La începutul secolui al XX-lea, filosoful român Dumitru Drăghicescu publica la Paris două studii: „Problema determinismului social. Detreminism biologic și determinism social”, în 1903, și „Despre rolul individului în determinismul social”, în 1904, ambele în limba franceză.
„Cunoscut ca gânditor de valoare în cercurile intelectuale din Occident… Dumitru Drăghicescu a fost multă vreme ignorat în țara sa”, cum spune sociologul și filosoful Virgil/Virgiliu Constantinescu. De aceea, „într-o încercare restitutivă” a celor „cărora contemporanii le-au refuzat accesul în Parthenonul spiritualității culturale”, tradus de Demetru și Sanda Oroveanu, filosoful și sociologul vâlcean Virgiliu Constantinescu-Galiceni (Stoilești-Vâlcea) a reunit cele două studii în volumul „Ontologia umană”, apărut la Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
Cele două studii scot, încă o data, în evidență, erudiția tânărului Dumitru Drăghicescu, în vârstă, pe atunci, de numai 33-34 de ani. Spunem aceasta deoarece și-a elaborate cele două studii pe baza celor mai recente concepții filosofice, sociologice și psihologice ale vremii sale: Emile Durkheim, Jean Gabriel Tarde, Leopold von Wiese, Max Weber, William James, Wilhelm Wundt, Hippolyte Taine, John Stuart Mill, Henri Bergson și alții, dar și pe logica, deja clasicului, Immanuel Kant.
Adept al teoriei determinismului, al interacțiunii universale, al cauzalității și al necesității înțelese, Dumitru Drăghicescu aduce lumina în ceea ce privește determinismul, biologic sau social, și a raporturilor dintre aceste forme ale sale, susținând că „terenul pe care cele două realități se întâlnesc este: omul trăind în societate”, pentru că „există în individul uman o dualitate de naturi diferite.” Odată recunoscută această realitate, filosoful se întreabă care este raportul dintre aceste „două naturi distincte și opuse”. Totodată, gânditorul face precizarea că este „absurd a deduce din legile fizico-chimice și biologice legile etico-sociale ca și, invers.”
Recunoscându-i omului natura sa biologică, bazată pe selecția naturală, pe inconștient și spontan, pe o ereditate fiziologică, constată și susține trecerea la natura sa socială, determinismul social, a cărui „formula științifică… este ereditatea socială, elementul său concret este actul de conștință, de rațiune… iar legile sale principale sunt dreptatea și solidaritatea.”
„Cauza determinismului social” o reprezintă „creșterea volumului și a densității sociale”. „Odată ajuns aici, omul este acaparat de condițiile vieții sociale” și având la bază „natura sa biologică”, ia naștere „o viață și o ființă nouă, spirituală, rațională.” Plecând de aici, fără să pună la îndoială rolul primordial al determinismului biologic, consideră că „determinismul social există în mod virtual, deoarece creșterea volumului și a densității societății, care constituie această virtualitate, este un fenomen evident pentru toți observatorii.”
„Creșterea volumului social este urmată, foarte de aproape, de creșterea densității și mobilității sociale… Densitatea socială… se realizează, mai întâi, în orașe. Tot în orașe s-au ivit tendințele libertare și egalitare.” „Succesul ideilor egalitare” îl reprezintă „faptul că oameni ce nu se cunosc sunt puși în contact la fiecare pas și, deoarece nu se cunosc, ei nu se pot trata «decât de la egal la egal».”
Faptul că universul durează dintotdeauna, „este posibi ca să exite legi astronomice, fizice, chimice și chiar biologice” care să-l guverneze, spre deosebire de fenomenele sociale care sunt mai recente: „Vârsta omului, de la originea sa cea mai simplă, nu numără mai mult de 300.000 de ani. În ceea ce privește societatea, care începe cu istoria umană, după calculele cele mai exigente, nu datează mai mult de 25. 000 de ani.” Odată fixate aceste repere, filosoful se întreabă dacă „această perioadă a fost suficientă pentru ca evoluția socială să se fi desăvârșit?”
Dacă la începuturi existau unități sociale mici, rătăcind pe mari întinderi terestre, de-a lungul istoriei s-au creat satele, orașele, micile provincii independente. Cu timpul, „au renunțat la la independența lor, de voie sau de nevoie, spre a fuziona și a întemeia o societate din ce în ce mai mare, unificată.” În suținerea acestei idei, gânditorul dă ca exemple istoriile Franței, Rusiei, Germaniei, Italiei și Spaniei.
„Ca urmare a integrării sociale, politice, are loc integrarea economică. Totuși, foarte adesea, rolurile s-au inversat și, nu o data, integrarea economică a fost aceea care a determinat integrarea politică.” „Economia mondială, luând-o înaintea integrării sociale, universale, îi arată acesteia calea de urmat.” Acest lucru se poate observa, în zilele noastre, în Uniunea Europeană care, plecând de la o uniune economică, își extinde colaborarea în domeniile justiției, educației, mediului și altele.
Întrebându-se unde este individul și ce rol are în societate, Dumitru Drăghicescu consideră că societatea are un rol foarte important în formarea individului, prin educație și mentalul colectiv care se îngemăneză cu ereditarul, cu biological.
La rândul său, individul acționează, mai mult sau mai puțin, asupra socialului, colectivului din care face parte, este influențat ori îl influențează.
Un rol aparte în societate îl are omul de geniu si anume „el are puterea de a-i forma și a-i transforma pe ceilalți… este cel care anticipează și încarnează aspirațiile semenilor lui”. În sprijinul afirmațiilor sale analizează geniul militar, care se bazează pe informațiile primite, calitățile subalternilor și ține cont de împrejurări, geniul polic, care se sprijină pe oamenii de valoare din anturajul său, informațiile privind starea poporului său și aspirațiile acestuia, geniul economic, bazat pe investițiile în mijloace de producție, pe cerere și ofertă, geniul științific, savantul, filosoful, bazat pe sinteza cercetărilor într-un domeniu sau altul, pe gândirea epocii sale.
Tot aici, gânditorul analizează rolul artiștilor și poeților „care acumulează sensibilitatea epocii lor, pe care, exteriorizând-o… influențează publicul.”
Ca o concluzie, putem spune că Dumitru Drăghicescu, plecând de la explicarea determinismului universal, natural anorganic, care stă la baza determinismului biologic, ajunge la explicarea detererminismului social și își pune problema rolului individului și a omului de geniu în influențarea socialului, determinismului social. De la anorganic la biologic, apoi de la biologic la social, iar aici, de la social la individual și de la individual la social.
Cu toate acestea, autorul a rămas un idealist. A dorit o societate unificată, bazată pe principiile dreptății și egalității. „Cu cât societățiile se vor apropia și vor stabili între ele o diversitate de relații prietenești… cu atât forma socială actuală, încă militaristă, se va modifica. Bugetul armatei va scădea și va face posibilă creșterea bugetului instituțiilor publice… condițiile materiale ale educației sociale… ușurate… va permite o mai justă repartiție a bunurilor…”, idei socialiste, progresiste, la vremea lor.
Ce-a urmat? Știm și noi, și a aflat și domnia sa. Scăderea bugetelor militare a fost infirmată de cele două războaie mondiale, iar experiența socialistă s-a dovedit nevalidă. Despre societatea universală, filosoful, imediat după Primul Război Mondial, și-a imaginat-o, în lucrarea „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Și anume Societatea (Liga) Națiunilor, călcată însă în picioare de nazism și Al Doilea Război Mondial, dar reluată, și ne punem speranța, în Uniunea Europeană.
Mihai CĂLUGĂRIȚOIU
