncu, spunea în 2013: « A făcut un tandem de excepţie cu Gheorghe Deaconu la conducerea Centrului de Creaţie Populară, datorându-i-se, din această poziţie, iniţierea unor evenimente precum ”Cântecele Oltului”, Învârtita Dorului”, ”Cocoşul de Hurez” şi multe altele. A condus şi a promovat la nivel naţional Biblioteca Judeţeană, transformând-o într-o instituţie modernă, într-un templu dedicat cărţii. A pus piatra de temelie la numeroase societăţi şi asociaţii culturale: ”Societatea Literară ”Anton Pann”, ”Forumul Cultural al Râmnicului, Fundaţia Culturală ”Sfântul Antim Ivireanul” … şi lista poate continua. A fost protagonistul unor iniţiative publice de excepţie, la care a contribuit cu erudiţia şi competenţa sa. Este autorul unei serii impresionante de cărţi de etnologie şi folclor, de eseuri, critică, teorie şi istorie literară sau versuri şi a contribuit la apariţia unor culegeri şi volume de creaţie literară originală sau a unor documentare monografice, menite să aducă la lumină valorile culturale ale acestor locuri. Nu în ultimul rând, a fost profesor în învăţământul preuniversitar şi, apoi, în cel universitar » (Balanca Paul. Publicat Luni, 07 Octombrie 2013: Cuvânt de prezentare la acordarea titlului de Cetățean de Onoare omului de cultură Ioan St Lazăr).
*
O întâlnire agreabilă pe care cei doi moderatori (Gh Deaconu recunoscut pentru verva oratorical, de cele mai multe ori excepțională, și Ioan St Lazăr recunoscut pentru lipsa unei asemenea verve) s-au străduit și au reușit să o facă mai mult decât interesantă! De ce interesantă? Căci, iată, vâlcenii au avut ocazia să-i asculte pe viu pe doi reprezentanți ai puterii, în plan cultural, din perioada imediat următoare anului 1968, an de vârf al perioadei de destindere imprimată de Nicolae Ceaușescu, noul lider al PCR și primul președinte al RSR. Pe noi ne-a încântat discursul molcom al lui Ioan St Lazăr care a făcut destule aprecieri și critici la adresa puterii din acele timpuri, aprecieri și critici pe care ni le asumăm și noi, cei care nu am făcut parte din organul de conducere al județului (politic, economic și cultural). Pe Ioan St Lazăr îl cunoaștem și noi cei care activam în Cenaclul Liceului „Vasile Roaită” și pe care l-am absolvit în 1970; și, care între 1962 și 1970 am participat poate la mai toate manifestările culturale libere ca păsările cerului care aveau loc în acel sanctuar de cultură care era Palatul Culturii din Râmnicu Vâlcea…Dl Lazăr venea din partea puterii politice la cenaclu și asista de cele mai multe ori fără prea mare implicare (există o singură notiță cu prezența sa la cenaclu pe o faie adnotată de Constantin Poenaru). Nu credem că cei doi moderatori știu foarte multe lucruri din perioada ante 1970. Cunosc poate din auzite, atmosfera ante 70 fiind una de nerecunoscut pentru cineva care nu a cunoscut atunci Râmnicul…Râmnicul, Vâlcea, erau în deceniile 1950-1970 un oraș și județ cu rădăcini adânci în civilizația interbelică și imediat posbelică, de mare respirație, cu o mare contribuție multi etnică, care a făcut ca fiii acestor populații să domine ulterior scena culturală-economică a întregii țări, desigur, cu aproximație…Căderea Râmnicului s-a produs în 1969 când s-a hotărât demolarea Bărăției, iar mai înainte-imperceptibil-odată cu accesul țiganilor comuniști în instituțiile de conducere… Desigur, după 1978 începe zona de reconstructie mai aproape de adevărata construcție, iar Râmnicul va renaște … Gaura din centru este astăzi ca o pedeapsă cu greu de reparat vreodată. Ce nu ne-au spus niciodată cei doi moderatori, cu care ne cunoaștem de mult, este că Râmnicul, până la venirea lor în oraș (mă rog se neglijează cei doi ani între 1968 și 1970) că Râmnicul avea o viață culturală cum dânșii nu mai văzuseră până atunci, și, deci, nu au cum să o remarce și să o aprecieze… În activul de partid și de stat, de conducere, încă nu intraseră prea mulți oameni deștepți; sau cei intrați erau prea tineri și săraci și preferau slugărnicia ca în mai toate domeniile pentru deservirea șefului. Vor fi și dintre aceștia, care, însă vor veni mai târziu… La o întrebare a noastră adresată domnului Gheorghe Deaconu, adresată cândva: – De ce în cele câteva monografii în date ale sale nu sunt incluse faptele colosale petrecute în Râmnic, precum stagiunile permanente și alternative ale Filarmonicilor din Sibiu și Craiova, în detaliu, și, care, cu întreruperi au avut loc până aproape de 1989? Ne-a răspuns: – Acele activități nu s-au desfășurat prin CCPJ Vâlcea! …Dar vai, domnule Deaconu, pentru cei mai mulți dintre noi, de acum, cine poate să ne vorbească de adevărata istorie culturală a orașului la care ținem atât de mult?…Totuși, la cenaclurile noastre veneau salariații dvs!…Unde să aflăm noi despre activitatea fără precedent în istoria presei românești a elevului Constantin Poenaru, care trei ani la rând a publicat samizdat două reviste particulare la care am publicat mai toți cei de astăzi, cu excepția noastră, cineva!?…„Universul” și „Balenele”!
*
Dar să redăm în continuare adevărata întâmplare care s-a petrecut la Muzeul de Istorie vâlcean, așa fără nici o intervenție din partea noastră și care demonstrează că asemenea întâlniri, sunt singurele care mai pot interesa pe cineva, iar noi asistența din sală fiind singurii și meritoșii beneficiari …

Cătălin Linu Dragu Popian: – Volumul cuprinde mai multe variante ale aceleiași piese… Acum, de puțin timp am această senzație că el a scris piesele l-ea pus la dispoziția actorilor și mai apoi le-a depozitat prin casă…în sertar! și le-a uitat acolo, pentru totdeauna. De ce-a făcut-o? Toți care sunteți aici așa faceți? Să nu încerci tu să le publici?… bine, nu vrea unul, dar te duci la altul…Bine, sub comunism e explicabil, scrisul, publicarea, nefiind pentru oricine; dar înainte? …Prima piesă a fost scrisă în 1907! Și ultima în 1969. Cum, noi putem publica astăzi și lui i s-a părut un lucru atât de imposibil?…Multe piese din acest volum sunt religioase, dar una este extraordinară, veți vedea, „Iisus Christos”. Înainte, în 1903, a scris „Răstignirea, Poarta și Firea omului” …foarte frumoasă…Să mă înțelegeți! Eu sunt fericit că sunt nepotul lui Popian, dar și dacă nu aș fi fost, și aș fi avut acest material în mâinile mele, și depindea numai de mine să-l fac cunoscut aș fi fost la fel de fericit…ca acest personaj să nu se piardă, și tot l-aș fi publicat. Și tot aș fi fost fericit! Sunt fericit că am salvat aceste materiale, căci casa lui ar fi fost distrusă și ele s-ar fi pierdut…Mai am două, trei exemple de documente ale fostului preot din Pitești, Marin Diaconescu pe care eu le-am salvat…Mă găseam acolo și toată casa, când i-a fost demolată, nu știu unde i-a dispărut arhiva… Episcopul Iosif Gafton care s-a încuscrit cu acest preot a fost un mare admirator al lui Popian, dacă nu i-ar fi făcut el înregistrările din noiembrie 1964, noi nu l-am fi avut astăzi pe Popian…
Gh Deaconu: – Cu un amendament! Nu uitați de înregistrările nostre făcute de noi doi (Gh Deaconu și Ioan St Lazăr n.n)
Cătălin Linu Dragu Popian: – Bine, la dvs era mai bătrân și sunt numai una-două, pe cănd acelea sunt făcute când era un pic mai tânăr!
Gh Deaconu: – Eu zic că sunt mai interesante cele de la bătrânețe!
Cătălin Linu Dragu Popian: – M-am nimerit acolo i-am văzut caietele de memorii și i-am zis: dați-mi-le mie, și mi le-a dat! Jurnal din 1916 până în 1944! Sunt documente fabuloase…
Gh Deaconu: – Padre se alintă, dar de fapt este un tip prea modest…dacă veți urmări paginile unde este vorba de dialogul dintre nepot și bunic veți afla că era nepotul favorit. Este foarte greu de definit relația aceasta între bunic și nepot! Nu știi care e adevărată, una din cele două alternative…Că nepotul este privilegiat că este urmașul unui asemenea personalități sau că bunicul este norocos că a avut un asemenea urmaș …
*
Gh Deaconu: – Peste ani mi-am dat seama căci atunci nu conștientizasem că am fost o formulă inspirată și poate chiar strategică, accentuez, fără să fie deliberată, de a recupera; și, spre cinstea lor, acești monștri sacri, acești veterani ai animației culturale vâlcene: Popian, Bobei și toți ceilalți au fost receptivi! De fapt aveam un precedent: Bobei se lansase la „Dialog la distanță” și sintagma asta de „rapsod popular” era la modă, ca să zic așa, în acei ani!…Ei nu s-au formalizat, noi habar nu aveam cât de profunzi, cât de mari fuseseră ei. Mai mult, ne-am angajat să facem un ansamblu la Costești; și, acolo, noi doi, niște începători ca să nu zic altfel…noi eram regizorii!!…Marii specialiști veniți de la Vâlcea!! Și Popian ședea în bancă!! Sigur scenariul îl făcuse prietenul Lazăr împreună cu dumnealui… O piesă care va fi publicată, „Iancu Jianu”, dar nici acum nu pot să înțeleg, poate dl Lazăr să vă explice, îmi vine să și râd, cum putea maestrul Popian să accepte, să consimtă, că noi, începătorii, amatorii, noi nu știam atunci, vă mărturisesc, nu știam nimic despre trecutul unui asemenea om…
Ioan St Lazăr: – Mi-aduc aminte…dl Popian era când pe scenă, când în culise, când în sală, unde stătea dl Deaconu care era regizor…avea dumnealui ambiția asta să regizeze spectacolul! …M-am jenat extraordinar de mult!…Eram niște copii năzdrăvani puși într-un rol și nu știam să-l jucăm. Ne-a salvat buna credință pe care maestrul Popian a înțeles-o. Am văzut inima cu care lucra, și atunci, dânsul, care era un monument de omenie și un om pe cât de puternic, de viguros în tot ce făcea, și-a asumat o asemenea poziție și ca un creștin adevărat a înțeles situația și n-a crâcnit! Singurul lucru pe care l-am sesizat din aceste Memorii, vol IV, este că sintagma de „rapsod popular” definiția…, cam incomodă, aceasta nu era decât dovada unei dimensiuni a personalității sale extraordinare și noi pe asta mizam, și nici că se putea face altceva, atunci! Pentru că a-l promova ca autor de teatru, atunci, era imposibil! …Deși trecuse obsedantul deceniu, deși părea că era o oarece deschidere, până în 1971…totuși nu se putea publica. Dar ce căutam eu acolo? Eram trimis să ajustez scenariul pe care îl avea maestrul Popian mai demult, să nu fie acolo niște termeni care să contravină. Să fie frumos, asta era misiunea mea, dar eu nu știam, ce să vă zic, cum să „ciripesc” ce să le spun eu? Eram copilaș, însă, dânsul a simțit această jenă, a mea, nu m-a repezit niciodată, ba dimpotrivă, și-a dat seama de sensibilitatea mea, mai scriam și eu din când în când poezie, eram amândoi din același loc, ne lega și acest lucru…
Gh Deaconu: – Vă jur (își face semnul crucii n.n), îmi spunea, când ieșeam de la Județeana de Partid: – „Dl Deaconu, cu ce-i mai mințim, ce mai mințim”?…pentru că el era nevoit, noi toți eram nevoiți, pe aceleași lozinci, să facem altceva! închid paranteza și spun: din Memorii, Decebal ajunsese în Zăvoi și Mihai Viteazul încă mai era pe câmpul Regimentului…În ’66, ’67, s-au putut face spectacole evocatoare! La Bistrița și la Arnota, cu Matei Basarab…După aia am venit noi! Dar noi am venit cu ceva cuminte, mizilic, vă dați seama!
Ioan St Lazăr: – Acum trebuie să știți că au mai fost și niște șefi, oameni, cât de cât, minunați; pentru că spectacolele din ’66, ’67 din Costești, cu Brâncoveanu și Matei Basarab, s-au făcut prin UTC. Șeful UTC-ului era atunci Constantin Dinculescu. Și, la un raport la Județeană, după înmormântarea maestrului Popian, mi-aduc aminte, m-au luat din ușă: – „Ai făcut înmormântarea aia legionară lui Popian”! – „Poftiți?”, am zis; – „Ce-i aia”?… Nu știam, eram copil… – „Cum mă, ești intelectual și nu știi asta”? – „Nu, și nici nu mă interesează, nu mă interesează politica, i-am făcut înmormântarea unui mare om de cultură”! Și a sărit la rându-i Constantin Dinculescu: – „Da tovarășul Matei, tot ei au făcut spectacolul cu Brâncoveanu și Matei Basarab” și s-a stins treaba. În multe situații a trebuit să lucrăm cu oameni vechi, dintre care unii chiar avuseseră activități deosebite, și de fiecare dată ni se spunea, ba într-o localitate, ba în alta: – „De ce lucrezi cu ei?” – „Păi ce să facem cu ei? Să-i aruncăm așa în lume?… Dacă ei se integrează și fac un lucru util pentru noi, ce aveți cu ei?…lăsați-ne să lucrăm, nu avem alții mai buni” Nu a fost ușor… Nu a fost ușor nici cu domnul Popian…La sărbătorirea Teatrului Popular, în 1971 și despre care se spunea atunci că s-a înființat în 1921, când el s-a înființat cu aproape douăzeci de ani înainte, atunci, când Constantin Popian nu mai exista, noi i-am făcut o secvență dedicată lui! Au fost voci care spuneau: – „Gata s-a terminat cu toată expoziția”! nu mai țin minte, nu am fost eu responsabil ca să le știu pe toate. La fel a fost și cu Gheorghe Bobei. I-am făcut cartea, „Rapsod și poet”; o carte, așa, care a încântat mâinile mele și ale domnului Constantin Apostol de la ziar, și ale d-lui Deaconu; când s-o tipărim au zis, blocându-ne: – „Păi a colaborat cu legionarii”!… – Cum a colaborat cu legionarii? „Păi a cântat la nunta unui primar legionar”. Mare brânză că a cântat la nunta unui primar legionary. L-am convins să dea bun de tipar, am dat cartea la tipărit la Sibiu, dar el nu a mai apucat să o vadă; s-a prăpădit câteva luni mai târziu…Nu a fost ușor, dl Deaconu spunea că noi n-am făcut nimic atâta vreme și ne simțim o palmă și așa mai departe… Sigur, e foarte onest să spui așa ceva, dar nu a fost nici ușor. Pe de altă parte, am avut atâta treabă, această instituție a fost un adevărat malaxor, nu știu cum am scăpat sănătoși…eu, că domnul Deaconu a făcut o operație în timpul acesta…Hai să revenim la carte. Domul Linu Popian se mira, referindu-se la cele patru cărți de Memorii, cum a reușit să le facă; și vreau să-i spun, citându-l pe esteistul spaniol, Mario Llosa, că operele mari sunt operele singurătății! Cum s-o fi simțit domnia sa în furnicarul acela de la Roma, fără nicio îndoială, că s-a simțit singur. Și în această singurătate s-a hotărât să facă cunoscută opera acestei excepționale personalități care a fost Constantin Popian!…a simțit această nevoie! Referitor la textele Memoriilor, acestea aparțin lui Constantin Popian, dar scrisorile, referirile altor persoane, referințele din subsolul paginilor aparțin lui Linu Popian…Și ca să vedeți cum erau privite creațiile lui Constantin Popian am să vă citesc un fragment din presa timpului, din 1928, o cronică la spectacolul dat de elevii Liceului de băieți, din Râmnicu Vâlcea cu piesa Răzvan și Vidra…
Gh Deaconu: – Trebuie să-i mulțumim și domnului Ioan Barbu, care este aici în sală, în numele colectivului redacțional al ziarului Orizontul care în acei ani sub conducerea lui Constantin Apostol, nu odată a evidențiat activitatea Maestrului, și nu numai din 1968, ci chiar de mai înainte, când domnul Apostol lucra la Regiune…
Ioan St Lazăr: – Să mai spunem că activitatea lui Constantin Popian din interbelic se datorește nu numai Penelopei, care nu l-a ținut numai acasă, cât mai ales, Episcopului Râmnicului, Bartolomeu Stănescu! Care, după război l-a chemat și i-a spus: – „Ceea ce faci dumneata este operă de educație…și e bine să te sprijinim și noi.”! Iată, dacă biserica a înțeles valoarea invenției tiparului în secolul al XVI-lea și a tipărit cărți bisericești pentru luminarea poporului-în imperiul otoman erau interzise tipografiile ortodoxe-mă întorc la Bartolomeu Stănescu și vă spun că el a înțeles foarte bine valoarea teatrului-Sf. Ioan Gură de Aur spunea să nu meargă lumea la teatru, ci să meargă la biserică!-sigur, era altceva acel teatru-și l-a ajutat trimițându-l cu spectacole în alte localități unde era sprijinit de către preoți!…Această colaborare dintre Bartolomeu Stănescu și Constantin Popian este un capitol de istorie culturală, deosebit! Vă anunț de pe acum, că ÎPS Varsanufie va face la începutul lunii noiembrie un mare simpozion dedicat lui Bartolomeu Stănescu…
Cătălin Linu Dragu Popian: – Dați-mi voie să vă citesc două fragmente din piesa „Iisus Christos” vă rog cu asta să începeți, întâi să citiți această piesă, care este scrisă exact în tonalitatea biblică în ce privește discursul Mântuitorului. Acum regret că nu am citit această piesă când el a fost în viață, pentru că i-aș fi pus o sută de întrebări… Dar vă rog să obsevați curajul! să prezinte această piesă în sala Episcopiei, de față cu toate fețele bisericești, și, atenție multă!… ce cultură aveau acei oameni-nimeni nu s-a ridicat să plece din sală, să vocifereze!…Piesa a fost jucată în 1907, a durat două ore jumătate și a mai fost jucată a doua oară în 28 iunie 2016!… când, peste două zile, pleca la război.
…În sfârșit, suntem în viața lui Iisus, după Botezul Domnului, făcut de Ioan, Iisus merge patruzeci de zile în deșert, în pustiu, și acolo este încercat de Diavol…(citește fragmentele n.n)
Gh Deaconu: – (solemn) Ascultându-l pe Padre în acest recital extraordinar, parcă, văzându-l pe Maestrul Popian, eu risc, dar am argumente, să spun că Popian este unul din geniile cerului vâlcean!

NOTA:
Am remarcat cu toții interpretarea „Baladei” de Ciprian Porumbescu, la vioară, de către Dumitru Vulparu, un cunoscut muzicolog, acompaniat la ghitară, în tonalitate de țambal, de Ionuț Popescu.
Vezi pe Video Arhiva filmul cu titlul «CONSTANTIN C. POPIAN: „OPERA DRAMATICĂ” – PR. DR. LINU CĂTĂLIN DRAGU POPIAN »

Gh Deaconu - C. C. POPIAN - 09 18 19
Linu Dragu Popian Muzeul de Artă 09 08 19
Ioan St Lazăr - C. C. Popian - 09 08 19
Dumitru Vulparu - Balada - 09 08 19
Ghitara pe post de țambal 09 08 19

Leave a Comment

Previous post: