Cuvântul „Isihasm” vine de la cuvântul grecesc „hesekia”, adică „isihia”, care înseamnă „linişte”. Deci, isihasmul este o stare duhovnicească superioară, susţinută de practicarea Rugăciunii lui Iisus, care este următoarea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, având ca scop liniştea deplină a omului în Dumnezeu, prin eliberarea totală de lumea simţurilor. Numită şi Rugăciunea inimii sau a minţii, ea ocupă un loc central în isihasm, iar prin forma ei scurtă, ajută la concentrarea şi legătura deplină cu Dumnezeu. Prin repetarea continuă şi prin harul lui Dumnezeu, rugăciunea coboară treptat de pe buze în inima omului, unind cunoaşterea cu trăirea duhovnicească.
O caracteristică a practicii isihaste este „coborârea minţii în inimă”, pentru ca rugăciunea să se localizeze în amândouă, atât în inimă, cât şi în minte. Această coborâre nu este metaforică ci, potrivit cu psihologia isihastă, este un fenomen real: mintea coborâtă în inimă semnifică o unire a facultăţii intelectuale cu cea a imaginaţiei, astfel încât mintea atinge o linişte profundă, evidenţiată numai de rugăciune.
Isihasmul arată lucrarea tainică de curăţire a patimilor creştinului, care are în centrul ei repetarea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus şi dorinţa de liniştire interioară. Pentru învăţarea acestei practici, există două repere teologice importante, care ajută pe creştinii ortodocşi să realizeze viaţa interioară de liniştire, de isihie; ele sunt scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul, mort la anul 95 d. Hr., ucenicul Sfântului Apostol Pavel în Atena, care vorbeşte despre „unirea tainică a sufletului cu Dumnezeu”, şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog (949–1022) din Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieţii contemplative, în linişte desăvârşită. Deci, isihasmul constituie cea mai potrivită metodă de concentrare şi de înălţare a sufletului la comuniunea cu Dumnezeu; în afara isihasmului, nu se poate ajunge la această comuniune.
Prin urmare, isihasmul este atât o teorie cât şi o practică religioasă. În sens isihast, teologia nu este numai un discurs despre Dumnezeu, ci este în acelaşi timp şi un mod de viaţă creştin. Teolog este cel care nu rămâne la simpla cunoaştere a dogmelor şi a canoanelor, ci mai ales la practicarea lor, trăind în Iisus Hristos. Deci, în Isihasm, creştinismul este în primul rând experienţă.
Isihasmul a fost căutat de Sfinţii Părinţi şi de pustnici încă de la începutul vieţii mănăstireşti organizate în secolele III – IV, însă mişcarea isihastă s-a organizat în secolele XIII – XIV. Printre reprezentanţii de seamă ai isihasmului amintim pe: Cuviosul Macarie Egipteanul (295–392), Monahul Evagrie († 399), Diadoh al Foticei (sec. al V-lea), Cuviosul Marcu Ascetul (sec. al V-lea sau al VI-lea), Cuviosul Ioan Sinaitul sau Scărarul (579–649), Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662), Cuviosul Simeon Noul Teolog (949–1022), Sfântul Grigorie Palama (1294–1357) şi alţii.
Potrivit tradiţiei, în Sfântul Munte Athos, întemeietorul isihasmului a fost Grigore Sinaitul (1265–1346). Acest Sfânt s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici; a mers în insula Cipru, unde a fost tuns rasofor. Mai târziu, a călătorit la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde primeşte marea schimă monahală. Apoi a plecat la Ierusalim, iar de acolo, în Creta, unde a învăţat practica isihastă a Rugăciunii inimii de la monahul Arsenie. Împreună cu contemporanul său, Sfântul Grigorie Palama a contribuit la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului. Când turcii au început aici raidurile lor, în deceniul al treilea din secolul al XIV-lea, el s-a refugiat la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde a întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre.
Sfântul Grigorie a organizat la Paroria stilul de viaţă isihastă, care a dăinuit până la moartea sa (1346). În jurul său, s-au adunat numeroşi ucenici, din Marea Cetate, din toată Tracia şi Macedonia şi chiar de dincolo de Istru, şi din Serbia; deci, din regiunea „cea de dincolo de Istru”, adică din Ţara Românească. După moartea Sfântului, ucenicii „au ieşit ca nişte stele strălucitoare şi au împodobit marginile pământului”, adică s-au răspândit în diferite părţi, ducând cu ei învăţătura şi stilul de viaţă călugărească, însuşită de la dascălul lor spiritual. Sfântul Grigorie Sinaitul avea ucenici chiar în Ţara Românească şi purta corespondenţă cu însuşi voievodul Nicolae Alexandru Basarab (1352–1364), care era adept al isihasmului. Sinodul întrunit în data de 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunţat în favoarea isihaştilor, isihasmul fiind proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând în tot Răsăritul ortodox.
Isihasmul românesc a rămas profund animat de dorinţa curăţirii de patimi şi a făptuirii virtuţilor cu scopul de a dezvolta în fiinţa trăitorilor creştini capacitatea de sesizare şi vedere a luminii taborice care a transfigurat întreaga persoana a Mântuitorului Iisus Hristos, astfel încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele erau mai albe decât lumina (Matei 17, 20).
Un mare cunoscător al vieţii monahale româneşti, mitropolitul Tit Simedrea (1886–1971), scria, cu privire la prezenţa monahilor români la Paroria, următoarele: „Se poate spune cu temei de adevăr că, la Paroria, la marele dascăl al isihasmului, care a fost Sfântul Grigorie Sinaitul, au ucenicit şi români. Şi cum această lucrare obârşea de-a dreptul din viaţa şi cultura mănăstirească bizantino-athonită, călugării români «au învăţat aici», sau care numai au zăbovit un timp oarecare în această sihăstrie, întorcându-se în patria lor au adus izvodul şi duhul acesteia şi l-au răspândit printre români, înainte de venirea Sfântului Nicodim, care şi el tot din acelaşi duh şi izvod se trăgea”.
Dintre ucenicii români ai Sfântului Grigorie la Paroria, unii sunt cunoscuţi chiar nominal. Primul care a emis această ipoteză este Polihron A. Sârcu, editorul în slavonă a Vieţii Sfântului, bazându-se pe afirmaţia că „s-au adunat ucenici din mai multe neamuri”, precum şi pe însemnarea făcut la sfârşitul Sbornicului Hludov – manuscris redactat pe la anul 1345 şi păstrat în Muzeul Rumianţev din Moscova – unde citim: „Aceste două capete s-au scris de Fudulu, care le-a tradus din greceşte în bulgăreşte… când eram la Paroria cu fraţii”. Eponimul Fudulu, cu rezonanţă şi grafie românească, l-a determinat pe învăţatul moldovean să afirme că acesta este unul dintre monahii români de la Paroria. Opinia sa a fost adoptată şi de alţi învăţaţi, precum Stoian Romanski, A. I. Iaţimirskij şi Ecaterina St. Piscupescu.
Monahismul românesc a adăugat isihasmului o nouă dimensiune, după cum vom vedea mai târziu, care i-a conferit acestui curent de profundă spiritualitate ortodoxă un caracter integral. Curentul isihast pătruns pe pământul românesc, încă din secolul al XIV-lea, datorită unei anumite existenţe de sine stătătoare pe care Ţările româneşti au păstrat-o în condiţiile istorice ale vremii, prin legăturile strânse cu Muntele Athos, dar şi dezvoltării unei vieţi mănăstireşti autohtone. În secolul al XVIII-lea, călugărul Paisie Velicicovschi, venit de la Poltava datorită acestor condiţii existente în Ţările româneşti, a găsit în Moldova un monahism, care, prin numeroşii lui reprezentanţi, practica, în continuarea neîntreruptă a acestei tradiţii din secolul al XIV-lea, o viaţă isihastă însufleţită de Rugăciunea lui Iisus.
Popularitatea lor se vede şi din faptul că numele de sihastru, ca transcriere în limbaj popular românesc a numelui isihast, a devenit şi a rămas în viaţa poporului nostru cu întregul lui înţeles din secolul al XIV-lea, când s-a răspândit din Sfântul Munte, ca un nume familiar, dar şi ca o dovadă că modul isihast al călugăriei s-a practicat în tot trecutul nostru, în văzul poporului. Astfel, se pot aminti câteva dintre personalităţile duhovniceşti care au marcat viaţa monahală românească printr-o autentică trăire isihastă:
Din secolul al XV-lea, avem pe Cuviosul Iosif, care în tinereţe a înfiinţat o mică sihăstrie românească în pustia Iordanului. Apoi, s-a retras cu ucenicii săi în muntele din vestul mănăstirii Bistriţa moldovenească; ucenicii săi se numeau Simion, Metodie, Varnava, Petru, Gherman, Pir şi Grecu.
Unul din marii sihaştri a fost în secolul al XV-lea ieromonahul Sisoe, din părţile Bucovinei, ucenicul lui Daniil Sihastru; apoi, cu binecuvântarea lui Daniil Sihastrul, se retrage în Munţii Rarău, unde adună câţiva ucenici şi întemeiază „Sihăstria Rarău” sau „Schitul lui Sisoe”.
În secolul al XV-lea, un mare nevoitor a fost Cuviosul Ghelasie, stareţul mănăstirii Râmeţ, care datează de pe la anul 1215.
Mulţimea de sihaştri au avut un rol hotărâtor şi la întemeierea mănăstirii Agapia. Schitul „Livada Părinţilor” se mai numeşte şi „mănăstirea lui Agapie” de la sihastrul Agapie, care a zidit-o prin secolul al XIV-lea.
Tot la îndemnul sihaştrilor Misail şi Daniil, trecuţi în rândul sfinţilor, a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti, mănăstirea Turnu din Judeţul Vâlcea. De asemenea, în munţii din preajma mănăstirii Cozia se nevoiau alţi sihaştri, printre care se numără Antim şi Teofil.
În zona Tazlău, prin secolul al XVII-lea, sunt menţionaţi mai mulţi călugări sihaştri; cei mai renumiţi sunt Onufrie Sihastrul, Serafim Sihastrul şi Pavel Sihastrul.
Numeroşi pustnici s-au nevoit în peşterile de pe muntele Ceahlău, fiind amintiţi de schiturile pe care le-au întemeiat: Schitul lui Silvestru, Peştera lui Vucol, Peştera lui Ghedeon, Peştera lui Gherman, Poiana lui Ghenadie, Pârăul lui Patapie, Pârăul lui Nicandru, Pârăul lui Bucur, Schitul Casiana etc..
O mărturie a vieţii călugăreşti de tip isihast în ţinutul Buzăului sunt mulţimea peşterilor şi urmele unor schituri din această regiune. Astfel, există: bisericuţa Fundătura, Peştera lui Iosif, Schitul lui Agaton, Schitul Alunişul, Chilia Fundul Peşterii, Peştera lui Dionisie, mănăstirea Sfântul Gheorghe, mănăstirea Pârăul, şi altele.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, se nevoia într-o peşteră din apropiere de schitul Iezerul din judeţul Vâlcea, pustnicul Antonie.
Un călugăr care practica neîncetat Rugăciunea inimii a fost ieroschimonahul Irodion, stareţul mănăstirii Lainici, pe care însuşi Sfântul Calinic de la Cernica, când era episcop la Râmnic, l-a ales duhovnic, numindu-l „Luceafărul de la Lainici”, ale cărui osemintele au fost găsite neputrezite în mormânt (Va urma).
