„Ce-a mai rămas din toate, ce-a mai rămas?/ Cine-ar mai putea să ne-o spună? (…)/ Și toate câte-au fost, fără moarte,/ N-au pierit în pustie, căci au trecut/ În aceste foșnitoare pagini de carte.” (Doru MOȚOC, Ce-a mai rămas)
Cu aproape un sfert de veac în urmă, când Ion Soare – „o frunte luminată Cetății” – m-a provocat la o „spovedanie publică” a devenirii mele, mi-am mărturisit apartenența la o generație care, formată cu „binecuvântarea” și sub privegherea unor exponenți ai generației interbelice (între care, vrednic de menționat, aici și acum, este Constantin Popian), a așezat piatra de temelie a renașterii culturale a Vâlcii în cea de a doua jumătate a secolului XX și-l consideram pe scriitorul Doru Moțoc liderul incontestabil al acestei generații, al unei întregi mișcări culturale. Aveam în vedere, dincolo de valoarea intrinsecă a operei, trei dimensiuni ale personalităţii sale: (1)capacitatea de a mijloci dialogul între generaţiile şi mediile culturale ale acestei perioade, vădind deopotrivă respect pentru tradiţie şi deschidere spre modernitate, cultul pentru profesionism, dar şi generozitatea faţă de amatori; (2) polivalenţa înzestrărilor şi preocupărilor creatoare, manifestate într-o activitate prodigioasă (poezie, proză, dramaturgie, publicistică, regie şi actorie de teatru etc.), cu realizări performante în toate aceste domenii artistice; (3) puterea de a înfrunta şi depăşi eterna dilemă a creatorului din provincie, confruntat cu veleitarismul local şi, totodată, atras de mirajul metropolei. Cele trei dimensiuni menţionate fac din Doru Moţoc o personalitate emblematică pentru renaşterea culturală a Vâlcii, care și-a aratat roadele la cumpăna secolelor XX-XXI. (Ion Soare, Gheorghe Deaconu – vocație și devenire, Prefață de Ion Ghinoiu. Postfață de Ioan St. Lazăr. Râmnicu-Vâlcea, Almarom, 1999, 92).
Noua tinerețe creatoare pe care a trăit-o Doru Moțoc în ultimele două decenii îmi oferă argumente suplimentare pentru a-mi reconfima evaluarea din 1999. Am și făcut-o, de altfel, în repetate rânduri, când Doru Moțoc a trecut încă, și încă un prag al vieții, împlinind un nou „cerc” al pomului, mereu roditor, al creației sale. În 2004, când i-am îngrijit și editat antologia de teatru Textul – înainte de toate!, întăream acele aprecieri: „Încerc un sentiment reconfortant că aparțin acestei generații și că avem un asemenea lider. Un lider care, rămânând printre noi, a izbutit să treacă de barierele provinciale și să se impună pe plan național. Ar fi tentant să ne imaginăm cât de spectaculoasă, cât de prestigioasă ar fi devenit cariera lui Doru Moțoc, dacă s-ar fi rupt de Vâlcea, preferând să se împlinească sub alte zări. Mult mai profitabil, însă, este să aprofundăm eforturile și sacrificiile acestei opțiuni – poate dureroasă dar înțeleaptă − și să-i mulțumim lui Doru Moțoc că a rămas …” (Liderul unei generații, în: Doru Moțoc, Textul – înainte de toate ! Teatru. Prefață de Ion Soare. Ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Deaconu. Râmnicu-Vâlcea, Conphys, 2004, 320-321).
Peste alți cinci ani, în 2009, formulam noi „variațiuni” pe aceeași temă a reprezentării emblematice a unei generații, o generație greu încercată, dar care, în cele din urmă, s-a dovedit biruitoare: „«Cheia» acestei biruințe rezidă în «știința și arta» cu care Doru Moțoc a corelat vocația proprie, de personalitate creatoare, cu misiunea publică, de intelectual al Cetății. Dacă această sintagmă zgârâie auzul fin al unor elitiști travestiți în anti-comuniști, atunci folosesc o formulă mai … europeană: lider cultural al comunității.” (Doru Moțoc sau Textul – peste toate !, în: Luminile lui Doru Moțoc. Documentar de Ion Soare și Gheorghe Deaconu. Râmnicu-Vâlcea, Patrimoniu, 2009, nep.).
Apoi, în 2014, în volumul pe care i l-am dedicat, împreună cu Ion Soare, mă întrebam, cu vorbele protagonistului însuși, Ce-a mai rămas ? Și conchideam: „Așadar, textul – înainte de toate și peste toate! Dincolo de toate, rămâne textul! Cei mai mulți dintre noi produc și adună case, mașini, moșii și alte bunuri, dar mai ales bani. Doru Moțoc face parte dintre cei care produc și adună texte, el este un creator autentic de texte. Producerea textelor este vocația, misiunea și rațiunea lui de a fi. Doru Moțoc știe un adevăr esențial: în această lume a deșertăciunilor, ceea ce durează este Cuvântul, pentru că el a fost de la început. Și mai știe ceva: în această lume care devine tot mai «nebună», ceea ce ne mai poate salva este textul, cuvântul purtător de logos și etos.” (Doru Moțoc sau Textul – peste toate!, în Gheorghe Deaconu, Ion Soare, Doru Moțoc sau Chipurile iubirii de teatru. Râmnicu-Vâlcea, Patrimoniu, 2014, 251).
În același an, 2014, când eu însumi treceam un prag și când rotunjeam dialogul cu Ion Soare, redefineam spiritul generației noastre – generația creativității culturale − și recunoșteam în Doru Moțoc (care m-a onorat cu postfața cărții) o personalitate exponențială a acesteia, reiterând un argument forte: „Doru Moţoc a rămas acasă, în Vâlcea, printre noi, solidar cu noi în risipa de iubire şi energie pentru fiinţa spirituală a Vâlcii, pentru identitatea şi perenitatea ei. A rămas în Râmnicul adolescenţei şi tinereţii sale. A trebuit să se confrunte permanent şi, adesea, dramatic cu mentalitatea provincială, să descurajeze veleitarismul şi diletantismul. Doru Moţoc a purtat, împreună cu noi, acest „război” şi a câştigat atâtea bătălii, pentru că a rămas credincios principiului localismului creator autentic (antidot al sforăitorului şi agresivului patriotism local) şi fiindcă a operat, consecvent, cu suveranul criteriu al valorii.” (Ion Soare în dialog cu Gheorghe Deaconu, Vocație și devenire, II. Prefață: Nicolae Constantinescu. Postfață: Doru Moțoc. Râmnicu-Vâlcea, 2014, p. 145).
În fine, după alți cinci ani, la un nou soroc al evaluării, când Doru Moțoc devenea tânăr octogenar, totalizam aceste mărturii și mă întrebam, împreună cu protagonistul însuși, ce rămâne din combustia creatoare a unei vieți. Acesta era – precizam – răspunsul meu, inevitabil subiectiv, unul dintre multiplele răspunsuri posibile, toate relative în fața „judecății de apoi” a istoriei culturale. Sistematizam acest punct de vedere în „zece puncte” (Ion Soare, Gheorghe Deaconu, Doru Moțoc sau ceea ce rămâne. Lucrare editată sub egida Centrului Județean de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale Vâlcea și a Forumului Cultural al Râmnicului. Iași, Rotipo, 2019, 140-146). Le validez și le actualizez acum, trasând o linie simbolică sub „suma” activității creatoare a polivalentului cărturar:
1. Rămâne, înainte de toate, o autentică și profundă dragoste de Râmnic. Doru Moțoc este unul dintre cei mai mari îndrăgostiți de Râmnic. Râmnicul lui Doru Moțoc este o plămadă insolită de nostalgie și luciditate: nostalgie după ceea ce a fost, luciditate în fața a ceea ce a rămas: „Chiar dacă o spun cu nedisimulată durere: orașul pe care îl iubesc poate că nu mai există.” (Doru Moțoc, Despre Râmnic, cu nostalgie…, în: Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu-Vâlcea. Mică enciclopedie, vol. I. Repere monografice, Râmnicu-Vâlcea, Anton Pann, 2002, 139). Nu, în cazul lui Doru Moțoc, nu era o lamentație paseistă după Râmnicul patriarhal, ci conștientizarea faptului că Râmnicul contemporan merita un alt destin și orizont cultural, un alt loc și rol în cultura românească, pe potriva trecutului și a potențialului său creator. Dragostea lui Doru Moțoc pentru Râmnic (în mod expres, Râmnicul cultural), conjugând filonul romantic al scriitorului cu spiritul critic al intelectualului, rămâne un mod original de a-ți iubi orașul.
2. Rămâne, așadar, un crez și un model de intelectual al Cetății. Doru Moțoc a rămas în Râmnic, chiar dacă viața i-a oferit destule șanse și oportunități pentru o altă „carieră”. A rămas pentru că, încă din tinerețe, a nutrit credința că numai aici își poate manifesta vocația și numai aici își poate împlini misiunea. Aici, în provincie. Scriitorul s-a pronunțat în repetate rânduri în problema raporturilor dintre provincie și metropolă și și-a exprimat fără rezerve poziția că provincia poate fi creatoare de cultură dacă depășește mediocritatea și veleitarismul, că Râmnicul nostru, un oraș de provincie, poate deveni un puternic centru cultural. Dar, provincia ne poate și „îngropa”…
3. Doru Moțoc a fost omniprezent, de mai bine de șase decenii, în viața culturală a Râmnicului. Nimic din ceea ce s-a întâmplat, cultural vorbind, în urbe nu i-a rămas străin sau indiferent. Această implicare profundă și permanentă a fost expresia polivalenței creatoare a personalității sale. Nu intru în detalii, multitudinea înzestrărilor și preocupărilor sale fiind bine cunoscută. Aș vrea doar să subliniez „numitorul comun” al acestei activități prodigioase: cultura este, atât la nivelul individualității, cât și la nivelul comunității, o totalitate vie, rezultanta unui dialog al esteticului cu eticul, civicul etc. Doru Moțoc a fost, în tot ceea ce a creat la masa de lucru sau a produs în agora, un sacerdot al etosului și frumosului. Acest crez și-a pus amprenta și asupra operei sale, care are ca nucleu generator de energie creatoare poezia. Lirismul este starea de spirit dominantă a creației sale, indiferent de gen, inclusiv – exegeții săi au remarcat acest filon – în teatru.
4. Teatrul rămâne, totuși, „vioara întâi” a creației și activității lui Doru Moțoc. Dar și aici, polivalența creatorului este definitorie. De la Constantin Popian, ctitorul teatrului vâlcean, Râmnicul n-a mai avut un o om de teatru de o asemenea anvergură, acoperind practic toate ipostazele artei teatrale, toate „chipurile de a iubi teatrul”, cum îi plăcea lui Doru Moțoc să numească domeniile artei teatrale: actorie, regie, dramaturgie, teatrologie, pedagogie etc. Ca și înaintașul său, teatrul avea pentru Doru Moțoc o dimensiune dominantă, care rămâne: ideea de școală, de tribună – civică, etică, estetică. Și, trecând de la istoriografie la axiologie, formulez și semnez această „propoziție”: nu am avea astăzi teatru profesionist în Râmnic fără investiția de talent și travaliu creativ a celor doi oameni de teatru ai secolului XX în Vâlcea: Constantin Popian și Doru Moțoc.
5. Polivalența creatoare și experiența acumulată în arta dramatică l-au condus pe dramaturgul nostru la elaborarea unei noi concepții și formule de a scrie și a face teatru – teatrul imaginativ. Pornind de la valoarea cuvântului ca suport al „poveștii”, al „acțiunii”, al „caracterelor” și al „relațiilor” dintre personaje, autorul Manifestului postulează: „Teatrul imaginativ este un teatru al creativității și al libertății nemărginite. Tocmai de aceea, refuzând orice constrângere ideatică ori formală, el deschide larg porțile către teatrul total al viitorului.” (Doru Moțoc, Teatrul imaginativ – o propunere pentru secolul XXI, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, 2003, 4). Viitorul acestui „teatru total” s-a edificat la cumpăna secolelor XX-XXI și el poartă semnătura unui dramaturg care a trăit și a creat în Vâlcea: DORU MOȚOC. Teatrul imaginativ este, incontestabil, un lucru care rămâne! Și mai mult: dacă teatrele noastre ar fi derulat, sistematic și performant, programul inițiat la începutul anilor 2000, Râmnicul ar fi devenit, în aceste două decenii, unul dintre centrele de „avangardă” ale artei spectacolului în România și, poate, și în Europa.
6. Ca lider spiritual al comunității, Doru Moțoc credea în perenitatea și personalitatea culturală a Râmnicului, a Vâlcii, în afirmarea acestui spațiu identitar în cultura românească. Și nu numai credea, ci și acționa pentru materializarea acestui crez. Memorabilă rămâne, în acest sens, „bătălia” pe care a condus-o la mijlocul anilor ’80 – o perioadă nefastă a istoriei recente −, pentru coagularea forțelor scriitoricești într-o structură afiliată la Uniunea Scriitorilor, ca suport al înființării unei filiale vâlcene de profil. Chiar dacă acest proiect a rămas un deziderat al scriitorimii vâlcene (divizate și astăzi între asociațiile zonale din jur), experiența din anii ’80 rămâne mai mult decât un fapt de istorie culturală: o mostră de strategie culturală pentru racordul localismului creator la cultura națională. Este regretabil că nicio instituție publică de cultură și nicio organizație nonguvernamentală cu profil cultural, dar nici comunitatea scriitoricească locală nu și-a asumat, după 1989, urmând modelul exemplar (tautologia este voită) al confraților plasticieni, misiunea de a convinge Uniunea Scriitorilor că Râmnicul merită să aibă o filială, condamnându-l să rămână sine die la condiția de colonie culturală a centrelor zonale din jur.
7. Pe acest front al promovării identității și personalității culturale a Râmnicului, a Vâlcii, Doru Moțoc a purtat „bătălii” similare și în calitate de manager de programe culturale, dintre care Festivalul de Teatru „Bogdan Amaru” / „Goana după fluturi”, pe care l-a inițiat și coordonat în ultimele decenii în calitate de director artistic, rămâne un model de construcție culturală și reprezentare valorică a teatrului vâlcean, programul având și o miză mai largă, de rezonanță națională: stimularea dramaturgiei autohtone, cu precădere a autorilor tineri, debutanți. Dar, și aici, observ critic lipsa de solidaritate a teatrelor profesioniste locale cu ideea de a promova și propulsa debutul autorilor laureați.
8. În politica de dezvoltare culturală pe care a promovat-o constant Doru Moțoc, era „loc sub soare” pentru toate expresiile spiritului creator, pentru toate domeniile culturale și toate artele, pentru cultura populară și creația cultă, pentru tradiție și modernitate etc. Deși s-a format și s-a consacrat ca exponent al artei culte, Doru Moțoc a rămas deschis, receptiv la cultura tradițională, la creația populară. Și pe acest „front” cultural, Doru Moțoc a avut, ca profesionist al culturii, o strategie echilibrată: să nu muzeificăm cultura populară, s-o cultivăm și ca patrimoniu viu. Altfel spus, să conservăm tradiția nu numai in vitro, ci și in vivo. În acest sens, creditul și sprijinul acordat inițiativelor și programelor consacrate Țării Loviștei – zonă etnoculturală de interes național, vatra obârșiilor scriitorului, de care a rămas atașat și în perspectiva postumității – rămân exemplare.
9. În aceeași viziune echilibrată, aborda Doru Moțoc și relațiile dintre amatori și profesioniști, pornind de la realitatea culturală a Vâlcii, în care instituțiile profesioniste de artă (teatre, filarmonici) încorpoează travaliul atâtor generații de animatori culturali și artiști amatori și recunoscând că arta amatoare funcționează ca un atelier de creativitate culturală. Profesionistul Doru Moțoc a rămas un generos prieten, prețuitor și promotor al artiștilor amatori, oferind, astfel, o „lecție” instituțiilor profesioniste de artă, tentate să-și ignore rădăcinile și resursele originare.
10. Viața și creația lui Doru Moțoc constituie, ca tot unitar, un text. Aș putea spune, metaforic, că opera cea mai profundă și durabilă a lui Doru Moțoc este însăși viața sa de creator de cultură. Acest „text”, cu valoare de unicat, dar cu putere modelatoare, este esența a ceea ce rămâne de la Doru Moțoc – înainte de toate și peste toate!
DORU MOȚOC s-a retras din scena vieții, dar ne-a lăsat, drept „moștenire”, TEXTUL său. Ce facem cu el? Aceasta e întrebarea!
Potrivit metehnelor noastre cronice, ne vom concentra pe apologia personalității sale, producând volume și simpozioane omagiale, probabil ne vom gândi să-i ridicăm și o statuie. Poate că Municipalitatea, al cărei „cetățean de onoare” era (și rămâne!), îi va eternizea cumva numele. Da, sunt gesturi firești, dar, nu esențiale și, în niciun caz, scriitorul nu le agrea. Memoria lui Doru Moțoc așteaptă de la noi altceva, un lucru mult mai simplu, în logica elementară a vieții culturale: să-l menținem prezent, activ, creativ, adică să-i punem în valoare opera și să-i perpetuăm energia creatoare. În acest sens, formulez câteva sugestii pentru autoritățile, instituțiile și organizațiile responabile cu „moștenirea” personalităților creatoare ale Râmnicului, ale Vâlcii: (1) Să-i publicăm OPERA, mai ales dramaturgia, piesă cu piesă, toate piesele, edite și inedite, jucate sau nejucate încă, dar nu într-un tiraj „parohial”, ci într-un tiraj care să permită trimiterea lor la toate teatrele profesioniste (și cele de amatori, dacă or mai fi) din țară, precum și la teatrele de peste hotare care l-au reprezentat; această misiune și-ar putea-o asuma Biblioteca Județeană Vâlcea (care a făcut un gest similar, salutar, și pentru prozatorul Constantin Mateescu), al cărei colaborator devotat a fost scriitorul; am în vedere și faptul că instituția respectivă dispune și de tipografie, ceea ce înseamnă că ar putea edita dramaturgia lui Doru Moțoc cu costuri minime. (2) Să înființăm și să punem în funcțiune un CENACLU DE DRAMATURGIE (care să-i poarte numele), structură de viață literară care ar fi o premieră absolută în Vâlcea, menită să stimuleze și să promoveze creația dramatică originală (aparținând nu numai autorilor vâlceni); această inițiativă ar putea să fie preluată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale și Școala Populară de Arte și Meserii – două instituții care au beneficiat, în timp, de serviciile profesionale ale omului de cultură; cred că, mai ales, Centrul… s-ar putea implica în acest proiect, pe temeiul experienței culturale și editoriale acumulate în cadrul numeroaselor ediții ale Festivalului de Teatru „Goana după fluturi”, avându-l pe dramaturg drept director artistic; un alt partener util în edificarea Cenaclului de dramaturgie ar putea fi Societatea Culturală „Anton Pann”, din respect pentru fondatorul și conducătorul predecesoarei omonime a acestei organizații. (3) Să inițiem și să permanentizăm organizarea FESTIVALULUI DE TEATRU IMAGINATIV „DORU MOȚOC”, program de cursă lungă și de anvergură națională (și poate internațională), care să promoveze formula de teatru propusă de dramaturgul nostru pentru secolul XXI; evident, această inițiativă ar trebui să și-o asume, în principal, cele două teatre profesioniste locale, făcând din Râmnic un centru de iradiere a dramaturgiei și artei teatrale novatoare.
Am formulat aceste propunei la plural, pentru a preîntâmpina prejudecata unora dintre cei vizați că am rămas cantonat în poziția celor care dau, încă, „sarcini mobilizatoare”. Dimpotrivă, ignorând povara anilor și sănătatea vulnerabilă, sunt gata să mă implic în aceste proiecte, dacă se vrea materializarea lor, așa cum am făcut-o în cele cinci decenii de colaborare cu scriitorul Doru Moțoc, regretând că n-am putut face mai mult, cât timp a fost în viață, pentru promovarea operei sale: am fost și eu, ca și el, de altfel, „un om sub vremuri”, iar „puterea” mea n-a fost, niciodată, echivalentă cu abundența de resurse și mijloace. Am recunoscut public, verbal și în scris, că n-am putut face, atât cât aș fi vrut și cât s-ar fi cuvenit, pentru oameni – cărturari, creatori, artiști. În cazul de față, regret că nu mi-am putut asuma, în anii din urmă, două proiecte conturate în fructuoasele și confortabilele noastre întâlniri din primăvara anului 2014, în ambianța caldă a locuinței sale, asigurată de soața scriitorului, când pregăteam volumul aniversar 70: (1) o istorie a Teatrului Popular, pe care intenționase, pe vremuri, s-o scrie Traian D. Lungu (încheiasem și un contract cu el) și pe care o reproiectasem cu Doru Moțoc, asociindu-ni-l și pe Dumitru Vlăduț; sunt, într-adevăr, câteva fragmente în cartea dedicată lui Doru Moțoc (bazate pe arhiva personală a dramaturgului), dar e prea puțin, în raport cu întreaga istorie a Teatrului Popular (1945-1989). (2) un documentar exhaustiv, „la zi”, asupra teatrului imaginativ, fenomen unic în istoria recentă a teatrului vâlcean, care, dacă era promovat constant și tenace, putea propulsa Râmnicul teatral în elita teatrului românesc contemporan.
Rămân cu bucuria privilegiului că am fost contemporan și prieten cu scriitorul Doru Moțoc. L-am cunoscut încă de când nu împlinise 30 de ani, când se scălda „în lumină” și se pregătea de „zbor”… De-a lungul celor peste cinci decenii, comunicarea și colaborarea noastră au produs, în curgerea atâtor anotimpuri (nu toate favorabile unei prietenii creatoare), „roade” felurite: cărți și spectacole, premiere și evenimente, saloane și turnee, proiecte și inițiative, programe și întemeieri. Tot atâtea texte pentru un discurs despre comuniunea întru ideal și faptă creatoare, un discurs care ar merita scris, pentru că, nu-i așa, textul este ceea ce rămâne!
