Generalul şi bicla

by Gheorghe NEAGU on August 9, 2020

Post image for Generalul  şi bicla

Când a aflat după un secol de lâncezeală că urma să aibă vizitatori, s-a bucurat. A ieşit din cavou şi-a lustruit cizmele şi s-a uitat la bicicleta pe care o capturase de la Johannes von Eben. Ruşii se bolunjiseră cu totul. Voiau revoluţie. Nu mai ascultau de ofiţeri.
– Măi generale!, îi zise căpitanul Ignat cu o nedisimulată răceală. Parcă ne spuneai că „Pe aici nu se trece”, rosti el influenţat de zurba rusească.
– Domnule căpitan, îţi interzic să fii obraznic şi să răstălmăceşti spunerea mea de acum o sută de ani!Acum vor trece strănepoţii noştri pe bicicletă!, preciză generalul Eremia Grigorescu, aşezat pe marginea sarcofagului din care abia ieşise.
Praful fin se împrăştiase de jur împrejurul său ca aură de sfânt. Căpitanul Ignat îşi reprimă pornirea de care se molipsise în tranşeele aliaţilor ruşi.
– Domnule căpitan, sunt convins că acum după ce-au trecut o sută de ani de când l-am bătut pe Curt von Morgen cu toată artileria lui cu tot, îmi pot permite să trec şi pe la Măriuca! Iar faptul că vin o samă de tineri pe bicicletă ca să ne viziteze mă face să mă simt responsabil în calitate de gazdă. Te rog să vorbeşti şi cu Alexandru pentru că am de gând să-i duc şi pe la el, pe la Mărăşti!
– Vă referiţi la generalul Alexandru Averescu?
– Păi, la cine altul domnule căpitan?
Ignat făcu stânga împrejur şi ieşi din Mausoleul de la Mărăşeşti. Se îndreptă spre muzeul din apropierea mausoleului. Încă de la intrare zări într-o vitrină de sticlă telefonul de campanie. Nu era timp de tăgadă. Sparse vitrina, luă telefonul şi începu să învârtă la manivelă.
– Alo, domnule căpitan Miclescu, din dispoziţia domnului general Eremia Grigorescu, vă comunic următoarele:
1. Pregătiţi traseul care duce până la Mărăşti.
2. Anunţaţi-l pe domnul general Alexandru Averescu să fie gata să-i primească pe bicicliştii de astăzi.
3. Participanţii vor face un popas şi la mormântul Ecaterinei Teodoroiu. Poate se mai rujează şi ea cu această ocazie, că prea era ca o măicuţă smerită în tot felul de filme.
4. Rog să daţi dispoziţie ca autorităţile contemporane să fie prezente cu pâine şi sare, iar popii să-şi facă datoria.
– Bine că nu veniţi cu nişte rockeri satanişti!,se auzi de la celălalt capăt al telefonului vocea căpitanului Miclescu.
– Domnul general vă mai roagă să vă faceţi rost de-o bicicletă pentru a-i însoţi pe organizatori pe tot traseul.
– Domnule Ignat, am un pluton de biciclişti îngropaţi aici lângă mine cu mitralierele din dotare, ce-l pot mobiliza să însoţească pe tinerii biciclişti mioritici.
– Nu ştiu ce să spun!, zise Ignat descumpănit de amploarea propunerii. O să-l întreb pe domnul general!, zise căpitanul Ignat închizând telefonul
Rămas singur, generalul Eremia Grigorescu îşi privi carâmbul cizmelor lustruite cu admiraţie. Până şi tureatca lucea oglindă. Îşi mai plimbă odată buricul degetelor peste teaca oţelită a săbiei, ieşind în faţa mausoleului. Se urcă pe bicicletă şi pedală puţin prin faţa treptelor ce străjuiau intrarea. „A dracului industrie germană?”, îşi zise el admirând felul în care bicicleta de captură – Bicla cum îi spunea el – se comporta sub trupul lui. „I-a uns bine lanţul ordonanţa!”, îşi zise generalul mustăcind. Îl stânjenea puţin sabia atunci când ridica piciorul stâng pe pedală. Pe poarta împrejmuirii imense ce străjuia curtea interioară a mausoleului, pătrunseră bicicliştii. Unii erau trecuţi de prima tinereţe, alţii încă mai aveau caş la gură. Din muzeu căpitanul Ignat veni să raporteze. Alerga.
– Domnule general, ordinul a fost îndeplinit. M-a răspuns căpitanul Miclescu, care s-a angajat să-l anunţe pe domnul general Averescu şi pe Ecaterina. În plus ne mai oferă şi un pluton de biciclişti cu mitraliere să-i însoţească pe ăştia care vin. Ştiţi că mitraliorii din compania mea s-au jertfit cu toţii.
– Bine, bine, să-i întâmpinăm pe urmaşi urmaşilor noştri ce vin acum călare pe bicicletă!, zise el, scoţându-şi pieptul înainte plin cu decoraţii strălucitoare.
Bicicliştii au trecut pe lângă ei, fără să-i zărească. Ajunşi în faţa sarcofagului s-au mirat de faptul că au găsit capacul mişcat de la locul lui. Apoi după ce s-au distrat citind numele ciudate inscripţionate pe plăcile de marmură, s-au îndreptat hăhăind spre muzeu. Muzeograful îi aştepta plin de nerăbdare. Tremura de emoţie. Se pregătise îndelung să dea piept cu aceşti vizitatori de soi.
– Domnilor, am aflat că aţi venit să ne cinstiţi eroii după o sută de ani! Sunt convins că dumneavoastră aţi auzit de jertfa intelectualilor români în Primul Război Mondial cum ar fi Dumitru Panaitescu care şi-a pierdut braţul pe dealul de la Muratan!
– Care Panaitescu domnule?, ricană un tânăr biciclist.
– I se mai spunea şi Perpessicius şi a scris volumul Scut şi targă, pe lângă o sumedenie de poezii!
– N-am auzit!, se auzi acelaşi glas cu un ton vinovat!
– Dar de George Topârceanu care a stat tot timpul războiului prizonier după ce-a fost luat la Turtucaia!
– De acesta am auzit! Era un poet dulce, dar de Turtucaia n-am auzit!, se auzi glasul unei fete ce descălecase cu greu de pe bicicletă. Îşi freca fesele amorţite. Un hăndrălău cu o cască albastră pe cap o ciupi vârtos. Ea nu reacţiona.
– Haideţi domnilor participanţi, n-aţi auzit nici de Goga care tot la Turtucaia şi-a găsit pe fratele Eugen grav rănit. Uite, aici avem un exemplar din Gazeta Ostaşului, unde semna Iorga, Sadoveanu, Ghibu. De ce vă spun asta?, îşi continua ghidul conversaţia. Pentru că o să daţi de mormântul generalului Prezan care a dat ordin ca soldatul Goga să nu mai fie dus pe front pentru că scrisul lui şi a celorlalţi era mai valoros când lupta cu peniţa decât cu baioneta pe front.
Tăcerea se lăsă grea şi apăsătoare asupra participanţilor. Şedeau mişcându-se de pe un picior pe altul stingheri şi mofluzi. „Ce bine era pe bicicletă?”, gândeau ei sub soarele arzător. Nimeni nu era stresat de asemenea chestii-
– Domnule muzeograf sunt ceva pokemoni prin zonă?, întrebă cu haz şi tupeu cu tupeu cel ce părea a fi organizatorul lor, stârnind hohote de râs.
Muzeograful înghiţi în sec. Se prefăcu că nu auzi întrebarea. Dacă le-ar fi răspuns aşa cum meritau, s-ar fi trezit cu cine ştie ce sancţiuni. Organizatorul îi era şef, ce naiba. Ar fi vrut să le dea exemplu de poeţi militari de dinainte de război, de la Cârlova, Alecsandri şi Pruncul, de la Coşbuc şi mulţi alţii, care au făcut cinste neamului românesc cu îndemnurile lor puse-n vers spre a stârni în piepturile ostaşilor români vitejia şi eroismul necesare zdrobirii duşmanului. Nu mai îndrăzni să le vorbească nici despre Liviu Rebreanu de teamă să nu-i jignească şi mai mult. Îi lăsă să se holbeze la vitrinele pline cu decoraţii, la mitralierele şi puştile aşezate de duşumeaua muzeului…
– Dar vitrina asta de ce-i spartă?, căzu ca un trăsnet întrebarea unuia dintre biciclişti.
Luat prin surprindere, muzeograful mormăi ceva ce semăna cu un fel de scuză nedesluşită. Nici cel care pusese întrebarea nu înţelese prea bine de ce era vitrina spartă.
Au trecut peste moment de stânjeneală şi s-au îndreptat spre bicicletele lăsate la ieşire. S-au urcat nerăbdători în şaua bicicletei şi au ieşit pe aceeaşi poartă pe care intraseră cu câteva clipe mai înainte fără să le pese de general. Din înaltul treptelor mausoleului, generalul Eremia Grigorescu îi privi cu amărăciune. Cizmele văcsuite lună, încă îi mai străluceau în lumina soarelui. Sabia la fel. Enervat de nepăsarea bicicliştilor, generalul aruncă bicicleta şi se întoarse spre căpitanul Ignat, care încremenise în poziţia de drepţi cu sabia ţinută pentru în dreptul frunţii pentru primirea oaspeţilor cu onor.
– Eşti liber!, rosti generalul.
Căpitanul coborî sabia şi o băgă în teacă.
– Să trăiţi domnule general!, zise el făcând stânga împrejur depărtându-Generalul îşi duse mâna la mustaţă, răsucind colţul ei aşa cum obişnuia în momente de stânjeneală şi se retrase înăuntrul Mausoleului spre sarcofag. Regretă că-l mai anunţase pe Alexandru Averescu despre eveniment. Bicicliştii ăştia nu ştiau ce-i acela respect cu adevărat. Călcau în picioare nobleţea unei jertfe militare care ar fi meritat mai mult decât o simplă pedalare pe cauciucurile roţilor, ce aveau să treacă într-o secundă în nemurire de înaintaşii neamului românesc.

Leave a Comment

Previous post:

Next post: