www.j-query.org

Die Domain "www.j-query.org" ist nicht verfügbar.





Dragos Niculescu, montaj poetic

Dragos Niculescu, montaj poetic

by Niculescu Dragos on January 8, 2017

Post image for Dragos Niculescu, montaj poetic

■ Data naşterii şi locul de domiciliu:
14.10.1068, Bucureşti
■ Adresǎ:
Şos. Mihai Bravu, nr. 1, bl. ALMO 2, sc. A, ap. 10, sector 2, 021301, Bucureşti
Tel.: 0722798003; E-mail: dragosniculescu14@gmail.com
■ Studii:
• Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Studii postuniversitare masterale în filozofie

• Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Facultatea de Filozofie şi Jurnalism (şef de promoţie)
■ Profesie:
• Specialist în relaţii publice
• Redactor de culturǎ
• Poet
■ Activitate literară:
Premiat în concursuri literare naționale și internaționale, poeziile lui Dragoș Niculescu au fost publicate de numeroşi editori importanți și reviste culturale din ţară şi din strǎinătate, el figurînd printre cei mai importanți cincizeci de autori români contemporani, conform antologiei Societăţii Culturale NOESIS, din 2001. Deţine publicări şi în domeniul filozofiei. El a publicat până în prezent trei volume de poezie și are sub tipar două volume de poezie și un volum de dramaturgie. Este de profesie Specialist în relaţii publice şi redactor de cultură. Este o prezență activă la târgurile de carte și cercurile literare ale Uniunii Scriitorilor din România.

CÎND PǍSǍRILE ZBOARǍ JOS

Era într-o vreme cînd pǎsǎrile zburau foarte jos,
aproape la rasul copacilor, iar pînǎ şi dispariţia unei
monezi de pe fundul fîntînii publice îmi crea o stare
de vomǎ şi de masivǎ debusolare.
Mǎ aşezam la cîte-o masǎ afumatǎ, de sfert de secol,
şi începeam sǎ beau rǎcoritoare, ca sǎ îmi mai trag sufletul.
Nu beam alcool, sau, mai bine spus, bǎuturi alcoolizate,
cǎci acestea, bǎute la diferite ocazii, îmi oboseau
organismul sensibil.
Prin faţa mea defila aceeaşi lume descleiatǎ,
lipsitǎ de însemnǎtate, cu comunicǎri succesive, cu acelaşi mers
omenesc aproape automat, regulat, fǎrǎ de care pǎpuşile acelea
n-ar fi putut înainta din punctul A cǎtre punctul B.
Se întîmpla sǎ mai cadǎ nişte bǎtrîni în faţa mea,
la o oarecare depǎrtare, şi, pînǎ sǎ mǎ ridic, vedeam cum
pǎleşte o luminǎ electricǎ în bǎcǎnie, deşi era în plinǎ zi
şi nu era aprinsǎ nici o luminǎ.
Şi atunci mǎ cufundam în mine şi mǎ întrebam ce dracu’
caut eu în oraşul ǎsta gelatinos, uzurpator de energii
vitale, lipsit de orice fel de perspectivǎ, în care existenţele
nu sînt decît nişte biete fantome într-o scenografie extrem
de serioasǎ, tragicǎ, înşelǎtoare.
Nu gǎseam nici un rǎspuns, şi atunci cumpǎram un buchet de flori,
mǎ sculam de la masǎ şi, oprind o birjǎ, comandam: “La garǎ!”,
deşi acolo, într-un fel de periferie a oraşului, nu aşteptam
niciodatǎ pe nimeni sǎ vinǎ şi nici sǎ plece.

PREZUMŢIA DE NEVINOVǍŢIE

Cu rǎbdarea crestatǎ în somnul tǎios al frunzelor,
cu testamentul ascuns sub ultimul butoi
al cramei mǎnǎstireşti,
mǎ gîndesc sǎ inventez ninsoarea mecanicǎ,
mǎ gîndesc sǎ dorm o vreme pe nişte cuie de levǎnţicǎ,
pînǎ se va pensiona şi miliardarul care munceşte
benevol în farul de la ţǎrmul mǎrii,
pînǎ se va muta cǎţelul în pǎlǎria lui Jan Steen.
Nu-ţi bucura imaginaţia cu rîsul deşǎnţat al servitoarelor,
untura nu se mai foloseşte de mult la unsul roţilor universului,
iar tractoarele s-au dezvǎţat sǎ mai asigure ordinea
printre filele cǎrţii de omagii.
Mai bine alungǎ musca din nǎrile Sfinxului,
mai bine descoperǎ vreun secret al umanitǎţii
printr-un pod colbuit,
fiindcǎ zilele oricum scîrţîie ca nişte viori ologite,
fiindcǎ oricum la “Alimentara” ultimii gestionari
joacǎ de douǎzecişişase de ani cǎrţi,
şi nu dau semne de obosealǎ.
A mai îmbǎtrînit piticul din statuie, tuşeşete mai des,
şi lumea zice cǎ Mihai Viteazul dǎ semne de înzdrǎvenire,
acum, cînd pe sub poduri se-ntind şuncile la uscat,
cînd poţi fi sigur cǎ tramvaiul cu pene de struţ
rǎmîne calea cea mai sigurǎ cǎtre o bǎtîneţe liniştitǎ.

