S-au împlinit la 19 iulie 2023, 104 de ani de la moartea generalului Eremia Grigorescu, personalitate militară marcantă a României, cel care a spus „Pe aici nu se trece!ˮ inamicului pe frontul din Moldova, în timpul Primului Război Mondial.
Eremia Teofil Grigorescu s-a născut la 28 noiembrie 1863 la Golășei, lângă Târgu-Bujor, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai familiei unui învățător. După școala primară a urmat cursurile liceului Vasile Alescandri din Galați, între 1870-1878 și ale liceului Național din Iași, între 1878-1881. A rămas orfan la o vârstă mică, dar dificultățile materiale determinate de moartea tatălui său nu l-au împiedicat să-și finalizeze studiile liceale. A luat bacalaureatul în 1881, iar după aceea s-a înscris la Facultatea de Medicină și Științe de la Universitatea din Iași. Pentru a-și putea continua studiile a oferit meditații, cunoscând-o astfel pe Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari și care avea să-i devină ulterior soție.
A renunțat la cariera în medicină și s-a îndreptat către cea militară, fiind admis în 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. La data de 15 noiembrie 1886 s-a căsătorit cu Elena Arapu, cei doi devenind părinții a cinci copii: Traian, Romulus, Aurelian, Lucreția și Margareta.
În timpul Primului Război Mondial, în calitate de comandant al Diviziei 15 Infanterie, generalul Eremia Grigorescu s-a aflat la conacul familiei Negropontes din Oituz, unde această divizie își avea sediul. În acest context, generalul a cunoscut-o pe Elena Negropontes, având împreună un copil, Dan Ulise Negropontes, născut la 20 noiembrie 1917. Un an mai târziu, generalul Eremia Grigorescu a divorțat de soția sa și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscându-și și copilul1 Soția dintâi a generalului Eremia Grigorescu a devenit profesoară de matematică, fiind prima femeie absolventă a Universității din Iași. Dintre cei trei băieți din prima căsătorie, Traian a fost cel care și-a urmat tatăl printr-o carieră militară devenind general de artilerie, Aurelian a devenit inginer, iar Romulus, după o scurtă incursiune în armată până la gradul de căpitan, a demisionat și a intrat în politică devenind deputat liberal. Băiatul din cea de-a doua căsătorie avea să devină un artist fotograf cunoscut.
După absolvirea Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie din București în 1884, a urmat timp de doi ani și cursurile Școlii de Artilerie și Geniu. A fost atașat comitetului de artilerie Saint Thomas d’Acquin din Paris și a frecventat, în perioada 1887-1889, cursuri de matematică la Sorbona. A urmat un stagiu de perfecționare în Franța, în arma artilerie și administrație militară, între 1887-1889, după aceea fiind trimis ca observator la mari manevre militare sau în vizită la diferite unități militare în Germania, Marea Britanie și Rusia.
A parcurs ierarhia militară până la gradul de general de armată, dovedind calitățile necesare acestei profesii: atenție la detalii, curaj, autoritate, asumarea răspunderii, voință, inițiativă. Astfel, el a devenit în 1884 – sublocotenent, 1887 – locotenent, 1892 – căpitan, 1899 – maior, 1902 – locotenent colonel, 1911- colonel, 1915 – general de brigadă, 1917 – general de divizie și 1918 – general de corp de armată.
A deținut funcții de comandă în cadrul mai multor regimente între 1884-1896, cum ar fi Regimentele 1, 2, 6, 9,10 și 11 Artilerie, iar în 1899 a devenit director al Pulberiei Armatei până în 1903. Între 1903-1905 a fost director al Artileriei în Ministerul de Război, în perioada 1906-1907 a fost comandant al Brigăzii 3 Artilerie, iar între 1907 și 1910 a fost comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină. Timp de doi ani, între 1913-1915, s-a aflat în funcția de director al Direcției de Personal din Ministerul de Război.
În perioada războiului a îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 15 Infanterie -în perioada 14/27 august 1916 – 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată – în perioada 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 – 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, Corpului IV Armată – în perioada 1/13 ianuarie – 11/24 iunie1917, Corpului VI Armată – în perioada 11/24 iunie – 30 iulie/ 12 august 1917 și Armatei 1 – în perioada 30 iulie/12 august 1917- 1/13 iulie 19183 . Între 24 octombrie29 noiembrie 1918, a fost ministru de Război în guvernul generalului Constantin Coandă, iar după evenimentele din 1918 a devenit inspector general de armată.
În timpul Marelui Război a fost unul dintre cei mai apreciați generali ai Armatei Române. A obținut victorii importante atât în 1916, cât și în 1917, la Mulciova și Arabagi, în Dobrogea, la Oituz și Mărășești, pe frontul din Moldova, contribuind la creșterea moralului trupelor, fiind cel care a lansat deviza Pe aici nu se trece!
În colecțiile Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I se află câteva documente referitoare la anii de studii ai generalului Eremia Grigorescu la Școala Specială de Artilerie și Geniu din București. Între acestea sunt memorii din anii 1885 – 1886 ale tânărului sublocotenent Eremia Grigorescu cu privire la vizitarea unor fabrici, la organizarea bateriilor, la stabilirea unor trageri, la unele proiecte de drum sau de construcție a unor magazii de pulbere.
Ca recunoaștere a faptelor sale de armă, în toamna anului 1917, generalul Eremia Grigorescu a primit o sabie de la împăratul Japoniei, în contextul victoriilor Armatei Române pe frontul din Moldova. O altă sabie de onoare i-a fost oferită de un comitet de inițiativă din care au făcut parte, între alții, Petru Poni, dr. E. Riegler, Constantin Thiron, A.D. Xenopol Constantin Climescu, Xenofon Gheorghiu, personalități care l-au cunoscut pe general în timpul studiilor sale la Universitatea din Iași. Acest comitet a avut în vedere strângerea de fonduri pentru confecționarea unei săbii de onoare, care să fie dăruită generalului în mod simbolic, în semn de admirație pentru faptele sale de arme, inițiativa având un mare ecou public.
În Aula Universității din Iași, la 11 noiembrie 1918, în cadrul unei ceremonii solemne, Petru Poni, președintele Academiei Române, înmâna această sabie de onoare generalului Eremia Grigorescu care, cu simplitate, avea să spună că nu a făcut decât să execute un ordin pe care l-a simțit al țării.
Pentru meritele sale deosebite, generalul Eremia Grigorescu a fost distins de-alungul timpului cu o serie de distincții românești și străine: Ordinul Coroana României, în grad de ofițer – 1911, Ordinul Steaua României, în grad de ofițer – 1912, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, 27 octombrie 1916, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a, 12 februarie 1918. Ordinul Coroana României, cu spade, în grad de mare cruce, Ordinul Steaua României, cu spade, în grad de mare cruce, Crucea Regina Maria, Ordinul Legiunea de Onoare, în grad de mare ofițer, Ordinul Sfântul Stanislas, clasa I, Ordinul Băii, Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV, ianuarie 1917, Ordinul Sfânta Ana, cu spade, în grad de mare ofițer.
La data de 19 iulie 1919, generalul Eremia Grigorescu avea să moară la vârsta de numai 56 de ani. Sfârșitul său rapid a fost pus pe seama unei infecții galopante care i-ar fi afectat întreg organismul. Un document care se află în patrimoniul Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I arată faptul că acesta a decedat în urma unui cancer la ficat. Este vorba despre un certificat medical semnat la 29 octombrie 19199 de medicii care au efectuat autopsia, cu ocazia îmbălsămării, la cererea copiilor defunctului.
Moartea fulgerătoare a generalului Eremia Grigorescu a surprins societatea românească a vremii și o serie de personalități au dorit să-i aducă un ultim omagiu, printre aceștia numărându-se Ionel Brătianu, liderul liberal, Henri Catargi, mareșalul Curții regale, generalii G. Mărdărescu și Al. Munteanu, s.a., așa cum reiese dintr-un alt document din patrimoniul Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I, un registru cu semnăturile celor mai sus menționați.
Au fost organizate funerarii naționale, iar regele Ferdinand a dorit ca trupul generalului să fie depus ca un ultim omagiu în biserica Mihai Vodă, având în vedere că fusese distins, în timpul războiului, de două ori, cu cel mai înalt ordin militar românesc. Tot regele a dat un ordin de zi în care se spunea: Pentru a onora memoria defunctului general de corp de armată Eremia Grigorescu, toți ofițerii fostei Armate I vor purta doliu timp de trei zile (crep la brațul stâng) cu începere din 20 iulie. Suveranul și-a luat un ultim rămas bun la locuința generalului, împreună cu aghiotantul său, iar regina Maria, în ziua următoare, a depus la biserică o jerbă de flori, însoțită de doamna sa de onoare, Simona Lahovari.
Au participat la ceremonia de înmormântare și au ținut discursuri Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, generalul Arthur Văitoianu, care fusese coleg de clasă cu acesta și Take Ionescu. De asemenea, au mai fost prezenți, între alții, I.G. Duca, Vintilă Brătianu, Al. Marghiloman, C. Presan, C. Cristescu, N. Pătrașcu, reprezentanți ai Franței, Italiei, Serbiei și Greciei etc. Cortegiul funerar s-a deplasat pe Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei, Calea Griviței către Gara de Nord, iar cu un tren mortuar rămășițele pământești ale generalului au fost duse la Mărășești, inițial, în cimitirul ostașilor de aici, după care au fost mutate la Mausoleul de la Mărășești. (Urmează aprecieri: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Nicolae Iorga, Constantin Kirițescu, Alexandru Marghiloman, Marcel Fontaine, Regina Maria… n.red)
Bibliografie:
1. Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989, p. 340,380.
2. Neculai Moghior, Didi Miler, Credință și glorie – Generalul Eremia Grigorescu. Mărturii și documente, ediția a II-a, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006, p.161.
3. Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura Cultura Națională, f.a., pp. 122-261.
4. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p.110.
5. Alexandru Marghiloman, Note politice, Editura Machiavelli, București, vol. III, 1995, pp. 216-239.
6. Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România – noiembrie 1916-aprilie1918 – cu fotografiile autorului; Cuvânt înainte de Alain Legoux (legatarul testamentar al lui Marcel Fontaine); Introducere de Daniel Cain; Traducere din franceză și postfață de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 267.
7. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. III, f.a., Editura Adevărul SA, p. 234, 426.
