(I) ARMENIA-PRIMUL STAT CREȘTIN.
Format în ținuturile dintre Munții Caucaz, Marea Caspică și Marea Neagră, poporul armean are o vechime atestată de peste 4000 de ani, civilizația armeană fiind considerată una dintre cele mai vechi din lume.
Ce este cert, este faptul că în Armenia s-a născut primul stat creștin din lume, în anul 301 e. n., cu două decenii înainte de Conciliul de la Niceea, piatră de hotar în evoluția lumii creștine.
Primii creștini care au venit pe pământ armean, au fost apostolii Bartolomeu și Iuda Tadeul, considerați a fi, prin râvna misionară depusă, drept cei dintâi luminători ai armenilor. Mențiuni documentare ulterioare, precizează că, în anul 34 e.n., acești apostoli au adus cu ei lancea cu care a fost împuns Iisus pe cruce și care este păstrată, ca o relicvă sfântă, în catedrala armeană din Ecimiadzin (inclusă în patrimoniul mondial UNESCO).
Un alt reper important în devenirea creștină a Armeniei îl reprezintă activitatea Sfântului Grigore Luminatorul, născut în anul 257 e.n. în Armenia Mare. Acesta, din cauza succesului acțiunii sale de creștinare a armenilor, pe care a desfășurat-o cu râvnă, în tinerețe, a fost persecutat de regele Tiridates al III-lea, fiind închis, la ordinul monarhului, peste 13 ani.
După ce a realizat o vindecare miraculoasă a regelui, acesta a acceptat să fie botezat, adoptând, în anul 301 e. n., creștinismul ca religie de stat în Armenia. Tiridates al III-lea și-a convins repede supușii să renunțe la credința în zeități, să dărâme templele închinate idolilor și să se creștineze.
Sfântul Grigore este hirotonit episcop în anul 302 e.n., de Leonte, arhiepiscopul Cezareei și a făcut și el, același lucru, în continuare, cu cei care voiau să primească taina preoției, contribuind la creștinarea zonelor din jur, în satele unde nu erau ridicate așezăminte de cult.
Sfântul Grigore, considerat “eroul legendar al armenilor“, a primit supranumele de Luminatorul și este celebrat la 30 septembrie. A păstorit biserica armeană 31 de ani, participând, în această calitate, la primul Conciliu Ecumenic de la Niceea (325 e.n.).
O parte din moaștele sale se află în Italia, la Napoli, mâna dreaptă este păstrată în Armenia, iar capul și mâna stângă se află în Marea Lavră de la Muntele Athos. Sfântul Grigore Luminatorul (257-330) a realizat un pas important în procesul de formare a conștiinței de neam a armenilor. Prin biserică, ei au putut să reziste împotriva presiunilor externe și, mai târziu, ale Islamului.
Biserica armeană este numită “apostolică” pentru că doi apostoli, Bartolomeu și Iuda Tadeul, au propovăduit pe aceste meleaguri. Este considerată o Biserică Orientală, o mare parte fiind de rit ortodox, dar există și o ramură catolică. În Armenia, 95% din populație este creștină.
Biserica Apostolică Armeană este condusă de un “catholicos al tuturor armenilor”, acesta fiind numit și “Patriarh Suprem”. Facem precizarea că deși are multe lucruri în comun cu Biserica Catolică (de exemplu: episcopul poartă veșminte de cult similare), Biserica Apostolică Armeană nu trebuie confundată cu Biserica Catolică Armeană, care este unită cu Biserica Romano-Catolică.
Deoarece opera de propovăduire a învățăturilor creștine era îngreunată de lipsa, în Armenia, a unor texte biblice, care să fie înțelese de popor, majoritatea acestora fiind scrise în greacă sau aramaică, s-a simțit nevoia ca Biblia să fie tradusă și în armeană.
Un pas decisiv în acest sens a fost făcut de călugărul Mesrop Maștoț (Mashtots), care a trăit în perioada 362-440 e.n., fiind un erudit poliglot (cunoștea greaca, persana, georgiana etc.). Acesta, după o muncâ de două decenii, a propus în anul 405 e.n. un alfabet inspirat din alfabetele aramaic și grec, dar profund original, format inițial din 36 semne (29 consoane și 7 vocale). În secolul al XIII-lea, în timpul perioadei ciliciene, pentru a ușura traducerile, au fost introduse două consoane suplimentare, iar în anul 1922, încă una.
Învățatul Mesrop este venerat ca sfânt (este pomenit pe 17 februarie) în Biserica Apostolică Armeană dar și în Biserica Romano-Catolică. Este unul dintre cei care au contribuit major la formarea sentimentului național. Mulți istorici îl consideră pe Mesrop Maștoț ca părinte și al alfabetelor albanez-caucazian și georgian.
Alfabetul armean, creat în timpul regelui sassanian Vramshapuh (389-414 e.n.), este considerat, alături de notația muzicală armeană “Khaz”, de rodii, caiși și de muntele Ararat, drept simboluri naționale.
În prezent, alfabetul armean a fost introdus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Armenii sunt și astăzi preocupați de promovarea și cinstirea alfabetului lor, ridicând în anul 2005, prin arhitectul Torosyan, în localitatea Artashavan, un ansamblu de monumente, care ilustrează artistic literele alfabetului, iar în fiecare localitate armeană numele lui Mesrop Mashtots este dat unei străzi principale.
Împreună cu Isaac cel Mare (354-439), numit de armeni: Sahak Partev, catholicosul de atunci al Bisericii Armene, învățatul Mesrop a fondat o Academie, “o Școală a traducătorilor”, un pas decisiv în dezvoltarea unei limbi literare armene și o bază în traducerea unor texte biblice. Elevii acestei Academii au fost trimiși în lumea largă, au luat contact cu școli similare și au cunoscut scrieri rare, care, traduse, au ajuns până la noi doar în limba armeană.
Tot atunci, s-a tradus și Sfânta Scriptură, acțiune încheiată în anul 434 e.n. Traducerea Bibliei, acum mai bine de 17 veacuri, este considerată de specialiști drept “o regină a traducerilor“. În a doua sâmbătă din luna octombrie este celebrată ziua Sfinților Traducători (Tarkmancit). Este prilej de sărbătoare și în România, pe 12 octombrie (legea 181/2019), fiind declarată “ziua alfabetului, limbii și culturii armene“.
Un pas decisiv în dezvoltarea limbii și culturii armene a fost realizat prin activitatea Sfântului Grigorie din Narek (951-1003 e.n.), cunoscut și cu numele de Krikor Naregatsi .
De mic, tânărul Grigorie s-a bucurat de îndrumarea spirituală și cărturărească a tatălui său, Kosrov, episcop al regiunii, dar și a vărului său, Anania Vartapet, stareț al mănăstirii Narek, fondator al școlii și al așezării Narek. A devenit preot în această mănăstire, la 25 de ani, și s-a dedicat scrierilor bisericești, excelând în comentarii și traduceri din cărțile sacre, rugăciuni, imnuri și cântări religioase.
“Cartea plângerilor” este considerată cartea de căpătâi a sfântului armean. Este formată din 95 de Rugăciuni (capitole), purtând titlul “Cuvinte către Dumnezeu din străfundul inimii“, și reprezintă un ghid de rugăciune pentru credincioșii din întreaga lume, fiind – de aceea – apreciată ca una din capodoperele poeziei și misticii creștine.
Cartea Plângerilor, scrisă de Sfântul Grigorie din Narek, a devenit atât de populară în rândul armenilor încât, prin metonimie, este numită simplu “Narek” și se găsește în casa fiecărui armean. La hotelurile din orașele armene, în camerele oaspeților, pe noptiere, pe lângă Biblie este așezat și un Narek.
În timp, ea a devenit o carte îndreptar, de închinare, folosită împotriva bolilor, fiind așezată la căpătâiul suferinzilor atunci când s-au diminuat speranțele de vindecare. În timpul genocidului, armenii recitau nu doar versete din Biblie, dar și fragmente din Cartea Plângerilor. Prin opera sa, Sfântul Grigorie din Narek a contribuit decisiv la formarea limbii armene clasice.
Marele poet englez George Byron, bun cunoscător al culturii și limbii armene, citind Cartea Plângerilor, afirma că: “Pentru a vorbi cu Dumnezeu, cea mai potrivită cale este de a dialoga în armeană! Este limba în care se poate exprima totul atât de simplu și frumos, pentru suflet, pentru inimă, pentru oameni și pentru Dumnezeu”.
Mănăstirea din Narek , unde și-a scris Sfântul Grigorie opera, a fost însă distrusă complet de turci în timpul genocidului armean. De asemenea, monumentul ridicat acolo spre cinstirea Sfântului a fost fărâmat de turci, care au ridicat, în locul ei, o moschee. I s-a ridicat, în schimb, o statuie de bronz (2m), în grădinile Vaticanului, la 5 aprilie 2018. În prezent, există o statuie a sfântului și la Erevan, capitala Armeniei. A fost declarat de Vatican, la 24 februarie 2015 (în timpul liturghiei de comemorare a 100 ani de la genocidul armean), drept “Doctor al Bisericii Universale”.
Sfântul Grigorie din Narek, a fost canonizat de Biserica Armeană, odată cu Sfinții Traducători (în a doua sâmbătă din octombrie) iar Biserica Catolică l-a proclamat sfânt, fiind venerat pe 27 februarie. Este considerat “Străjerul Armeniei“!
Multe dintre rugăciunile Sfântului Grigorie din Narek sunt prezente, și astăzi, în Liturghia armeană.
Exodul armenilor în zona Țărilor Române a început în secolele XI-XIV, după căderea regatului Armenia Mare și ocuparea acestuia de turcii selgiucizi în anul 1064 e.n. Un alt val semnificativ de migrație a fost declanșat de invazia mongolilor, după 1342. Făcând negoț, armenii s-au așezat și în zona Moldovei, pe unde trecea o ramură din celebrul “drum al mătăsii”.
Prima mențiune certă a lor o avem, aici, ca text epigrafic, din 967 e.n., găsit pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă.
Savantul Nicolae Iorga apreciază faptul că “armenii nu sunt în Moldova venetici pentru că ei s-au așezat în părțile Moldovei încă înainte de descălecat” (al lui Dragoș Vodă – n. a.) și că: “coloniile armenești din Moldova au constituit prima burghezie a orașelor moldovenești”.
Din secolul al XIII-lea, există mențiuni despre credincioșii armeni din Moldova, aflați sub jurisdicția eparhiei armenești din Lvov, iar din 1401 exista aici chiar scaun episcopal.
Istoricii au stabilit că printre primele monumente arhitectonice clădite de armeni în Moldova, a fost Biserica Sf. Maria din Botoșani, târnosită, conform documentelor, la 1350 e.n.
De asemenea, domnii Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare au acordat privilegii economice comunităților armene și în special negustorilor. Drumul acestora, din Caffa (port genovez din Crimeea) spre Cracovia sau Lemberg (Lvov), tranzita mirodenii și mărfuri orientale spre centrul Europei, trecând prin Cetatea Albă și Galiția. În întreaga civilizație europeană armenii au avut în Moldova cea mai lungă dăinuire comunitară stabilă. Au existat, desigur, armeni care au ajuns la Marsilia sau la Veneția și în secolele VII-X, dar erau acte individuale de negoț, care nu au generat comunități semnificative și durabile ca în Moldova. Aici s-a înființat o școală de scriere a manuscriselor armenești, o școală de iconografie.
Între anii 1400-1600, sunt semnalate, în documente, prezențe armenești și în Țara Românească: la Târgoviște, București, Craiova, Pitești, Giurgiu, Râmnicu-Vâlcea sau Babadag.
În anul 1581, este menționată prima biserică armenească din București. Comunitatea de aici se dezvoltă în ritm lent, dar sigur, fiind evidentă implicarea sa în dezvoltarea orașului. La 1722 este descris “un pod al armenilor”, care va genera viitoarea Uliță Armenească, important vad comercial.
Chiar și la Râmnicu-Vâlcea, orașul adolescenței mele, este pomenită o comunitate armeană activă în secolele XVII-XVIII. Erau familii renumite de negustori, cu tradiție, care ocupau case de piatră în centrul orașului, pe lângă Bărăția catolică.
Între timp, în secolele XV-XVIII, comunitățile armene din Botoșani, Suceava, Iași, Roman, Siret, Focșani, Gura Humorului se dezvoltă, construiesc biserici și mănăstiri, încurajate de faptul că, în 1408, Alexandru cel Bun permisese fondarea unei episcopii armene la Suceava.
Emanuel Mîrzaian (Manuc bei) a înființat în București, în anul 1806, un han cu 107 odăi, două saloane, zece magazii, 15 pivnițe, renumit pentru arhitectura sa originală și pentru eleganța și rafinamentul serviciilor oferite. Contemporanii l-au numit “un prinț al armenilor”, “un armean deștept și peste fire de bogat”. A fost mediator în conflictul ruso-turc din 1806-1812, tratatul de pace fiind semnat în București, chiar în hanul său.
Un alt val de migranți armeni a coborât din Galiția în secolele XVI-XVII, așezându-se în Ardeal. Aici au întemeiat două așezări, menționate laudativ de călători, datorită aspectului lor: Armenopolis (Gherla, de azi) după proiectul arhitectului Alexanian, în 1700 și Elisabethopolis (Dumbrăveni), în anul 1658. Ambele, cu armeni catolicizați prin acțiunea episcopului Auxențiu Vârzăreanu, au fost declarate “orașe regale libere”, la 1799, sub împăratul Franz Iosif al II-lea.
Armenii au contribuit, în timp, în mod cert, la progresul economic, cultural, dar și istorico-politic al României, înființând târguri, școli, tiparnițe, instituții, lăcașuri de cult sau cultură.
Au adus, o dată cu negoțul lor, din ținuturile de baștină, “mirosul exotic al mirodeniilor și aburul prietenos al cafelei”.
Prezint în continuare, aleatoriu, câteva personalități care au făcut cinste comunității armene, dar și țării noastre, cu regretul că prea puțini cunosc aceste lucruri. Sper că, citind cele prezentate de mine, mulți dintre ei să acorde, în viitor, un respect sporit acelor oameni muncitori, harnici și deosebit de inventivi, deschizători – mulți dintre ei – a unor drumuri noi, încununate de succes, în știința și cultura românească.
– primul armean de renume, cu o prezență certă în istoria românilor, a fost Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), numit și Ioan Vodă cel Cumplit (numit așa de boierii care l-au și trădat pentru că le diminuase privilegiile), sau Ioan Vodă Armeanul!; ca domn al Moldovei, el i-a mutat capitala de la Suceava la Iași; a “bătut” monede de aramă, pentru prima dată inscripționate în limba română; temut de turci, a reușit, în numai trei ani, să îi înfrângă de 5 ori (Jiliște, Brăila, Tighina, Cetatea Albă, Hotin); a recâștigat, pentru Moldova, cetatea Hotinului.
– Iacob Zadik = general în Primul Război Mondial, eliberatorul și unificatorul Bucovinei.
– Vasile Gheorghe Morțun = om politic, activist socialist, parlamentar, președinte al Camerei Deputaților, publicist.
– Virgil Madgearu = om politic, economist și sociolog, ideolog al PNȚ, director al revistei “Viața Românească”; a fost asasinat de legionari în anul 1940.
– Grigore Trancu-Iași = economist și om politic (ministru al Muncii între 1920-1921 și 1926-1927), profesor universitar la ASE Iași.
– Ioan Missir = avocat, om politic și scriitor (cunoscut pentru romanul său: Fata moartă).
– Grigore Mithridate Buiucliu = jurist, publicist și om politic (8 ani – parlamentar), membru al Junimii și al Înaltei Curți de Casație; și-a lăsat moștenire averea (evaluată la peste 1 milion lei), prin testament, Academiei Române, pentru un fond “Grigore Buiucliu”, o parte contribuind la asigurarea unei burse pentru studiul limbilor orientale.
– Alexandru Tzigara – Samurcaș = istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural; membru al Societății literare Junimea.
– Vazken Balgian = teolog, filozof, cleric; a fost episcop al Eparhiei Apostolice Armene din București și a ajuns catholicos de Ecimiadzin și patriarh suprem al tuturor armenilor (1955-1994).
– Varujan Vosganian = economist, finanțist, matematician, doctor în economie, orator de largă audiență, președinte, din 1990, al Uniunii Armenilor din România:
a) scriitor și povestitor fabulos; este prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România; a scris numeroase romane și volume de poezii. “Cartea șoaptelor”, considerată cea mai bună lucrare a sa, a fost tradusă în peste 20 de limbi; Varujan Vosganian a fost nominalizat pentru Premiul Nobel de Uniunea Scriitorilor din România (2013, 2014), de Uniunea Scriitorilor din Armenia (2013, 2014, 2015) și de Asociația de limbă ebraică din Israel (2013, 2014).
b) om politic; a fost parlamentar între 1990-2000 și 2004-2020, ministru de Finanțe (2006-2007) și ministru al Economiei (2007-2008 și 2012-2013). Șef de partid: PAR și UFD, precum și vicepreședinte al PNL și ALDE.
– Varujan Pambuccian = informatician, lider și reprezentant al comunității armene din Camera Deputaților a Parlamentului României (1992- prezent).
– Spiru Haret = matematician, sociolog, astronom și pedagog; a fost membru titular al Academiei Române și ministru liberal al Instrucțiunii Publice; a pus bazele învățământului românesc modern, prin legile sale asigurând construirea, în timpul mandatelor sale, a 2343 școli; a reformat învățământul în mediul rural, creând o adevărată școală de dascăli – luminatori ai satelor.
– Ana Aslan = medic, specialist în geriatrie și gerontologie, academician din 1974, cercetător științific; a înființat și condus Institutul Național de Geriatrie și Gerontolgie în 1952; a fost apreciată la nivel mondial pentru tratamentele și soluțiile găsite în domeniul geriatriei (faimoasele Gerovital și Aslavital au adus speranțe și bucurii bunicilor noștri).
– Iacob Iacobovici = medic chirurg; fondator și rector al Facultății de Medicină din Cluj (și apoi profesor la Facultatea de Medicină din București); contribuții de seamă în chirurgia ulcerului duodenal și în chirurgia “de război”.
– Dumitru (Dimitrie) Bagdasar = medic neurochirurg, profesor la Facultatea de Medicină București; a pus bazele școlii românești de neurochirurgie; fondator al Institutului de Endocrinologie în 1946.
– Florica Bagdasar = medic (născută Ciumetti); a fost prima femeie ministru în România între anii 1946-1948 (ministru al Sănătății).
– Garabet Ibrăileanu = romancier (romanul Adela), critic și istoric literar, publicist, profesor; redactor al revistei “Viața Românească”; este unul din inițiatorii poporanismului în literatura română.
– Dumitru Avakian = critic muzical și profesor; autor al Dicționarului de termeni muzicali.
– David Ohanesian = bariton, mulți ani prim solist al Operei din Cluj și apoi din București.
– Mihail Jora = compozitor, muzician, dirijor, academician, rector al Academiei Regale de Muzică din București.
– Varujan Cozighian = violonist, concert-maestru.
– Anda Călugăreanu = cântăreață de muzică ușoară.
– Gheorghe Asachi (Asakienicz) = poet, prozator și dramaturg; a înființat prima gazetă în limba română din Moldova: Albina românească (1829); a tipărit primul abecedar în limba armeană la Iași, în 1847.
– Dimitrie Asachi = om de știință, matematician; este autorul primului manual de topografie.
– Iacob Negruzzi = scriitor, dramaturg, critic literar, profesor, președinte al Academiei Române; este unul din fondatorii Junimii din Iași (asociație culturală) în 1863; a condus revista Convorbiri literare.
– Krikor Zambaccian = colecționar de artă, fondator al renumitului muzeu ce-i poartă numele.
– Harry Tavitian = muzician de jazz.
– Garbis Dedeian = compozitor și muzician de jazz.
– Alexandru Tatos = regizor.
– Hagop Djololian Siruni = jurnalist, dascăl, publicist; a tradus în armeană poeziile lui Eminescu.
– Florin Halagian = antrenor de fotbal.
– Aram Frenkian = filolog, filozof.
– Hrandt Avakian = pictor.
– Vartan Arachelian = jurnalist.
– Ștefan Agopian = scriitor și jurnalist.
– Bedros Horasangian = scriitor, eseist, jurnalist.
– Arșavir Acterian = regizor, critic de teatru, jurnalist.
– Vasile Conta = ministru al Instrucțiunii Publice; primul filozof român, în adevăratul sens al noțiunii.
– Ovidiu Ohanesian = jurnalist.
– Leon Kalustian = jurnalist.
– Ioan Șahinian = inginer hidroenergetic, filatelist; 20 ani a fost președinte al Asociației Filateliștilor din Vâlcea; a primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea.
– Levon Mirahorian = unul dintre pionierii parapsihologiei românești moderne
– Garabet Vosganian = artist fotograf, unul din reprezentanții de frunte ai comunității armene din Focșani, povestitor neîntrecut.
– Ervant Nicogosian = artist plastic, remarcat pentru picturile sale expresive și pentru lucrările de artă monumentală; pentru mozaicul “Bătălia de la Posada”, ce îmbracă un perete exterior al clădirii Serviciului Județean Vâlcea al Arhivelor Statului, de lângă primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea, a primit, în 1987, premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru Artă Monumentală.
În afară de elitele artistice, științifice, culturale sau politice de origine armeană, prezentate, succint și parțial, mai sus, această comunitate s-a implicat mult și în dezvoltarea vieții economice din țara noastră, unii dintre reprezentanții ei devenind industriași sau negustori de renume. Dintre sutele de armeni recunoscuți în acest domeniu, îl prezint pe Harutiun Frenghian (Frânghian sau Frenkian), care, între cele două războaie mondiale, a fost numit de contemporani: “regele zahărului din România”!; a fost proprietar al fabricilor de zahăr din Chitila, Arad și Timișoara, asigurând sute de locuri de muncă în domeniu; a fost și un “mecena” pentru artiștii și oamenii de cultură din epocă; în vreme de război, a construit un spital pentru răniți; deși lăsase, prin testament, întreaga sa avere pentru a se construi școli și spitale, dar și spre folosul Academiei Române, guvernanții comuniști i-au confiscat întreaga agoniseală.
(II) ÎN MEMORIA GENOCIDULUI ARMEAN
Poporul armean, formând o oază de creștinism într-o zonă majoritar islamică, a suferit mult, în decursul timpului, din cauza unor persecuții economice și religioase. Au fost valuri de migrații în Europa, dar și spre continentul american, pentru ca ei și familiile lor să ducă o viață mai bună și să scape de asupriri de tot felul.
Armenii au avut de suportat din partea turcilor persecuții și masacre crunte și repetate, în special începând cu secolul XIX-lea, care au culminat cu un teribil genocid. Istoricii consideră că Genocidul armean a avut loc între anii 1915-1923, dar a fost precedat de câteva masacre, petrecute în special la sfârșitul veacului al XIX-lea.
De-a lungul timpului, la Istanbul – capitala Imperiului Otoman –, dar și în alte orașe turcești, s-a format o mare comunitate armeană, care a contribuit la dezvoltarea economică și culturală a zonei. Avuția și prosperitatea armenilor a stârnit, în timp, invidia și nemulțumirea unor lideri naționaliști turci. Aceștia, neputând să îi dezbine sau să-i facă să părăsească capitala, prin persecuții economice, au decis să se implice în eliminarea lor fizică, convingându-l pe sultan să ia măsuri radicale.
Prima serie de acte criminale de mare amploare, din epoca modernă, comise împotriva armenilor ce locuiau în Imperiul Otoman, a avut loc în timpul sultanului Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), care de aceea, a fost denumit de contemporani “sultanul roșu” sau “Marele Însângerător”.
Acesta a ordonat, personal, mai întâi, masacrarea populației de origine armeană din orașul Sason, care refuzase să plătească un tribut dublu față de cel convenit. De aceea, între 18 august și 10 septembrie 1894, corpuri de armată, formate în special de kurzi, au asediat orașul și apoi au masacrat, metodic, populația din localitate, casă după casă, ca să dea un exemplu și altora. Apoi, acte similare de răzbunare s-au petrecut, în lunile următoare și în alte așezări locuite preponderent de armeni.
Masacrele împotriva armenilor din perioada 1894-1896, menționate în istorie sub numele de “masacrele hamidiene”, au ajuns să fie cunoscute de marile puteri care, prin presiuni economice și amenințări militare, au reușit să oprească, pentru un timp, persecutarea minorităților și a populației civile. Totuși, bilanțul acestor prime masacre, desfășurate pe o perioadă de peste doi ani, a fost unul îngrozitor: 200.000 de morți, sute de mii de refugiați, peste 50.000 copii rămași orfani, 2500 sate devastate, 568 locașuri de cult armene distruse (sau transformate în moschei – inclusiv mănăstirea din Narek, unde propovăduise Sfântul Grigorie).
Este bine de știut că sub sultanul Abdul Hamid, între 1883 și 1900, fuseseră încorporați 66.000 de bărbați armeni în armata turcă. Au existat numeroase mărturii despre modul cum, în mod organizat și premeditat, o parte dintre ei au fost, ulterior, dezarmați și uciși sau dați dispăruți. Au fost arestați și 700 de reprezentați ai elitei economice și politice din Constantinopol, deveniți incomozi pentru spiritele extremist-naționaliste ale unor lideri politici turci.
Din cauza acestor persecuții, numeroși armeni au plecat, totuși, în alte țări unde aveau prieteni sau rude. La începutul domniei sultanului, în 1867, Guvernul otoman a făcut public rezultatul unui recensământ propriu de pe teritoriul Imperiului Otoman: două milioane armeni, numai în Turcia asiatică și încă 400.000 în Turcia europeană. Existau, în mod cert, alte milioane în zonele din afara Imperiului Otoman, în special în cele aflate în aria de influență a Imperiului Rus. Otomanii nu aveau de ce să falsifice datele, pentru că dacă erau recenzați mai mulți armeni, autoritățile puteau să ceară taxe mai mari conform “sistemului milletului” (se impozita global o întreagă comunitate pe criterii etnice).
După tratatul de pace de la San Stefano și după Congresul de la Berlin, din 1878, când s-a pus problema apariției unui stat autonom armean, sursele oficiale otomane au început să “înjumătățească” datele statistice legate de populația armeană, datele reale favorizând posibilele cereri ale acestei mari comunități.
Dacă în 1908 se prezenta oficial o situație cu 1,3 milioane de armeni, în anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, în jurnalul personal al lui Talaat Pașa – unul din conducătorii politici otomani de atunci – se recunoștea existența unui număr de 1.630.000 armeni în zona asiatică a Imperiului Otoman.
O așa de mare comunitate umană trebuia să aibă propriile deziderate politice și administrative, și, de ce nu, chiar dorința de a avea un stat propriu, sau o largă automie. În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, au apărut germenii unei renașteri a spiritului național în rândul armenilor.
Este perioada când armenii din Imperiul Otoman au devenit conștienți de inegalitatea drepturilor lor în raport cu ceilalți cetățeni. De aceea, au apărut, în mod firesc, organizații culturale, sociale, civice, dar și partidele politice care militau pentru acordarea unor drepturi armenilor din Imperiu, dar și pentru dezvoltarea legăturilor cu armenii răspândiți în lume: Partidul Liberal Armean (1885), Partidul Hunceac (adică clopotul) în 1887 și Federația Revoluționară Armeană – Dușnak, în 1890.
Emanciparea solicitată de simpatizanții acestor partide avea să fie elementul principal al atitudinii revanșard – naționaliste ale unor lideri extremiști otomani, care au găsit astfel, ușor, motive pentru eliminarea fizică a acestei comunități, care atenta la “puritatea” unui posibil stat turc național.
Peste tot în Europa, în anii de cumpănă între secolele XIX și XX, au apărut mișcări de contestare a unor structuri oficiale care țineau în loc progresul social. În Imperiul Otoman, Comitetul Uniunii și Progresului (CUP) a adus o politică de reforme structurale în toate domeniile, apreciată pe plan intern, ajungându-se, cu sprijinul parlamentar al minorităților și prin presiuni economie și militare exercitate de marile puteri, să îl alunge, în anul 1908, pe sultanul Abdul Hamid al II-lea.
Din păcate, în scurt timp, “Junii turci” – partea progresistă a Comitetului Uniunii și Progresului – a început, după preluarea puterii, să îi considere pe armeni drept un pericol pentru statul otoman. Deși beneficiaseră, la începutul guvernării, de sprijinul mișcării naționaliste armene Dușnak, “Junii turci”, aripă formată din oameni politici mai tineri și reformatori condusă de Talaat Pașa, Enver Pașa și Gemal Pașa, s-a detașat de atitudinea de colaborare și toleranță față de minorități, dusă la început. Simțind că democrațiile occidentale ar fi fost dispuse să sprijine cererea de autonomie din Imperiu, s-a trecut la o politică dură față de minorități, dorind o asimilare forțată a acestora. Constituind o componentă demografică a Imperiului, armenii au devenit “dușmanii din interior” și un obstacol major pentru unificarea etnică a turcilor din Antalia, dar și din alte zone, considerate de ei drept “spațiu vital”.
Răscoale de mică amploare, generate de nemulțumiri punctuale, locale, vilayate (provincii) locuite de armeni, au fost înăbușite cu cruzime (de exemplu la Zeitun), fiind preludii ale Genocidului.
Un al doilea masacru, care a îngrozit lumea civilizată, a fost cel din Cilicia, la Adana. Masacrul “cilician” a început pe 14 aprilie 1909 și a durat pana la 27 aprilie 1909, când au intervenit marile puteri (Franța și Anglia – cu nave în Mediterana și Rusia – cu soldați mobilizați la granița cu Imperiul Otoman). La Adana, 28.000 persoane – organizate în miliții, au jefuit, la început casele și magazinele din cartierul armenesc, Chabonic, trecând apoi la masacrarea populației civile. Ca să-și ascundă prăpădul făcut, au dat foc orașului, cu acordul tacit al autorităților. Atrocitățile au continuat încă trei zile, până în 17 aprilie, în localitățile armenești din regine (Hadjin, Sis, Zeitun, Alep etc), când au sosit la Constantinopol nave franceze. O dată cu sosirea trupelor otomane, trimise “să oprească atentatele”, spre surprinderea tuturor, masacrul a fost reluat, de această dată cu acoperire oficială, la 24 aprilie și au ținut încă trei zile (fapt prezentat apoi, autorităților, cu dovezi și mărturii de ministru francez de externe, Stephen Pichon).
Aceste crime au făcut aproape 30.000 victime, din care 2/3 din ele doar în provincia Adana. Peste o sută de mii de armeni au rămas, atunci, fără adăpost și 7903 de copii orfani au fost identificați de diplomații francezi ajunși, ulterior, în zonă, împuterniciți să facă cercetări. Masacrele din Cilicia au anunțat, cumva, Genocidul care urma să vină.
La 1 octombrie 1914, după începerea Primului Război Mondial, la cererea Germaniei, Imperiul Otoman a intrat în luptă alături de Puterile Centrale. Anterior, Federația Revoluționară Armeană-Dușnak, s-a ocupat de organizarea unor unități de voluntari armeni și a început pregătirea lor paramilitară. S-au cumpărat arme, care au fost livrate și ascunse la Van, oraș locuit în mare măsură de armeni și aflat în aproprierea graniței cu Rusia.
Deși fuseseră, la începutul conflictului militar, înrolați în armata Otomană, aliata în război cu Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria, tinerii armeni aveau, în mod firesc, simpatii înspre Franța (și implicit spre Anglia și Rusia, aliate în cadrul Antantei), protectoare tradițională a intereselor armene în regiune, țară unde se formase, în timp, o mare comunitate armeană.
Simțind aceste lucruri, „Junii Turci“, structură politică condusă de un triumvirat de ofițeri naționaliști, a considerat, în momentul declanșării războiului, că armenii constituiau un potențial pericol pentru Imperiul Otoman.
Armata a III-a otomană, după ce pornise o ofensivă în Transcaucazia, pe o vreme potrivnică și fără o pregătire logistică adecvată, care să-i asigure linii de aprovizionare sigure, a fost zdrobită de armata rusă la Sarikamiș în ianuarie 1915.
Enver Pașa, ministru de război otoman și comandantul forțelor implicate împotriva rușilor pe frontul din Caucaz, ca să justifice dezastrul suferit, a dat vina pe ostașii armeni care ar fi “practizat cu rușii”, generând înfrângerea și moartea a zeci de mii de ostași turci. El a uitat, însă, că un armean, numit Hovannes, îi salvase viața, cărându-l în spate, după ce ministrul turc fusese rănit pe linia frontului.
La 18 aprilie 1915, ca represalii pentru acea vină imaginară, peste 60.000 armeni au fost masacrați în regiunea Van, leagăn istoric al poporului armean. Justificarea avansată de otomani a fost aceea că era o reacție “firească” la faptul că mulți armeni, încorporați de armata turcă, dezertau zilnic și alcătuiseră o forță care să facă o opoziție reală Imperiului Otoman, iar la Van, solicitând chiar formarea și recunoașterea unui stat armean independent.
Guvernul turc a prezentat acest lucru ca pe “o revoluție” și, luând o serie de măsuri foarte severe, a declanșat Genocidul care s-a desfășurat în două etape:
A) din aprilie 1915, până la jumătatea toamnei anului 1915: în șapte provincii (vilayate) estice din Anatolia, Trabzon, Erzun, Van, Bitlis, toate de lângă granița cu Rusia și, în alte trei, Sivas, Harpunt, Diyorbakin, unde trăiau peste un milion de armeni.
B) De la sfârșitul anului 1915 până în toamna anului 1916, în alte provincii ale Imperiului.
Ministrul de interne turc, Talaat Pașa, a inițiat în luna februarie a anului 1915, un plan concret de distrugere a comunităților armene, prezentat oficial ca o strămutare a populației de la granița, de atunci, cu Rusia, până departe de linia frontului. Tinerii armeni, recrutați deja în armata otomană, au fost dezarmați și retrogradați în batalioane speciale, create pentru a efectua doar lucrări de întreținere drumuri. Treptat, ei au fost eliminați, în grupuri mici, de jandarmii turci, responsabili cu supravegherea lor, sau de kurzii chemați ca sprijin.
Pe 24 aprilie 1915 a fost dat ordinul de arestare a intelectualilor armeni, operațiune începută în capitala Imperiului. Au fost reținuți cu brutalitate între 235-270 de clerici, medici, jurnaliști, avocați, profesori, artiști și scriitori. Au fost arestați oameni politici de renume, dar și parlamentari. A venit apoi rândul negustorilor, cărora li s-au confiscat bunurile. În câteva zile, numai în Istanbul au fost arestați 600 de armeni. În acea perioadă, aproape 3000 de membri ai elitelor armene au fost reținuți, mulți dintre ei fiind apoi omorâți sau dați dispăruți. Atunci a fost legat de un copac și omorât cu pietre și Daniel Vosganian, ,,Poetul” armean, apreciat de toți armenii din Istanbul.
În toate provinciile turcești s-au organizat Birouri Locale ce trebuiau să pună în practică planul de exterminare conceput la Constantinopol.
Data de 24 februarie 2015 este considerată ziua când a început efectiv Genocidul armean. Acesta a rămas un exemplu de “catastrofă umană” prima din perioada istoriei moderne. Mulți armeni au fost forțați să-și părăsească locuințele și să pornească, în convoaie păzite, într-un “marș al morții” prin deșerturile Siriei, fără hrană, supravegheați și abuzați de soldații otomani. Mulți au fost omorâți în propriile case sau au fost înecați în Eufrat.
Birourile Locale erau responsabile pentru “colectarea” armenilor din aria lor administrativă. După ce erau scoși din locuințe, jandarmii otomani escortau convoaiele până ajungeau în zonele deșertice destinate și comiteau ei înșiși asasinate, violuri sau tâlhării. Erau tolerate crimele, jafurile sau actele de violență făcute de grupurile de bandiți (mulți dintre ei proveniți din triburile nomade kurde).
Au fost eliberați din închisori numeroși deținuți, formându-se o “organizație specială” ce avea ca scop “asigurarea bunei desfășurări a acțiunii de deportare”. Aceasta s-a făcut metodic timp de șase luni (prima parte a Genocidului), după planul stabilit în luna februarie a anului 1915.
Convoaiele au parcurs pe jos regiunile deșertice, aride, din Siria și Mesopotamia: erau formate mai ales din femei și copii, pentru că persoanele “de seamă” fuseseră arestate și eliminate prioritar pe motivul unei presupuse conspirații împotriva guvernului, pentru deținere de arme, sau pentru “colaborări cu dușmanul”.
Au fost umilite, torturate și apoi “deportate” spre destinații necunoscute, pierzându-se rapid urma lor în negura uitării.
Bărbații care nu fuseseră, inițial, recrutați pentru armată, erau “extrași” din familiile lor și trimiși la muncă forțată, unde, foarte mulți, piereau de oboseală, de foame sau de boli epidemice. Femeile și copiii, dar și cei în vârstă sau cu diverse dizabilități, au fost adunați în centre speciale de unde au fost dirijați în convoaiele care părăseau regulat localitățile, pe jos, cu puține bagaje.
Au fost numărate în total, 306 convoaie de deportați între aprilie și decembrie 1915, cu un total de 1.040.782 persoane, trecute în registre.
Bărbații rămași în ,,detașamente de muncă“ au fost sistematic uciși fără milă pentru orice neîndeplinire a ordinelor. În multe locuri, femeile frumoase și copiii au fost “răpiți”, pe drum, de tâlharii kurzi ce însoțeau convoaiele și vânduți ca sclavi.
Restul convoiului era decimat la fiecare etapă a drumului, atât de jandarmii din escortă, cât și de triburile kurde “însoțitoare”. Un rol “activ” îl aveau “milițiile” de pază, formate din foștii deținuți dispuși la jaf, crime și violuri.
Doar câteva zeci de mii de oameni au supraviețuit acestor atrocități și privațiuni. În provinciile Bitlis și Diarbakir, aproape toți oamenii au fost uciși pe loc, înainte chiar de a se porni “convoaiele morții”.
A două fază a Genocidului este considerată perioada: toamna anului 1915 – toamna anului 1916 și a început concret pe 15 septembrie 1915, când Talaat Pașa a trimis o telegramă conducerii Partidului Junilor Turci de la Alep în care se menționează că „guvernul a hotărât să distrugă pe toți armenii ce trăiesc în Turcia; trebuie să punem capăt activității lor criminale, cu orice preț!” Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare probe prezentate la procesul liderilor politici turci din 1919 și a condus la condamnarea lor. În restul Imperiului, programul de “exterminare ” a luat forma unor deportări efectuate pe calea ferată cu punct final centrul sirian de triere Alep, dar și pe jos, de-a lungul fluviului Eufrat.
Sunt numeroase mărturii privind atrocitățile din acei ani sumbri. Unele dintre ele pot fi cunoscute citind textele publicate online despre subiect, și, de aceea, nu voi insista să scriu despre ele. Am dorit, mai mult, să prezint cadrul istoric al desfășurării evenimentelor. Totuși, voi folosi câteva imagini impresionante prezentate de Henry Morgenthau, ambasadorul american la Constantinopol în perioada 1913-1915, și care au fost confirmate prin mărturiile unora dintre supraviețuitorii Genocidului, făcute la procesul din 1919.
În unele sate erau postate afișe, dispunând ca întreaga populație a așezării să se prezinte la o anumită oră într-un loc public. La orașe, un “strigător” public mergea pe ulițe răspândind ordinul. În alte locuri, jandarmii apăreau în fața unei case armenești și ordonau celor care locuiau acolo să îi urmeze.
„Rugați-vă pentru noi!” erau, adesea, strigatele disperate ale celor care plecau din arealul în care se născuseră, spre o țintă necunoscută, pe un drum care ducea la moarte sigură.
În toamna anului 2015, erau înregistrați, în mod oficial, 700.000 armeni în lagărele de deportare, formate pe trei axe principale: prima, spre Bagdad, care urma aliniamentul căii ferate, a doua, spre Alep, și a treia, numită axa Eufratului (unde au fost numărate cele mai multe victime), urma cursul fluviului.
Din octombrie 1915 și până în februarie 1916, populația armeană deportată în aceste lagăre s-a împuținat dramatic din cauza climei, foametei sau epuizării. Zilnic erau consemnate în registrele lagărelor zeci și chiar și sute de morți. Ce este cert, este faptul că între Alep și Damasc sau între Eufrat și Deir ez-Zor, mai erau încă recenzați 500.000 armeni la sfârșitul lunii februarie.
Din cauza înfrângerilor din război (pierderea regiunii Erzurum în favoarea armatei ruse) poziția guvernanților turci s-a radicalizat, crescând violența față de armeni, considerați “inamici interni”.
La 22 februarie 2016, ministrul Talaat Pașa a dat ordin să fie lichidați ultimii armeni prezenți în Anatolia sau închiși în lagărele de lângă Eufrat. Un exemplu grăitor a fost atacul din 17 martie 1916, când în lagărul de concentrare Ras ul – Ayn au fost lichidați 40.000 oameni.
Între lunile august – noiembrie 1916, prefectul regiunii Deir-ez Zor a pus la punct exterminarea a 192.750 de deportați.
După 2017, supraviețuiseră circa 80.000 armeni la Constantinopol și câteva mii la Izmir. Au supraviețuit genocidului puțin peste 100.000 deportați de pe axa Alep – Horus-Damasc-Sinai, majoritatea fiind armeni cilicieni, folosiți la muncile grele din fabricile militare otomane, dar totodată, alături de ei, au scăpat și circa 8000 de sirieni folosiți la aceste munci istovitoare.
Majoritatea istoricilor, făcând diferența între numărul armenilor care trăiau în Imperiul Otoman la începutul războiului (aproximativ două milioane) și cei recenzați la finalele anului 1916, au ajuns la concluzia că au fost deportate, strămutate și exterminate, în această perioadă, în jur de 1,3 milioane de armeni. Dacă la acest bilanț tragic adăugăm victimele armene rezultatele din operațiunile militare otomane, precum și din masacrele comise de armata otomană (inclusiv de trupele paramilitare în Azerbaidjanul iranian și rus sau în Caucaz, rezultă că au fost exterminați în timpul Genocidului peste 1,5 milioane de armeni). Nu au întrat în aceste calcule sutele de mii de armeni uciși în masacrele hamidiene și ciliciene dintre 1890-1914.
„În multe cazuri, femeile au fost separate de copiii și de soții lor. Bătrânii pierdeau repede contactul cu grosul convoiului și erau împinși cu baionetele cu brutalitate ca să se grăbească. Adesea, erau abandonați pe marginea drumului, la discreția bandelor de tâlhari sau al animalelor sălbatice. Liniștea marșului acela al morții era periodic sfâșiată de strigatele femeilor răpite din convoi sau a celor uciși, fără milă de paznici.”
“Pe măsură ce exilații se mișcau, lăsau în urma lor o altă caravană – aceea a cadavrelor neîngropate și a celor aflați în faze terminale cu tifos, dizenterie, holeră, a copiilor mici stând în spatele mamelor epuizate, ridicând vaiete de foame și sete. Au fost femei care și-au dat bebelușii străinilor, rugându-se să îi ia și să îi salveze de persecutorii lor.”
Așa a apărut un șir de tabere pline de bolnavi și muribunzi, unde erau, din loc în loc, cadavre neîngropate sau trupuri pe jumătate îngropate.
„Cele mai îngrozitoare scene au avut loc lângă cursurile râurilor, în special Eufrat. De multe ori, la trecerea fluviului, jandarmii împingeau oamenii mai puțin viguroși, împușcându-i pe cei care încercau să se salveze înotând. Uneori, chiar femeile din convoi săreau în râu, cu copiii lor în brațe, ca să-și salveze onoarea“.
Pe tot drumul spre Ras-ul-Ayn, prima stație pe linia Bagdad, existența nefericiților din convoaie se desfășura la limita supraviețuirii, ei trecând zilnic prin chinuri și privațiuni de neimaginat.
Un martor al acelor cruzimi, Misak Torlakiasc a povestit cum câteva sute de femei, împreună cu copiii lor, ce făceau parte din ultimele convoaie plecate din Trebizonda, au fost urcate pe plute și aduse în largul mării. Femeile s-au bucurat când li s-a spus că vor face o parte din drum pe apă, fiind cruțate de o osteneală în plus. Din păcate a doua zi plutele s-au întors goale la țărm și toți au înțeles că fuseseră înecate în mare. La fel s-a întâmplat și în alte localități: Tripoli, Ordeu, Kerasonda sau Rize).
Un alt martor, Aram Yerkanion, a povestit cum, în cele câteva zile cât a stat la Deir-ez-Zor, a numărat zeci de cadavre care pluteau pe Eufrat. Roessler, consulul german din Alep, a confirmat că, toată vara, au plutit pe apele Eufratului cadavre sau părți din acestea, mai ales femei și copii.
România a fost un model pentru felul original în care, după perioada comunistă constrângătoare, o țară din estul Europei a reușit să aducă la masa dialogului politic minoritățile naționale, iar acestea au putut participa la întregul efort de democratizare al țării și de integrare europeană. Minoritățile naționale au făcut parte din alcătuirea democratică a României, aceasta fiind – în felul său – un model unic în lume, din acest punct de vedere. Armenii prin reprezentanții lor recunosc faptul că, din punct de vedere constituțional, România este statul unde comunitatea armeană se bucură de cele mai multe drepturi, începând cu salarizarea clerului, cu finanțarea învățământului în limba armeană, a activităților culturale, obștești etc. În momentele grele ale armenilor, românii le-au sărit în sprijin, aceste ținuturi le-au fost, în decursul istoriei, adăpost primitor. S-a petrecut acest lucru și când armenii au avut parte de invaziile turanice din secolele XI-XV și când au căutat locuri unde să-și desfășoare negoțul, alungați de presiunea otomană. România a fost prima țară care și-a deschis porturile pentru refugiații supraviețuitori armeni apatrizi, imediat după genocidul din 1915 și a fost prima din lume care a recunoscut Armenia, după 1990, când s-a desprins de URSS, deschizând și relații diplomatice cu noul stat armean.
A sosit vremea ca întreaga lume să cunoască istoria poporului armean, atât de chinuit. Chiar și astăzi, tinerii armeni sunt uciși în conflicte locale, cele mai mari grozăvii fiind subsecvente războiului cu azerii (susținuți puternic de turci) din Nagorno-Karabah. Nu pledez pentru a se pune în practică “Legea talionului”, dar recunoașterea adevărului istoric de către turci, ar putea măcar atenua conflictul dintre cele două popoare, care au fost “pedepsite” să conviețuiască în aceeași regiune.
————————————————
Am preluat, pentru finalul capitolului, informații din surse diverse care au aprofundat problema: “Cartea șoaptelor” de Varujan Vosganian (Editura Polirom, 2009); “Ambasador la Constantinopol – MEMORII” de Henry Morgenthau (Editura Ararat, 2000); “el Genocidio Armenio” de Ricardo Ruiz de la Serma (Editura Ultima Linea, 2022), Revista HISTORIA 2015-2022 – prin historia.ro., diverse documentare din mediul online….