ORAŞUL PUSTIU

Nu te mai vǎzusem de mult şi te-am zǎrit deodatǎ
mergînd pe strǎzile oraşului pustiu în picioarele goale.
Era cald, tu îţi ţineai pantofii în mînǎ,
iar eu te-am zǎrit din spate, şi te cunoşteam atît de bine,
încît pǎrul, corpul şi mersul tǎu îmi fǎceau inima sǎ batǎ
ca în preajma unei iubiri unice, explodînd în jerbe
de luminǎ în toatǎ fiinţa mea.
Ferestrele caselor aveau storurile trase.
Locuitorii oraşului stǎteau ascunşi dupǎ draperii.
Probabil vorbeau, probabil tǎceau sau ascultau acele
nesfîrşite concerte de muzicǎ simfonicǎ.
Erai doar tu, în picioarele goale, pe strǎzile pustii.

Am mers în spatele tǎu pînǎ departe.
Ai ieşit din oraş, ai luat-o pe cîmp, şi, cum te vedeam
din spate înaintînd prin iarba înaltǎ şi verde,
îmi pǎreai o fǎpturǎ aproape sǎlbaticǎ, ajunsǎ acolo parcǎ
de nicǎieri.
Te-ai oprit, ţi-ai ridicat un capǎt de rochie, l-ai prins
în cordonul de la mijloc. Am continuat sǎ merg în spatele tǎu,
sǎ mǎ apropii, şi, cînd am ajuns la cîţiva paşi de tine, ţi-am spus:
“Cunosc o buturugǎ frumoasǎ în pǎdurea aceea din faţǎ,
o buturugǎ mare, pe care ne putem aşeza şi ne putem odihni,
tǎcea sau vorbi pînǎ la apusul soarelui, cînd va trebui sǎ facem
calea întoarsǎ.”
Tu te-ai oprit atunci, apoi te-ai întors, iar eu am încremenit…
În faţa mea, privindu-mǎ, era o femeie bǎtrînǎ şi urîtǎ,
cu un chip ridat şi pǎmîntiu, cu mîna tremurîndǎ…
Ea mi-a spus, cu un glas rǎguşit:
“Nu, buturuga pe care o ştii nu mai este de mult în locul
din luminişul acela. Poate cǎ nici pǎdurea nu mai este,
şi ceea ce se vede în faţa noastrǎ nu e decît închipuirea
acelei pǎduri în care am intrat de atîtea ori şi ne-am ascuns
în rǎcoroasele ei întunecimi. Spune-mi”, mi-a mai vorbit
femeia aceea bǎtrînǎ, “eu nu merg mai departe, mǎ opresc aici.
O sǎ mǎ însoţeşti, pe drumul de întoarcere, pînǎ la oraşul acela
pustiu?”
Am stat o clipǎ ameţit, în tǎcere, apoi i-am putut vorbi:
“O sǎ te însoţesc. Oraşul acela, în care nu vom auzi nici o şoaptǎ,
va rǎmîne de astǎzi unul plin de amintiri fǎrǎ rǎspuns…”

OAMENII SINGURI AI LUMII

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,
fiindcǎ ei, într-adevǎr, cunosc taina singurǎtǎţii,
lor le sînt iertate multe pe pǎmînt şi în cer,
lacrima lor miroase a sfinţenie,
iar icoana lor, ce încǎ se sǎvîrşeşte,
va fi un grǎunte de luminǎ care va lucra şi pentru alţii.

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,
cǎci oamenii singuri sînt cei mai singuri dintre cei care
vieţuiesc, ei cînd mutǎ o piatrǎ cu mintea şi cu sufletul
nu cer ajutor nimǎnui, ei cînd uitǎ mirosul dimpreunǎ al florii
îl uitǎ fǎrǎ grija amintirii, îl uitǎ ca pe un fel de uitare temeinicǎ,
ca pe o datorie care sîngerǎ din adînc.

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii.
Frunzele pe care le vedeţi cǎzînd din copaci
nu sînt altceva decît acoperǎmîntul cald al sufletului lor,
fulgii albi ai iernii nu sînt altceva decît acoperǎmîntul
cald al sufletului lor, stropii grei şi binecuvîntaţi ai ploii
nu sînt altceva decît apa cu care sufletul lor va putea da
mǎrturie despre greutatea în sine a marelui adevǎr.

Aveţi grijǎ de oamenii singuri ai lumii,
cǎci va veni vremea cînd ei nu vor mai fi,
şi odatǎ cu ei va muri frumuseţea dureroasǎ a singurǎtǎţii,
iar pe pǎmînt nu vor mai rǎmîne decît oamenii nesinguri,
cei care îşi vor cǎuta alinarea în solitudinea unor pustiuri
de neînţeles, de neatins, şi vor striga sǎ se întoarcǎ
printre ei aceia care, murind cu spor în fiecare zi,
au înţeles cǎ aceasta înseamnǎ o rǎsplatǎ,
o mare şi neasemuitǎ rǎsplatǎ.

PROVIZORIU

În patul cu speranţe plouǎ din cer mirese
şi stǎ cu lumînarea aprinsǎ un zevzec,
se-mpart gogoşi cu urdǎ pe strada Zece Mese,
amantele de beznǎ se-ndrǎgostesc sub bec.

În cîte-o dimineaţǎ rǎsunǎ veşnicia
ca un oracol hîtru şi îmbuibat cu vin,
din catifeaua minţii abdicǎ laş pruncia,
şi-atunci, nevasta tristǎ se-ncurcǎ c-un vecin.

Adu-ţi deci lampa veche şi nişte mere coapte
cît timp îţi porţi ficatul ca pe-un pǎmînt de flori,
vor anii trişti s-o şteargǎ pe fluviu, într-o noapte,
în bǎrci cu lǎutarii cîntînd uşor din viori.

Dezleagǎ depǎrtarea, aprinde foc de vreascuri,
tu, cavalerul tristei figuri de semizeu,
cǎci şi-au pierdut arhangheli condurii printre teascuri
tot bǎtucind lumina din boabele de seu.

Azi, de exemplu, creşte fasolea din morminte,
mîine, la ora asta, va dǎnţui un cal,
contemporan, haiducii mai fumegǎ prin flinte,
iar decît altul, unul e totuşi mai egal.

Sǎ ne prefacem singuri, cǎci rana e în toate,
dorm prinţii amǎgirii pe oasele din turn,
a mai rǎmas cu dinţii sǎ muşte din abate
vreo nubilǎ fecioarǎ cu sînge taciturn…

Ce vremuri schimbǎ cheia şi pescuiesc drapele!
Parcǎ mai ieri fǎina o tot schimbam pe gaz…
Fii tu deci paratrǎsnet la cioburi mari de stele,
cînd hoţi de ghindǎ ţara o vînd pe-un blid de praz.

Eu unul merg la Troia, sǎ vînd acolo fluturi,
trimiteţi-mi rǎdvanul cînd vreţi sǎ mǎ întorc,
miros în vînt istorii şi mǎ-nfǎşor în scuturi
pe lumea ce se-nchinǎ la cǎpǎţîni de porc.

RAŢIUNEA SUFICIENTĂ

Cînd se mai lasǎ chiciuri pe Domul din Veneţia,
citesc un rînd de prozǎ întreg din Petru Creţia,
în timp ce proletarii tot dau sǎ se uneascǎ
la un iaurt şi-o chiflǎ pe strada Armeneascǎ.

Aud de dimineaţǎ cǎ s-a-mbǎtat subreta
şi cǎ e zarvǎ mare în toatǎ opereta,
au acuzat-o semeni precum nişte jivine,
cînd ea de fapt azi-noapte a chefuit cu mine.

Ce linişte-i de-o vreme la fabrica de cuie!
Mai trece doar un tînǎr, prin spate, cu-o duduie,
îşi mai usucǎ rufa pe sîrma nemuririi,
pe la apus de soare, vreun înger al iubirii.

Tot dau sǎ se-ntîlneascǎ bogaţii cu sǎracii,
dar popi le stau în cale ca sǎ alunge dracii.
Ah, Doamne, cît e viaţa de crudǎ şi perversǎ!
Un tren s-a-ntins o clipǎ sǎ doarmǎ pe traversǎ.

Deşi avem cu toţii origini sǎnǎtoase,
ne mai ascute viaţa în lupta dintre clase,
ne mai trǎsneşte-n frunte sfinţia, busuiocul,
ne mai reduce pulsul femeia cu ghiocul.

Şi-atunci ne facem patul în fîn, sub ochi de stele,
sǎ ne fixǎm speranţa o lunǎ-ntre atele,
dar dupǎ-aceea suflǎ iar rǎul pe sub uşǎ,
şi dintr-o datǎ focul se-aprinde în pǎpuşǎ.

Nu-i însǎ vreun pericol, cît credem încǎ-n Graţie,
frontierele iertǎrii au turnuri de-observaţie,
e drept cǎ mai apasǎ o stare de-ndoialǎ,
dar zeama verzii scoate şi beat şi mort din boalǎ.

Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi
şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,
în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,
în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

Mǎ spovedesc cînd popa nu mai viseazǎ dame,
sparg uşa fericirii cu praf de puşcǎ vechi,
parcǎ deprind nǎscutul din preafrumoase mame,
care se pierd prin lanuri de grîu perechi, perechi.

Şi toate-acestea fiindcǎ se-ntîmplǎ sǎ mai intre
cu ciocu-n pînza lumii vreun corb sentimental,
cu ceai de anghinare sǎ se panseze-n vintre
vreun decǎzut de înger pe-un pat alb de spital.

Doar Dumnezeu, sǎracul, mai dǎ în cartea vieţii,
pe-aici cei sinceri umblǎ cu chinta micǎ-n bǎţ,
se-mpuşcǎ raza lunii în faptul dimineţii,
din cîrciumǎ, nici caii de la tramvai n-au hǎţ.

Mai adunaţi în pungǎ polenul nemuririi,
cǎci nu se ştie mîine ce va mai fi şi cum,
mai daţi un ban ‒ pe cuie încǎ mai stau fachirii
şi-autostop mai face cîte-o fantomǎ-n drum.

Cînd dau şi eu sǎ fluier pocneşte fericirea,
şi, înjurînd de mamǎ, plec ca sǎ spǎl statui,
dar cînd ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:
cicǎ e-n “fǎrǎ platǎ”, şi azi statuia nu-i.

Hei, tu, care pe pîine întinzi untura milei,
tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,
cǎ-i roz-muştar sau galben, pe şobolanul zilei
pune pariu, cǎ altfel, nu ieşi din iarnǎ viu.

PROASPǍTA NINSOARE

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,
Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,
Plouǎ pe noi fulgii ca-ntr-o sǎrbǎtoare
Şi lumina iernii cade dintr-o stea.

Ninge fǎrǎ grabǎ, cu rǎbdarea ceţii,
Parcǎ alb pǎmîntul vrea sǎ fie-n veci
Pentru noi, strǎjerii preacinstiţi ai vieţii,
Care-o sǎ ne facem prin omǎt poteci.

Te-a adus ninsoarea fǎrǎ nici o veste,
Te-ai întors cu fulgii ca de nicǎieri,
Tu, durere veche, greaua mea poveste,
Adormitǎ-n şoapta marilor tǎceri.

Poate cǎ ne ninge peste amintire,
Poate cǎ ne ninge ca de început,
Poate cǎ se-aşeazǎ ca pentru-o zidire,
Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut.

O sǎ ne tot poarte sǎnii îmblǎnite,
Cai vor scoate aburi calzi printre nǎmeţi,
Şi-or mai fi colibe, poate, pǎrǎsite,
Pînǎ-n faptul unei albe dimineţi.

Sub covorul iernii, un oraş apatic
Vom lǎsa în urmǎ fǎrǎ de regret,
Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic,
Ca pe-o rǎstignire albǎ, de concret.

O sǎ-ţi scriu pe-un bulgǎr cǎ mi-ai fost departe,
O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig,
O sǎ-mi spui cǎ viaţa nu e totuşi moarte,
O sǎ-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig…”.

Şi apoi va ninge, şi va ninge iarǎ,
Ca un semn de bine, rece, ne-nceput,
Peste o uriaşǎ, hibernalǎ garǎ,
Unde prima oarǎ ne-am fi cunoscut.

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,
Azi te iert cu albul care cade blînd,
Nu mai e nevoie nici sǎ-ţi spun pe nume,
Cǎci te chem cu fulgii, te sǎrut tǎcînd.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: