www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





POSADA DIN DEFILEUL BISTRIŢEI

POSADA DIN DEFILEUL BISTRIŢEI

by Veniamin Micle on April 18, 2019

La 9 noiembrie 1330, într-o vineri, armata ungară se afla în faţa Defileului Bistriţei. Însuşi regele Carol Robert relatează că a ajuns cu toată oastea pe un drum oarecare, drum care avea de ambele părţi pereţi abrupţi de stâncă, „care nici nu se poate numi drum, ci mai degrabă o navă strâmtă”. Potrivit diplomelor regale, oastea se găsea „într-un loc oarecare acoperit şi păduros”, „într-un oarecare loc strâmt şi întunecos”, „în oarecari locuri de defileu de munte şi împădurite”. Sursele concordă în redarea unui peisaj cu pădurea deasă şi întunecoasă a unui defileu montan. De altfel, mecanismul ambuscadei descrise de Analele prusiene nu ar fi putut funcţiona decât în condiţiile unei trecători abrupte, evident împădurite.

Blocarea, după intrarea în defileu. După pătrunderea armatei regale în defileul indicat de ghizii români, încercuirea a fost atât de bine executată de oştenii lui Basarab I, încât nici nu se poate calcula o distanţă de înaintare a armatei maghiare în cele patru zile de lupte.

Victor Motogna menţionează „un document necunoscut”, referitor la înfrângerea lui Carol Robert de Anjou, în 1330, fiind vorba de un izvor contemporan, păstrat în cronicile maghiare. Autorul precizează că a descoperit  documentul – trecut cu vederea de toţi cei care s-au ocupat de acest capitol al istoriei noaste mai vechi – care descrie cu interesante amănunte sângeroasa ciocnire de la Posada. Chiar regele relatează cum a decurs lupta în care era să-şi piardă viaţa. Aceasta are o surprinzătoare asemănare cu cea dată de cronicar şi, prin urmare, dă acestei din urmă o autenticitate neîndoielnică. Fiindcă documentul are şi amănunte care lipsesc din Cronică, reproducem partea care interesează. Întocmai ca şi la cronicar, citim că armata a înaintat câteva zile, fără lupte, printre dealuri şi munţi înalţi, unde nu erau adăposturi pentru oameni şi pentru cai. S-a încheiat pacea cu Basarab I, care a promis ascultare regelui şi că-i va arăta un drum fără primejdii, pe unde să se poată întoarce cu oastea sa. Regele s-a încrezut în „schismatic” care, însă, în loc de credinţă, aduce rătăcire. Pe când se întorcea pe o cale în veci blestemată, închisă din toate părţile cu stânci prăpăstioase şi înalte, pe unde era mai deschisă, înconjurată cu fortificaţii tari, dintr-odată a întâlnit în faţa sa mulţimea luptătorilor români. Se începe un măcel îngrozitor. Românii pornesc un atac sălbatic împotriva armatei regale, din toate părţile, aruncând asupra ei un potop de săgeţi şi praştii. Regele cu ai săi sunt împresuraţi de inamic, care îi lovea fără încetare, ca de un zid. Câţiva soldaţi din apropierea regelui au făcut din scuturile lor o acoperitoare asupra căreia s-au înteţit loviturile, căci de bună seama românii presupuneau cine se ascunde sub ea. În momentul cel mai critic, când o ceată de români ajunsese atât de aproape, încât mai era să-i taie capul, păşeşte la mijloc viteazul „Nicolae, fiul lui Radoslav, şi doboară la pământ cu lancea sa cinci români. O ceată de ostaşi regali pornesc un atac vehement în partea dreaptă şi reuşeşte să rupă cercul de fier”.

Atacurile în Defileul Bistriţei. În anul 1922, Nicolae Iorga a evidenţiat o diplomă angevină, emisă în mai 1335, care face referinţă la două bătălii, „semel et secundo”, între oştirile beligerante. Această noutate i-a determinat pe unii istorici să accepte că au fost două lupte: una, în data de 9 noiembrie, iar alta finală, la 12 noiembrie. După ce armata maghiară a pătruns în Defileul Bistriţei, locul pregătit pentru ambuscadă, românii au blocat intrarea şi ieşirea cu copacii răsturnaţi în vale. Concomitent, ostaşii amplasaţi deasupra râpelor au lansat un atac cu săgeţi. Inamicul n-a reuşit să  contraatace, deoarece râpele erau mult prea abrupte pentru a fi urcate. Observaţia istoricului Doru Căpătaru este justă; el remarcă faptul că atacul pornit în locurile „strâmte şi păduroase, împrejmuite de întărituri puternice”, presupune un alt loc de desfăşurare a  luptei decât cel de la Posada lovişteană.

Primul atac.În partea de nord al Defileului Bistriţei, a avut loc primul atac. Diploma donată la 13 octombrie 1335 cavalerului Nicolae, fiul lui Radoslav, precizează că acesta l-a salvat pe regele Carol în primul atac al românilor. Potrivit relatărilor documentare, atacul asupra centrului armatei şi al regelui, cu închiderea întregii oştiri duşmane în Defileul bistriţean s-a petrecut „în ziua a şasea a săptămânii”, după Cronica pictată, la 9 noiembrie. Atacul este descris atât de regele Carol Robert, cât şi de Cronica pictată.

Regele Carol relatează dezastrul de la Posada astfel: „Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale, blestemată în veci de Dumnezeu, închisă pe ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte, unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri de puternice prisăci şi ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi, de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toate părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de loviri sălbatice”.

Relatarea din Cronica pictată înfăţişează întocmai peisajul din Defileul Bistriţei, scriind, că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimeanenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se afla în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului, prăpăstios din acea cale nu se putea sui în contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă”.

Efectul va fi cel scontat de voievodul român, adică grăbirea retragerii ungare prin angajarea mai adânc a oştirii duşmane în defileu. Din vreme, la capătul opus al trecătorii, unde drumul ieşea la loc deschis, ostaşii voievodului român baraseră calea prin vestitele indagines, adică prisăci, din trunchiuri de copaci prăbuşiţi cu coroanele încâlcite unele într-altele, o stavilă dintre cele mai dificile pentru orice oaste.

Armata ungară s-a găsit într-o totală neputinţă. Din tradiţia orală asupra bătăliei ce i-a parvenit, autorul Cronicii pictate redă cu fidelitate acest sentiment dominant al ostaşilor unguri: „Aici, nici nu puteau urca împotriva românilor pe costişele de pe ambele laturi ale drumului, din pricina peretelui abrupt, nici nu puteau merge mai departe, nici nu aveau loc să fugă din cauza prisăcilor făcute acolo, ci, cu toţii, erau precum peştii în vârşe sau mreajă”. Cuprinşi de panică, luptătorii maghiari căutau în tot locul scăparea, „valurile lor ciocnindu-se unul de altul, într-o bezmetică frământare, precum în leagăne se clatină şi scutură pruncii sau aidoma trestiilor pe care vântul le mişcă”. În aceste împrejurări, comandanţii hotărăsc întoarcerea armatei din partea de sus a defileului, în speranţa că vor găsi o portiţă de salvare.

După cum consemnează Cronica pictată, bătălia a început vineri 9 noiembrie 1330 şi a cunoscut o domolire în ziua Sfântului Martin, duminică 11 noiembrie, când ambele oştiri au respectat semnificaţia creştină a sărbătorii. În această zi, oştile maghiare s-au retras din partea de nord a defileului, făcând cale întoarsă, ceea ce a determinat pe martorii oculari să afirme că armata a făcut traseul „in circuitu” („în cerc”), adică au avansat, apoi s-au întors, revenind în prima poiană din Defileul Bistriţei, unde spaţiul fiind mai larg, în ziua următoare, luni 12 noiembrie, luptele s-au reluat cu şi mai mare înverşunare. 

Al doilea atac. Despre bătălia din a patra zi, istoricii, începând cu Nicolae Iorga, au scris ca despre o luptă distinctă, a doua de la Posada, când un corp de ostaşi români au pătruns în dispozitivul inamic, unde au fost purtate lupte corp la corp cu spadele, soldate cu pierderi mari de ambele părţi. Cronica pictată şi alte izvoare se referă la ciocnirile corp la corp, care au dat de altfel nota caracteristică bătăliei din 1330. Carol Robert însuşi menţionează cele două atacuri succesive, extrem de puternice ale românilor, la respingerea cărora a participat personal. În timpul acestora, magistrul Toma i-a oferit calul său „ori de câte ori vedea că se poticneşte sau că se oboseşte calul pe care-l călăream… nedându-se înapoi de a rămâne pe jos pentru noi, în primejdia unei morţi neîndoioase”. Cu prilejul acestui atac, regele a fost azvârlit de pe cal, viaţa sa fiind în cea mai mare primejdie, căci: „Copleşit de o prea mare oboseală din pricina loviturilor duşmanilor ce năvăleau asupra lui a căzut de pe calul său şi n-ar fi putut cu uşurinţă să se urce pe calul său”, dacă nu l-ar fi ajutat un aprod al curţii, scăpându-l „de rândul acela, prin grija acestuia, de primejdiile morţii”.

Luptele corp la corp cu cei ce-l ocroteau pe rege au fost deosebit de crâncene. Din nou intervine ceata cavalerului Nicolae, care aruncându-şi armura, „rămânând numai cu scutul şi cu prea ascuţita sa lance sucită”, a reuşit să întârzie lupta atâta timp cât s-au strâns şi alte cete de cavaleri, omorând, „cinci dintre cei mai puternici luptători români”, „care înainte de toate se grăbeau să reteze capul nostru regal”, dar cu preţul „a şase răni serioase la cap şi la umeri şi pierderea a „25 de inşi dintre nobilii înrudiţi cu el”. Prinsă în capcană, lovită în plin, fără întrerupere, câteva zile la rând, oastea maghiară a fost măcinată metodic, suveranul angevin suferind una dintre cele mai mari înfrângeri militare din cariera sa. Au căzut în acea luptă, loviţi de săgeţi, tăiaţi de săbii sau izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau de bolovani, „o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”.

Din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost atunci când cavalerii valahi au şarjat în mod repetat asupra supravieţuitorilor. 

Deci, potrivit documentelor, în intervalul 9–12 noiembrie 1330 s-au dat două lupte principale între armata maghiară şi oastea română. Astfel se explică pe de o parte durata luptei, pe de alta zdrobirea la un moment dat a cavalerilor regali într-un loc unde pereţii râpelor erau imposibil de urcat, şi contraatacul maghiar, în alt loc unde pantele au permis cailor cavalerilor să se caţere pentru a încerca să-i lovească pe români.

Deghizarea regelui Carol. Regele Carol Robert de Anjou, înspăimântat, şi-a abandonat însemnele regale, dându-le – potrivit istoricului Tibor Kardos – lui Desideriu Hedervary, numit de rege „fidelis aule nostre iuvenis” pentru serviciile sale, îndeosebi în expediţiile contra ducelui Austriei şi Stiriei. Schimbându-şi însemnele, regele voia să-şi salveze viaţa. Însoţit de câţiva credincioşi, regele a pornit înainte să-şi caute izbăvirea. Ceata fugarilor nu a scăpat neobservată de luptătorii români. Pentru apărarea suveranului fugar, în jurul său au stat câţiva credincioşi, care au luat asupra lor loviturile de sabie şi săgeţile românilor. Două, dintre miniaturile Cronicii pictate, redau motivul acestei fugi înspăimântate în clipa când Desideriu se prăbuşeşte zdrobit de stânci, regele şi mica sa escortă pornesc în galop, acoperindu-şi trupurile cu scuturile. Nefericitul Desideriu, având însemnele regale asupra sa, a împărtăşit soarta destinată regelui, căzând în luptă.

Spargerea zidului românilor din laturea dreaptă. Din descrierea Defileului Bistriţei, s-a constatat că are unele zone mai largi, unde s-au desfăşurat lupte corp la corp şi au „şarjat cavalerii vlahi”. Deci, după prima bătălie care s-a dat în partea de nord a Defileului, la locul numit „Între Râuri” – unde s-au descoperit mai multe piese militare din secolul al XIV-lea – oastea maghiară s-a întors, căutând scăpare. 

Forţele maghiare, care s-au întors din zona „Între Râuri” a Defileului Bistriţa, într-o poiană, au reuşit să străpungă încercuirea românilor, năvălind spre dreapta. Acolo este drumul care merge spre Romanii de Sus şi Horezu, apoi către Timişoara. Pe acest drum, a fugit regele Carol Robert „prin latura dreaptă a zidului de duşmani”. Diploma din 13 decembrie 1335 precizează că, în cele din urmă, „cu ajutorul lui Dumnezeu se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge laturadreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste …, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă”. În acest sens, istoricul Constantin Rezachevici face o constatare pertinentă, scriind că: „Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi trebuit să fugă spre stânga, sau spre nord-vest, spre Sibiu, nu spre dreapta, adică spre est unde se afla – către Curtea de Argeş – oastea lui Basarab!”.

Astfel, regele Carol Robert a reuşit să fugă spre Timişoara, urmat de rămăşiţele oştirii sale care l-au ocrotit, câţiva oşteni din gardă, precum şi comiţii de Zvolen şi de Vesprim, care au primit toate loviturile de spadă şi de săgeţi, numai să salveze viaţa regelui de la moarte. Între însoţitorii acestei fugi de loc cavalereşti se număra şi Ştefan Lackfy, „comandant al oştirii”, al cărui cal a fost ucis de urmăritori. Referitor la acest episod, Ignaz Aureliu Fessler consemna că: „Intrarea regelui în Timişoara a fost cu totul emoţionantă; din armata numeroasă cu care el trecuse înainte cu vreo câteva săptămâni, nu mai erau nici măcar atâţia câţi îl însoţeau odinioară la o vânătoare de plăcere”.

După un scurt popas la Timişoara, regele Carol Robert de Anjou a plecat la Vişegrad.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: