www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





SIMBOLURILE SFINŢILOR EVANGHELIŞTI

SIMBOLURILE SFINŢILOR EVANGHELIŞTI

by Veniamin Micle on August 18, 2018

Potrivit Erminiei picturii bizantine a ieromonahului Dionisie din Furna, simbolurile celor patru sfinţi evanghelişti – Îngerul, Leul, Viţelul şi Vulturul – sunt inspirate din cartea Apocalipsei, în care Sfântul Evanghelist Ioan relatează vedenia pe care a avut-o în insula Patmos, scriind: „În mijlocul tronului şi împrejurul tronului patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi. Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4, 6-7), precum şi din vedenia proorocului Iezechiel, care relatează că: „În mijloc, am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părţi, ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau feţele lor şi aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Feţele lor? – Toate patru aveau câte o faţă de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate” (Iezechiel 1, 5-10).
Sfântul Evanghelist Matei – Îngerul. Iniţial, Matei s-a numit Levi şi era fiul lui Alfeu din Galileea. Avea funcţia de vameş, în Capernaum. Odată, trecând Iisus pe lângă vamă, i-a zis lui Levi: „Vino după Mine!”, iar acesta l-a urmat îndată, devenind ucenic al Său (Matei 9, 9), schimbându-şi totodată numele în „Matei”, ceea ce înseamnă: „Dar de la Domnul”.
După Învierea lui Iisus, Matei a propovăduit printre evrei, pentru care a scris o Evanghelie în limba aramaică (43-44 d. Hs.), fiind tradusă mai târziu în limba greacă (68 d. Hs.). Unul dintre scopurile Evangheliei sale a fost să demonstreze că în Iisus se împlinesc proorociile Vechiului Testament şi că El este Mesia Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi.
Ulterior, Sfântul Matei a mers în Etiopia pentru a propovădui Evanghelia. Acolo, a fost martirizat de guvernatorul Fulvian, fiind aruncat în foc. După ucidere, trupul său a fost aşezat într-un sicriu şi aruncat în mare, dar valurile l-au adus în faţa bisericii pe care o zidise el. Văzând acestea, Fulvian s-a convertit la creştinism şi a devenit preot, fiind hirotonit de Episcopul Platon. După moartea lui Platon, Apostolul s-a arătat în vis preotului, care îşi luase numele de Matei, şi i-a cerut să urce pe scaunul episcopal.
Ca simbol al Sfântului Evanghelist Matei, a fost ales „Îngerul” în chip de om. Deci, simbolul este îngerul, nu un om, întrucât el îşi începe Evanghelia prin cuvintele „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1, 1), arată prin aceasta că el îşi începe Evanghelia cu genealogia lui Iisus, a cărui naştere a fost vestită de un înger sau, precum afirmă unii scriitori bisericeşti, că îngerul îi dictează evanghelistului cum să scrie Evanghelia sa.
În Noul Testament există două genealogii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prima,  alcătuită de Sfântul Evanghelist Matei (1, 1-17), este descendentă, coborând de la Avraam până la Iisus Hristos, iar a doua, alcătuită de Sfântul Evanghelist Luca (3, 23-38), este ascendentă, mergând de la Iisus spre strămoşii Săi după trup. Rânduindu-L pe Iisus Hristos în fruntea unei genealogii, evanghelistul sugerează ideea că, precum Adam se află la începutul vechii umanităţi, Mântuitorul se află la începutul unei noi umanităţi născute de la Duhul Sfânt. Spre deosebire de urmaşii lui Adam, urmaşii lui Hristos sunt născuţi din Dumnezeu (Ioan 1, 13).
Sfântul Evanghelist Marcu – Leul. Acest Sfânt Evanghelist avea două nume: Marcu, nume roman, şi Ioan, nume ebraic; era fiul Mariei şi nepotul lui Barnaba (Coloseni 4, 10), aparţinând unei vechi familii preoţeşti din tribul lui Levi, care locuia în Ierusalim. Potrivit tradiţiei, în casa lor, Iisus Hristos a săvârşit Cina cea de Taină. Marcu făcea parte din numărul celor şaptezeci de ucenici, fiind tânăr când a urmat pe Mântuitorul Iisus în Grădina Ghetsimani (Marcu 14, 51).
Se crede că era orfan de tată, de vreme ce se vorbeşte numai de Maria, mama sa, a cărei casă servea de biserică. Aici se adunaseră şi se rugau „fraţii” pentru eliberarea lui Petru din temniţă (Fapte 12, 7, 12) şi aici a venit el când îngerul l-a slobozit din închisoare (Fapte 12, 7-25).
Sfântul Marcu şi-a început activitatea misionară împreună cu Pavel şi Barnaba în Antiohia Pamfiliei, apoi s-a întors la Ierusalim, devenind colaboratorul Sfântului Apostol Petru. Participă la Sinodul Apostolic şi călătoreşte cu Sfântul Petru prin Asia, Capadochia, Bitinia şi Pont, ajungând până în Babilon, la Eufrat. După aceea, împreună cu Petru pleacă la Roma, unde Sfântul Pavel era în prima captivitate. 
În timpul şederii la Roma, Sfântul Marcu scrie Evanghelia sa (63-64 d. Hs.), după învăţătura propovăduită de Apostolul Petru. Din cauza persecuţiei împăratului Nero, pleacă în Egipt şi propovăduieşte prin Libia, Marmarichia, Amonichia şi Pentapoli. Fiind în cetatea Cirene, i s-a poruncit să meargă în Alexandria, unde numeşte episcop pe Anania, precum şi preoţi şi diaconi. Aflând elinii că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de mânie, iar la Praznicul Învierii, când săvârşea Sfânta Liturghie,  au năvălit în biserică şi prinzând pe sfânt, l-au legat cu o funie şi l-au târât pe pământ. Apoi, l-au închis în temniţă, iar a doua zi, iarăşi l-au târât peste pietre ascuţite, până ce  şi-a dat duhul.  
Primele cuvinte ale scrierii Sfântului Marcu sunt: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie la Maleahi şi Isaia: Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Marcu 1, 1-3). Deoarece, ne vorbeşte la începutul Evangheliei despre Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, ca fiind „Glasul celui ce strigă în pustie”, care aminteşte de răgetul leului, a fost ales „Leul” ca simbol al Sfântului Evanghelist Marcu.  Simbolul său este unul înaripat, cel mai sugestiv fiind sculptura de bronz aflată în Piazetta din Veneţia, având în labele anterioare Evanghelia.
În vechime, leul era simbolul puterii. La egipteni, reprezenta forţa solară, fiind asimilat zeiţei Sekhmet, cunoscută şi sub ipostaza de Ochiul lui Ra, care anihila răul şi permitea binelui să triumfe. În buddhism, leul întrupează tot o energie divină, servind drept tronul lui Buddha; el simbolizează puterea şi consecvenţa, forţa şi curajul, fiind nimicitorul ignoranţei şi al răului. Triburile bambara din Mali îl aseamănă cu ştiinţa divină, fiind asimilat preoţilor savanţi. Grecii identificau leii cu Dionysos, Phoebus, Cybele sau Artemis, pentru că de obicei trăgeau carele acestor divinităţi. Înţelesul simbolic al leului în acest context, echivalează cu protectorul  morţilor, dar şi al palatelor, tronurilor şi altarelor, din această cauză era considerat protectorul căminului.
Leul este şi un foarte puternic simbol creştin. Teologia atribuie unor îngeri înfăţişare de lei, pentru că aceştia exprimă forţa invincibilă a minţii dumnezeieşti, tentativa de a imita misterul divin. Îngerii tind să se ascundă de privirile indiscrete aşa cum leii îşi şterg urmele paşilor când fug de vânător. În Apocalipsă, prima dintre fiinţele pline cu ochi care păzesc tronul divin este asemănătoare unui leu. Mai mult, leul ajunge chiar simbolul lui Iisus-Judecătorul, Căruia îi poartă învăţătura. În Biblie, Hristos este numit leul lui Iuda, cum citim în Apocalipsă: „Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apocalipsa 5, 5).
  Sfântul Evanghelist Luca – Viţelul. Al treilea evanghelist, Sfântul Luca, cunoscut şi sub numele de Lucanus, era originar din Antiohia Siriei, unde a învăţat carte. Se ştie că a călătorit mult prin Asia, Africa şi Europa, a studiat medicina şi era medic renumit. Se pare că a fost prozelit evreu.
Alăturându-se lui Iisus Hristos, a devenit unul dintre cei şaptezeci de ucenici ai Săi, învrednicindu-se împreună cu Cleopa să fie primii ucenici ai Mântuitorului care L-au văzut înviat din morţi (Luca 24, 13-35).
După convertirea lui Pavel, se alătură lui şi devine colaborator apropiat al său, însoţindu-l în a doua şi a treia călătorie misionară, fiind prezent şi în timpul celor două captivităţi din Roma (Fapte 27, 28; Coloseni 4, 14; II Timotei 4, 11). Sfântul Pavel îl numeşte: „Luca doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14). El era şi pictor renumit, fiind primul care a pictat chipul Maicii Domnului în icoane.
Cunoscând bine limba greacă, Sfântul Luca, fiind la Roma, scrie Evanghelia care-i poartă numele (62-63 d. Hs.), căutând să dovedească dumnezeirea lui Iisus Hristos şi universalitatea creştinismului. Tot el scrie, din Roma, sau undeva din Italia, la sfârşitul anului 63, cartea intitulată Faptele Apostolilor, care înfăţişează naşterea şi dezvoltarea Bisericii după Înălţarea Domnului la cer, arătând propovăduirea şi faptele apostolilor.
Sfântul Luca a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în Italia, Galia, Dalmaţia şi Macedonia. Fiind în Ahaia, la vârsta de 76-80 ani, s-a stins din viaţă. În anul 387, osemintele sale au fost duse la Constantinopol şi aşezate în biserica „Sfinţii Apostoli”, cum citim în Dicţionarul aghiografic cuprinzând vieţile sfinţilor de la A la Z, scris de Gherasim Timuş (1898).
Ca simbol al Sfântului Evanghelist Luca, a fost ales „Viţelul” sau taurul, deoarece el este singurul Evanghelist care vorbeşte despre „viţelul cel gras”, în Pilda întoarcerii fiului rătăcit, scriind: „Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15, 22-24).
Viţelul este simbolul jertfirii, reprezentând în mod deosebit dimensiunea jertfei lui Iisus Hristos, pentru răscumpărarea omenirii din robia păcatului.
 
Sfântul Evanghelist Ioan – Vulturul. Ioan a fost fiul lui Zevedei şi fratele lui Iacov, care erau originari din Galileea şi se ocupa cu pescuit pe lacul Tiberiadei sau Ghenizaretului. Împreună cu fratele său au fost numiţi „Voanerghes” sau „fiii tunetului” (Marcu 3, 17), pentru că erau iuţi la fire (Luca 9, 54). Mai înainte de a fi chemat la apostolat, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei şi cu Petru (Ioan 1, 40).
După ce l-a chemat Iisus, Ioan participă la Nunta din Cana Galileii; apoi este prezent  împreună cu Petru şi cu Iacov la „Schimbarea la Faţă” a Domnului, iar după Cina cea de Taină, însoţeşte pe Iisus în Grădina Ghetsimani. Pe Golgota, aflat lângă Cruce răstignirii, Iisus îi încredinţează spre ocrotire pe Sfânta Sa Maică, Fecioara Maria, zicând: „Fiule, iată mama ta” (Ioan 19, 27), iar către dânsa: „Iată fiul tău” (Ioan 19, 26).
După Înviere, Ioan merge la mormânt şi-l vede gol; asistă la Înălţarea lui Iisus şi la alegerea lui Matia, fiind de faţă şi la Pogorârea Duhului Sfânt. După ce vindecaseră un olog (Fapte 3, 6) şi făcuseră mai multe minuni în Ierusalim (Fapte 5, 15-16), însoţeşte pe Sfântul Apostol Petru în activitatea misionară prin Iudeea, Galileea şi Samaria (Fapte 3, 1-5), participă la Sinodul din Ierusalim (anul 49-50), fiind socotit unul dintre stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9). Apoi, s-a stabilit în Efes, pe când era încă acolo Timotei episcop. Împăratul Traian l-a exilat în insula Patmos, unde are revelaţia pe care a relatat-o în „Apocalipsă”, scrisă prin anii 94-95. În anul 96, revine din exil şi preia conducerea Bisericii din Efes şi a celor din Asia Mică până la adânci bătrâneţe. Din Efes scrie Evanghelia a IV-a, între anii 96-98.
Sfântul Ioan a fost Apostol şi Evanghelist, dar este numit şi „Teologul”, pentru că a descoperit cele mai înalte taine despre Hristos, propovăduindu-L şi numindu-L „Cuvântul preexistent” şi „Logosul întrupat”. 
Primele cuvinte ale Evangheliei Sfântului Ioan sunt: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).
Ca simbol al Sfântului Evanghelist Ioan a fost ales „Vulturul”, care reprezintă puterea, acţiunea, viteza şi percepţia, iar având puterea intuiţiei şi a creativităţii, reuşeşte să vadă adevărurile ascunse. În Evanghelia sa, Sfântul Ioan s-a înălţat asemenea vulturului, în descrierea Logosului divin, precum şi în modul de a evidenţia Iubirea dumnezeiască cea mai presus de lume, afirmând că „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8).
Sfântul Nicolae Velimirovici, în cartea „Simboluri şi semne”, scrie că: „Omul, leul, taurul şi vulturul sunt cele patru vietăţi simbolice pe care Proorocul Iezechiel şi Sfântul Ioan le-au văzut în descoperire cum stăteau sub Scaunul celui Preaînalt” (Iezechiel 1, 5; Apocalipsa 4, 6). După sfinţiţi scriitori, aceste patru vietăţi înseamnă cele patru virtuţi de temelie: înţelepciunea, vitejia, dreptatea şi curăţia. Că omul înseamnă înţelepciunea, iar leul, vitejia, e limpede. Taurul înseamnă dreptatea pentru că el era animalul de jertfă care se aducea prinos pentru păcat, spre îndreptăţire. Vulturul în zbor înseamnă curăţia pentru că se înalţă la mari înălţimi, iar acolo este curat. Aceste patru vietăţi simbolice mai înseamnă şi feluritele Puteri duhovniceşti care înconjură Scaunul lui Dumnezeu, care zi şi noapte cântă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot!”.
Basilica Santa Justina-Padova 1606
Evanghelistul Luca - Viţelul...Dreptatea
Evanghelistul Marcu - Leul...Vitejia
Evanghelistul Matei - Îngerul...Înţelepciunea
Sf. Evanghelist Ioan - Vulturul...Curăţia

Leave a Comment

Previous post:

Next post: