M-am gândit, nu am încotro, că din când în când nu strică ca un român din afara ariei geografice a ţării noastre sa-şi exprime opinia privind nivelul instrucţiei, educaţiei, culturii, ca factori esenţiali în procesul de reconstrucţie a democraţiei in România de azi. Să comparăm ce a fost înainte de « revoluţie » cu ce este acum. Şi aş începe cu sublinierea faptului banal…că între om şi animal există asemănări şi diferenţe, în special. Astfel şi omul şi animalul copuleaza şi mănâncă pentru a se reproduce, şi pentru a vieţui. Nu voi pune accentul pe organismele a căror activitate se reduce la a copula, mânca şi a-şi cumpăra Mercedesuri, ci pe modalităţile necesare de a cucerii calitatea de om. Mai precis, ce ar trebui evitat pentru ca perenitatea fiinţei umane să fie în continuare asigurată de voinţa de a descoperi, cultivarea memoriei individuale şi colective şi setea de demnitate ce conduce la cucerirea libertăţii şi, implicit, a democraţiei. Putem aborda această tematică de pe o poziţie filozofică deterministă sau de pe o poziţie voluntaristă. Am evitat să mă lansez bazindu-mă pe aceste concepţii deoarece Kant, Hegel, Nietsche, Marx şi mulţi alţii nu au ajuns la soluţia miracol. Mai ales Marx a cogitat aşa de profund încât a provocat cataclismul comunist. Ceea ce nu înseamnă că nu am descoperit la filozofii citaţi mai sus idei de mare actualitate privind bazele democraţiei. Ar mai fi fost o soluţie, şi anume, să ne consolăm cu humorul popular. Din păcate acest humor nu-l putem totuşi practica deoarece decimarea ţărănimii de către comunism, pătura socială depozitară a culturii materiale şi spirituale a poporului român a provocat prin pierderea identităţii acesteia, îngroşarea şi extinderea mahalalei la nivelul întregii ţări. În consecinţă, puţină lume mai este la curent cu acest humor. Aproape totul s-a transformat într-o sinistră băşcălie. Ce s-a făcut după revoluţie… pentru repararea acestei situaţii? Să lăsăm la o parte infecţia cu manele şi cu a tot ce este mai prost în Orient plus poluarea limbii române. S-a făcut…Muzeul Ţăranului Român cu intenţii, fără discuţie, lăudabile. Numai că, să te ferească Dumnezeu de intenţiile bune ale ignorantului în cazul de faţă ale organizatorilor de « sus »… Mai precis mentalitatea comunistă, nu se poate schimba de pe o zi pe alta, sechelele fiind destul de grave. Dar sa trecem la subiectul propriu zis. Putem rezuma ţăranul la aspectul etnografic? Nu. ÎI putem reduce numai la folclor? Nu. ÎI putem reduce la aspectul religios? Nu. O condiţie esenţială este de a avea o privire de ansamblu. Muzeul nu trebuie sa fie martorul unor opinii personale cât de frumoase ar fi ele. Muzeul este un loc de conservare, de expunere, de pedagogie, de instrucţie, de cultură avind la bază o metodă ştiinţifică de cercetare ce mumai o persoană cu o pregătire îndelungată în domeniu o poate asuma. Bine înţeles o echipă de colaboratori, la rândul lor bine pregătiţi, care să acopere nenumăratele aspecte muzeale complexe, este absolut necesară în complementaritate cu conducătorul ştiinţific. Muzeul tebuie să fie un organism viu cu o bogată viaţă internă şi externă. Muzeul nu-şi schimbă concepţia în funcţie de schimbarea directorului, el reprezintă memoria unui popor, nivelul de cultură al unui popor şi nu oglinda părerilor unui director artistic.., nivel de cultură în perpetuă mişcare. Un muzeu nu se poate baza pe fantezii şi subiectivităţi personale ale unor politicieni de genul, hai să vedem ce poate face un pictor, un muzician, un poet, un filozof, orişicât de talentaţi ar fi în domeniul lor. Având în vedere cele de mai sus, de la bun început, constituirea Muzeului Ţăranului Român s-a bazat. pe amatorism şi iresponsabilitate. Ţăranul a avut un loc de rezidenţă, satul, o arie de muncă, moşia, un loc de memorie, cimitirul, un lacaş al credinţei, biserica. Ţăranul reprezintă un univers ce nu poate fi prezentat pe bucaţi în funcţie de criterii extraprofesionale, buget, loc, conjuncturi politice etc. Ţăranul roman merita un efort naţional în constituirea unui muzeu care sa-i aparţină. El este genitorul poporului român, el este acela cu care trebuie sa se mândrească generaţiile viitoare. Nu este valabil argumentul, am făcut ceva în loc de nimic. Acesta este un semn de suficienţă intelectuală şi lipsă de respect faţă de memoria colectiva a poporului roman. Aceeaşi mentalitate ne aminteşte Muzeul Colecţiilor constituit pe dispreţul faţă de pasiunea unor colecţionari ce şi-au dedicat viata construirii unui patrimoniu de o diversitate extraordinară. Diversitate şi vitalitate ce s-a transformat într-un cimitir. Nu este de mirare ca asemenea metode care relevă dispreţul faţă de popor, de etică, nu ne vor ajuta să ieşim din interminabila tranziţie ce s-a transformat, în stare de fapt. Mai pot da numeroase exemple în acest sens. De data aceasta mai puţin grav pentru a face o mică pauză. Astfel, terminind studiile… la Institutul de arte plastice « Nicolae Grigorescu » am trecut prin furcile caudine ale examenului de Stat, uimind, şi prin cele ale Comisiei de repartiţie. Potrivit notelor obţinute aveam dreptul la un post în Bucureşti. Şi-mi aleg singurul post existent pentru capitală, acela, de cercetător ştiinţific fară 3 ani vechime la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică « Daniel Danielopolu ». Nu este momentul să vă explic anormalitatea ce a condus un pictor să devină medic peste noapte de buna voie şi nesilit de nimeni. Culmea este că un fost coleg, Gabrea Şerban, în timp ce-mi satisfaceam cele 6 luni de stagiu militar s-a dus val-virtej la serviciul de cadre al Academiei Române, vară fiind, transpirat şi cu soţia, batând cu pumnul în masă, să mi se anuleze repartiţia deoarece eu i-am furat postul. În continuare m-am transferat la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Romane. După cum bine se vede exista o veche tradiţie, popular spus, de a se baga acolo unde nu ne fierbe oala. Prestigiul le întunecă unora minţile. Aşa şi cu Muzeul Ţăranului Român, valsul directorilor cu diplome şi activităţi de prestigiu dar care au mai multă sau mai puţină legătură cu etnografia şi folclorul continua. După direcţia « acordată » talentatului pictor Horia Bernea, a urmat doamna Irina Nicolau, absolventă a A.S.E. adică Academia de Ştiinţe Economice, fosta colaboratoare a pictorului Horia Bernea la conducerea muzeului, domnul Dinu Giurăscu, prestigios om de cultura dar ale cărui publicaţii nu sunt axate totuşi pe probleme de Etnografie şi Folclor, domnul Vintilă Mihaescu, psiholog şi antropolog, cercetător al Institului de Geriatrie şi, în sfârşit domnul Virgil Niţulescu, absolvent al Universităţii sibiene « Lucian Blaga », implicat în ultimul timp intr-o sordidă afacere privind drepturile homosexualilor ce a făcut o publititate foarte originală muzeului. Bine înteles nu trebuie să uit că de fapt pregătirea mea de baza priveşte artelele plastice sau cum se spune azi artele vizuale domeniu în care intenţionez să mă aventurez. Dar sub unghiul aspectului pedagogiei in perioada « dinainte » şi « după ». Dacă ati auzit ca a-şi fi un pictor prost, foarte prost şi chiar ratat să stiţi că nu este doar vina mea. Nu evoc ereditatea deoarece nu o puteţi verifica cu mare uşurinţă. Am urmat Institutul de Arte Plastice (sună cam caraghios, « plastice ») Nicolae Grigorescu, pentru cei ce nu ştiu, cu sediul în Bucureşti. Am fost încurajat în această direcţie de către pictorul Schweitzer Cumpăna (coincidenţă bizară, trăiesc de mai bine de 30 de ani în Elveţia) şi de către pictorul Alexandru Ciucurencu, care a spus tatălui meu, sper ca nu numai în calitate de coleg în profesorat la Institut, că ar fi o crimă să mă împiedice. Iar tatăl meu cum nu avea intenţia mai ales la acel moment să mă omoare, cu acordul mamei mele, m-au împins cu nădejde dar şi cu deznădejde să-mi urmez drumul. Spun cu deznădejde deoarece pictorul Alexandru Ciucurencu a precizat că trebuie să am umeri solizi. Cum eu nu prea iubeam sportul mă păşteau pericole mari, fapt ce l-am constatat pe viu. Având în vedere cele ce vor urma mă scuz dinainte pentru ceea ce unii vor interpreta ca impertinenţă. Mi-am zis că având, în curind, 71 de ani să o iau puţin razna este ceva natural. Trebuie să spun de la bun început că pentru pictorii Comeliu Baba şi Alexandru Ciucurencu, pictori emblematici ai perioadei comuniste am avut şi păstrez o stimă nezdruncinată ca pictori. Acestor doi artişti regimul comunist le-a acordat titlul de artişti ai poporului. Artist al poporului? Pentru mine poporul este artistul. A face parte din popor este o onoare, un rang pe care nimeni nu-l dă sau îl ia, mai ales un regim a cărui idee fixă a fost distrugerea fizică şi morală a intelectualităţii române.
Poporul este acela care a creat pâinea cea de toate zilele, vinul, mâncarea, ţesăturile, crestaturile în lemn, ceramică, dansurile, cântecele, proverbele, miturile, bisericile din lemn, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţul -Capela Sixtina a Ortodoxiei – , Arbore, pe scurt nucleul culturii noastre materiale şi spirituale, istoria reală. Oameni din popor au fost Eminescu, Brâncuşi, Celibidache, Perlea, Pârvan, Mircea Vulcanescu, Cioran, Mircea Eliade, Ionesco, Baba, Ciucurencu, mai recent Horaţiu Rădulescu compozitor considerat la nivel internaţional un « gigant », un Bach al contemporaneităţii. Pentru mine aceste personalităţi constitue adevăratele repere stabilite de poporul roman. Lista este lungă, spaţiul nu-mi permite în cazul de faţă să enumăr pe toţi cei ce merită o adâncă smerenie. Aceştia merită veneraţia noastră şi nu acea categorie numită mulţime, o excrescenţă minoritară prin lipsa de calitate, masa mişcătoare amibiana, labila, oportunistă în funcţie de interese personale, stomacale, materiale şi politice. Categorie ce o putem asimila nisipurilor mişcătoare. Comunismul a fost şi rămâne apărătorul acestei minoritaţi şi nu a poporului. Preţuirea nu cred că trebuie asimilată cu osanale, cu spectacole de isterie colectivă, ea presupune un spirit critic constructiv, o decenţă proprie reculegerii religioase, a gândi în perspectivă. În consecinţă îmi voi permite să fac unele remarci cu ochiul de acum, asupra activităţii pedagogice a profesorilor Corneliu Baba şi Alexandra Ciucurencu prin prisma celor trăite de mine nu numai la Institutul de Arte Plastice « Nicolae Grigorescu » ci şi ca profesor de desen la mai multe şcoli de muzică din Bucureşti. Cred că rolul profesorului este de a transmite nu numai experienţa personală ci şi aceea generală naţională şi internaţională. Astfel apreciez că un bun pedagog trebuie să fie ca o carte deschisă în care elevii, studenţii, să citească şi să înţeleagă conţinutul, să ofere metoda, să fie un ghid, în cazul de faţă să ajute la descifrarea codurilor meseriei de artist. Să explice că un artist nu este un specialist ci în acelaşi timp poet, muzician, matematician, filozof, un căutător şi descoperitor de comori pe care să le pună la dispoziţia semenilor. Că drumul unui artist este un permanent dute-vino intre trecut si viitor, cu uşoare opriri in prezent Forţa unui profesor este aceea de a dovedi că metoda lui nu este a lui ci a memoriei colective în dialog permanent cu misterul legilor naturii. Că umilinţa şi meditaţia constituie elemente de baza ale conştiinţei de artist. Un artist trebuie să-şi « cucerească » libertatea de spirit maternizat de profesorul său. În acest sens consider pe Constantin Brâncuşi şi artist si pedagog de geniu. Artistul trebuie sa fie ca pasărea lui Brâncuşi. « Eu nu am căutat în toată viaţa mea decât esenţa zborului! Zborul?-ce fericire… » La iniţiativa Centrului Pompidou de la Paris la « Forum du Meyrin » de lângă Geneva, copii din mai multe şcoli au fost invitaţi să descopere munca lui Brâncuşi prin joc. Metodă aplicabilă, de fapt, şi adulţilor cu rezultate numai aparent surprinzătoare, metodă ignorată în învăţământul românesc şi nu numai. Titlul articolului publicat pe 22-02-1999 de către « Tribune de Geneve » a fost: « Copiii eliberează pasărea lui Brâncuşi din colivia sa ». Copiii familiarizându-se foarte repede cu opera lui Brâncuşi, dovedindu-se astfel că ea nu reprezintă un carcan ci un catalizator al imaginaţiei începând de la vârsta şcolară. În continuare, citându-l pe Brâncuşi, o altă extraordinară lecţie: « Această sculptură va aparţine tuturor timpurilor, din pricină ca am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească despre vreo anumită epocă sau de vreo perioadă de ani». « Da asta am căutat: un drum spre universal… De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie…şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nici o stare civilă » Totul trece prin privire, hrănită de o anumita ereditate, o bogată cultură plastică şi o largă permeabilitate filozofică. Având în vedere cele de mai sus, profesorii Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu nu au fost la înălţimea picturii lor sau cei ce le-au fost studenţi nu aveau capacitatea necesară de discernământ. Dosarele sănătoase nu au fost deajuns. Privirea celor doi profesori s-a multiplicat creând cloni, cert de o anumita valoare…, dar epigonală. A existat un spirit de sumisiune de altfel tipic unei societăţi totalitare. « Revolta » generată numai de un spirit liber nu a existat Nu au fost adolescenţi rebeli, ochii erau deja îmbătrâniţi dar fără maturitate. Mă mir şi acum cum un pictor ca Iacob Lazăr pe care de altfel îl stimez m-a sfătuit să am mai mult curaj în a mă dezbăra de tehnica picturală a lui Schweitzer Cumpăna primul meu iniţiator în pictură şi desen, deoarece aceasta nu-mi corespundea. Apropo de materia primă culturală, din institut, André Loth şi Cezanne reprezentau împreună cu clarobscurul sumumul ce trebuia aplicat. Nu-mi aduc aminte ca pe parcursul celor cinci ani în cadrul secţiei de pictură ca de altfel şi la celelalte secţii să se discute pe viu despre ritm, polifonie, armonie, despre maniera lui Paul Klee de a aborda Mozart, despre traducerile muzicale ale unui Matisse, paralele între un Mondrian şi Webern, Leger şi Milhaud, Picasso şi Stravinsky, Kandinsky şi Schonberg. Ca să nu mai vorbim despre virtualitatea perspectivei renascentiste ce a dus la cele 3D în comparaţie cu perspectiva…araba, probleme legate de o anumită filozofie ce explica figurativul şi nonfigurativul. Bineînţeles ce să se discute despre logica divină reprezentată şi observată în secţiunea de aur sau divina proporţie sau diviziunea sacră ş în numărul « phi » decelate în desenul staminelor, în A.D.N.-ul uman, în piramide, în catedralele gotice. Spirala de aur pe care o găsim în spirala trandafirului, suita lui Fibonaci pe care o găsim in genealogia albinelor! Am fost martorul direct al amatorismului, nu numai pedagogic, dar în acelaşi timp victimă. Nu ştiam pe ce drum m-am angajat, aşa de bine descris de Nietzche în « Naşterea tragediei ». În acea vreme profesorii Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu erau singurele lumini în marasmul general. Nu dânşii au fost principalii vinovaţi ci sistemul comunist cu a le sale prelungiri din ziua de azi. Acesta a creeat o Tamara Dobrin care habar nu avea de pedagogia ca filozofie a educaţiei, de pedagogia artistica în epoca modernă şi contemporană. Cursurile tov. Tamara Dobrin erau valabile în cel mai bun caz pentru învăţătorii din Delta Dunării care-şi înnecau necazul în spirtul verde trecut prin pâinea neagră, mucezită. Ce să mai vorbim de esteticianul Moraru. Singurii ce ne mai luminau teoretic erau profesorii Schileru şi Raoul Şorban. Am pierdut timpul din cauza hoţilor de visuri şi de vieţi care mai hălăduiesc şi azi. Ca să aflu ca frumosul nu trebuie confundat cu arta, că arta este o invenţie genială umană pentru a suporta permanenţa efemerului. Că frumosul nu se poate explica, că trebuie să- descoperim cum spunea Gaudi. Iar pentru aceasta trebuie avut un suflet, un EU. Şi numai când acest EU intră în fuziune cu spiritul universal atunci găsim frumosul, extazul, fericirea, pacea, atât căutata de om acea stare imaterială ce ne permite să descoperim Eternitatea. Sorensen Kierkegaard ne explică foarte bine procesul de definire şi de regăsire al Eu-lui. Regimul comunist a alfabetizat un procent foarte mare al populaţiei nu de dragul de a elimina ignoranţa ci pentru a o îndoctrina mai uşor, pentru a o îndobitoci. Un mijloc de a fabrica papagali, macaci, sclavi. Oare a fost întâmplător că România şi Bulgaria au fost singurele ţări din estul şi centrul Europei care după revoluţie… au adus la putere tot comunişti înrăiţi? Nu. Şi aceasta deoarece aveau un nivel socio-economic înapoiat şi un sistem de învăţământ educaţional arierat. Sistem care nu putea da naştere peste noapte unor democraţi. A citi sau a reciti în acest sens cartea lui Fukuyama, « Sfirşitul Istoriei şi ultimul om », chiar dacă are unele raţionamente cu care nu suntem de acord. O democraţie fără democraţi nu se poate dezvolta. Multă lume a uitat că lupul îşi shimbă blana dar năravul ba. Multa lume şi-a închipuit că prin decret a sosit capitalismul, democraţia. Nu s-a visat ca după mizeria comunistă o să vină mizeria neo-comunistă. Nu s-au gândit că mai întâi trebuiesc recuperate creierele, materia cenuşie, că procesul de recuperare a democraţiei va fi lung şi dureros. Vazând ce se întâmplă, nerăbdători, au început sa urască capitalismul ignorind de fapt ce este acesta, acuzându-l de toate tâJhăriile, regretând comunismul. Uitând mizeria anilor 80 când începuse punerea în aplicare a sistemului de cantine de cartier, politica în forma ei finală şi absurdă de ştergere a datoriei externe, sistemul de împrumut între vecini a osului de supă. Au început să tânjească din nou după cei ce au îngenunchiat şi umilit un popor zeci de ani. Memoria nu mai funcţiona căci memoria se întreţine prin şcoală, instrucţie, educaţie, cultură, factori deliberat ignoraţi de comunism. Căci nu se mai ştiu elemente de baza ale unei conduite civilizate printre care a spune mulţumesc. Ţăranul roman înainte de a se aşeza la masă îşi începea rugăciunea cu: Mulţumescu-ţi ţie doamne pentru pâinea cea de toate zilele. Nu se mai dă… nu se mai împrumută, se ia, se fură cu voie şi de nevoie. Unde este locul afectat în Muzeul Ţăranului crucificării ţăranului roman în timpul colectivizării? Neocomunismul ocultează cu bună ştiinţă acest capitol ca de altfel nu numai la muzeul susamintit ci şi în întregul sistem de învăţământ. Cine din tânara generaţie mai ştie de « Geniul Carpaţilor » printre altele. Am fost obişnuiţi foarte mult timp cu relaţia stăpân-sclav, sclav care în schimbul unei aşa zise siguranţe preferă lanţurile. Frica şi ignoranţa erau carburantul comunismului ca de altfel şi a neocomunismului. Stăpânul fiind de fapt o plebe egoistă, semidoctă şi lipsită de conştiinţă naţională. Diferenţa dintre Om şi animal este ca animalul nu este dotat de mândrie ci numai cu spiritul de conservare. Singură fiinţă umană este capabilă de sacrificiul suprem pentru a-şi cuceri demnitatea, libertatea, numai fiinţa umană are capacitatea de a face o alegere. Atunci? Venind în ţară după evenimente…, deoarece mult timp am fost privat de cetăţenia romană prin decretul Tov-ului, am constatat că mai toti şoferii de taximetre se închinau la toate bisericile de pe parcurs, că bisericile erau pline, aceeaşi biserică care puţin timp mai înainte îşi dovedise loialitatea faţă de Securitate. Şi m-am întrebat, să fie vorba oare de fervoare religioasă sau de altceva? Acest altceva era de fapt « disperarea generală ». În acelaşi timp începuseră să se închine şi vechii comunişti şi noii comunişti ăi vechii colaboratori şi noii colaboratori, pentru obţinerea voturilor necesare (noua democraţie nu-i aşa ?) prelungirii « Marii păcăleli », pentru că « Noi nu ne vindem ţara » ci o furăm noi înşine. Astfel sau instalat la toate nivelurile, cultural, politic, administrativ, etc foarte mulţi încăpăţânaţi, să profite în continuare, să distrugă, să fure spre binele « tuturor ». În această confuzie bine orchestrată am fost surprins…să constat ca unii artişti au început să introducă, aşa deodată, în imagistica tablourilor cruci, catapetezme şi luminări. Nu este îndeajuns să ne închinăm şi să construim biserici ca să avem conştiinţa împăcată că suntem creştini. Moda nu mai este cu tractoare, muncitori şi muncitoare cu gâtul cât furnalul şi cu civili, şefi de Stat, care zboară printre nori vătoşi pe un fundal de cer azuriu. Aceasta pentru interior. Pentru exterior s-a făcut un portret Papei Paul şase ca să ne dovedim creştinismul iar ca să ne integrăm mondializarii apreciem un artist care a început cu neogeometrismul şi a terminat se pare cu performanţe, adică salturi pe ziduri în Anglia. Săracul Brâncuşi, nu cred că se aştepta să atingem de această manieră Universalul. Se crede cu încăpăţânare că se « face » artă, nimeni nu crede într-un nou Vandalism pe care l-am putea denumi cu o oarecare îngăduinţă « perioadă de gestaţie » pregătitoare unei noi Renaşteri. De fapt avem de a face pe plan mondial cu un turn a lui Babel, cu un amatorism bun pentru târgurile de curiozităţi, pe scurt, cu Impostura ridicată la rang de avantgardă cotată la Bursă. Am început cu « Urări de bine… » şi voi încheia tot cu, Urări de bine!
