Pentru a se desăvârși formarea statalității României de-a lungul vremilor s-a trecut prin mai multe etape, unele dintre cele mai importante momente fiind în 1859, la prima Unire, ca și dupăPrimul Război Mondial, Marea Unire de la 1918. Ea s-a consfințit în 1922 prin Tratatul de laTrianon și încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în Catedrala din Alba Iulia,eveniment de la care anul acesta se împlinește un veac.Așadar România Mare s-a născut din Principatele reunite, din care principale ținuturi care din vechime au împărtășit aceiași identitate românească, au fost trei: principatul Valahiei -ȚaraRomânească, Cealaltă Valahie, zisă uneori și Moldovlahia, adică principatul Moldovei, și principatul Transilvaniei. Prin poziția lor geografică de situare între Est și Vest, la granița dintre imperii și culturi, le-a așezat în calea marilor furtuni și a reversărilor năvălitoare, pe care în câteva ocazii chiar au reușit să le domolească și să le înfrunte cu un oarecare succes. Condiționate de acest spațiu geo-politic au fost și generațiile de conducători statali, șefi miltari. În timp și ei au trecut de la romanicul statut de Doux Militaris, tradus în slavonă ca fiind rang de Voievod, ajungând ca în epoca primelor cronici autohtone să dețină rang de Principe Domnitor, conducătorul suprem administrativ dar și militar. În împrejurări care totuși au fost diferite, fiecare dintre principate și-au statutat autonomia, pe tronurile princiare succedându-se monarhi autonomi, proveniți din elita nobiliară, care beneficiau și de ajutorul instituției Bisericii metropolitane odată cu acceptarea ritualului religios al sacralității mir-ungerii. Cel mai important Domnitor medieval al Principatelor, care a intrat în conștiința populară ca Ștefan cel Mare, a fost Ştefan al III-lea al Moldovei Mușatinilor, născut circa anul 1433, decedat la 2 iulie 1504. A avut una din cele mai longevive monarhii, 47 ani si 2 luni fiind intrecut doar de regele Carol I care a domnit 48 de ani si 6 luni. Pe timpul domniei sale între anii 1457 și 1504, Moldova s-a transformat într-un stat puternic, stabil politic și bogat. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, iar opoziția boierilor slabă, astfel putând avea ferm menținută independența împotriva ambițiilor vecinilor săi, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiului Otoman, care succeiv au căutat să supună țara. Căci buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni,polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Lemberg – Liov și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămuirea acestora aduceau venituri pentru vistieria domnească. Dar pericolul mare îl reprezenta expansiunea Imperiului Otoman, care după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih, își continua înaintarea spre centrul Europei. Neostoită căutare a ucigașului tatălui său Bogdan al II-lea, uzurpatorul Petru Aron, care se refugiase în
Polonia, l-a pus pe Ștefan în situația de a negocia cu regele Kazimierz al IV-lea Jagiellon, restituindu-i cetatea Hotinului, în schimbul retragerii sprijinului pentru uzurpatorul ucigaș. Însă acordul petrecut între principatul Moldovei și regatul Poloniei, a atras vrășmășia regelui Ungariei, Matthias Corvinus. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, iar spre a își asigură liniștea la granița apuseană a țării, Ștefan a dat
năvală în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și a regelui rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. În 1462, profitând de faptul că Matthias Corvinus era preocupat de situația Valahiei, unde principele Vlad Țepeș se afla în război cu turcii, Ștefan atacă garnizoana ungurească din cetatea Chilia. Asediul dinspre uscat a beneficiat și de ajutor turcilor care au bombardat cetatea de pe corăbii aflate pe Dunăre. Primul asediu al cetății eșuează și Ștefan este rănit de o săgeata în picior, rană care cu timpul se va agrava la bătrânețe, dar totuși în 1465, Ștefan va cuceri Chilia și Cetatea Albă, asigurând ieșirea Moldovei în zona pontică și deltaică. În primii ani de domnie, între 1457 și 1473, Ștefan a fost în relații bune cu otomanii căroră le plătea tribut, mai ales pentru faptul că în acea perioadă principala preocupare a lui Ștefan era să își securizeze domnia și să il înlăture pe cel care putea fi posibil pretendet la tron, uzurpatorul Petru Aron, care strângea oști când în Transilvania, când în Polonia. În 1459, Ştefan avea cu totul alte priorităţi în programul său politic care urmărea restabilirea echilibrului intern, prin pacificarea marii boierimi şi, mai cu seamă, restabilirea hotarelor ciuntite prin cedarea cetăţilor Chilia, către unguri, iar Hotinul către polonezi. Iar până în anul 1474, războaiele Moldovei au fost purtate înspre Nord – Nord Vest, căci din cei 47 de ani ai domniei sale, Ștefan a purtat războaie cu turcii mai târziu, într-un interval de 10 ani, între 1474 – 1484. Apoi după anul 1484, moment când Moldova a pierdut definitiv cetățile Chilia și Cetatea Albă, Ștefan a revenit la plata
tributului. În anul 1503 s-au negociat și capitulațiile cu sultanul Beyazid al II-lea, prin care Moldova și-a asigurat autonomia față de turci, care nu aveau voie nici să dețină proprietăți în
principatul Moldovei, pe teritorul căruia nu erau acceptate nici sistemul de judecată și nici sistemul religios al islamului. La o analiză mai atentă a acestor situații, rezultă că revolta împotriva turcilor a apărut după momentul ieșirii la mare, culminând cu a doua căsătorie a lui Ștefan cel Mare, care pare ar fi cea care i-a asigurat controlul vechii porțiuni a golfului numit de Publius Ovidius Naso, drept “sinusul getic”, zona Bugeacului până la coasta de est a peninsulei Crimeea, Tauric Chersonesos. În vremea domniei sale, Ștefan a avut tot timpul Bugeacul, unde a pierdut numai 2 cetati, Chilia și Cetatea Albă, restul zonei Bugeacului fiind cucerită de turci în vremea domniei lui Petru Rareș, după cum spune și Constantin C. Giurăscu, în Istoria Românilor, vol.II, Petru Rares si nevrednicii sai fii, Campania din 1538: “hotarul Akkermanului este la Iurgheci-Kherman [s. Palanca], care este o fortăreață lângă Akkerman“ (asa ca Cetatea de Balta sau Ciceul pe care le-a primit de la Matei Corvin) ….. “Tighina deveni raia turceasca si intreg Bugeacul fu anexat: pierderea teritoriala era considerabila.” Ștefan fost căsătorit de trei ori, având copii de la toate cele trei soții, Evdochia de Kiev, Maria de Mangop – Gothia, și Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos. Chiar înainte de moartea Mariei de Mangop, fiind conștient că în curând va avea de luptat cu turcii, Ștefan a căutat să aibă un domn prieten în Valahia – Țara Românească, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. Astfel în anul 1470 au început ostilitățile, moldovenii prădând Târgul de Floci la Ialomița și arzând
orașul Brăila în 27 februarie, în “marțea brânzei“. Spre a își proteja vasalul, otomanii au cerut tătarilor din nordul Crimean să atace în Moldova, însă Ștefan i-a învins în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri armate cu Radu cel Frumos, acesta s-a refugiat la turci în noiembrie 1473, când Ștefan a cucerit cetatea Dâmboviței de la București, și îl așează ca domnitor pe tronul Valahiei pe un aliat al său, Laiotă Basarab, care însa îl va trăda după circa 2 ani de zile. Firul încâlcit al politicilor medievale ale expansiunilor și apărărilor, l-au condus pe Ștefan cel
Mare spre zona nodală a negustorilor și a comerțului, care unea Orientul cu Occidentul. Pasul important s-a materializat în data de 14 septembrie 1472, când prin cea de a doua căsătorie, cea cu prințesa Maria de Mangop, din neamul Gabras al Gothiei, Moldova participa ca jucător important în zona maritimă conectată la ruta negustorilor de mirodenii de pe Drumul Mătăsii. Iată cum a consemnat Grigore Ureche, în “Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara”: ”Vă leato 6980 (1472) au adus Ștefan vodă pre Mariia din Mangop, de o au luat luiș doamnă”, tot el consemnând și momentul despărțirii soților: ”Într-acelaș an (1476), dichemvrie 19, pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop”. Maria de Mangop i-a asigurat soțului ei deschiderea maritimă întrucât era sora lui Alexandru Gabras, principele domnitor din Doros, care de turcici a fost numit Mangup. Prin soția sa Ștefan al III-lea al Moldovei a devenit cumnat și aliat cu principele domnitor din principatul maritim Theodosia, acolo unde în capitală Doros era și sediului metropolitan al episcopiei ortodoxe de Gothia, din peninsula Crimeea, unde se constituise colonia genoveză de la Kaffa, pe fostul teritoriu sud-estic al principatului Theodoro, care apoi în acea zonă a fost numit și Feodosia. La un an după această a doua căsătorie a domnitorului moldovean, pe 278 de file pergament a fost scris Tetraevangheliarul de la mănăstirea Humor, din nord-vestul Moldovei istorice. Această preţioasă carte manuscris s-a copiat la mănăstirea Putna în 1473 la cererea adresată de principele Ştefan cel Mare către ieromonahul Nicodim. Manuscrisul care a fost dăruit în iunie 1473 mănăstirii Humor, cuprinde în afară de acele patru Evanghelii frumos caligrafiate, patru miniaturi reprezentându-i pe cei patru evanghelişti, precum şi o excepţională realizare picturală unde sub formă artistică, la fila 266 este reprodus chipul marelui Ştefan, iar verso, în inscripţia făcută de copist din numele voievodului, se arată că: ”Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Țar, Io Ştefan voievod Domnul Ţării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său şi al părinţilor şi al copiilor săi, egumen fiind atunci popa Gheorghe, şi s-a sfârşit în luna iunie 17, în anul 6981 (1473)”. Din această însemnarea reține atenția următorul pasaj: „Blagocistivni i Hristolubivi Țari, Io Stefana Voevoda, Gospodar Zemli Moldavlahiiskoi”. Cuvântul ”Țar” este echivalent al titulaturii de ”Împărat”. Deşi absent din vocabularul de bază al limbii române, existenţa lui datorându-se preluării târzii din limba slavă, cuvântul ”Țar” a fost păstrat ca atare în traducerile izvoarelor care-l conţin, o însemnare amintită şi în cele câteva menţiuni din aşa-zisul letopiseţ de la Bistriţa, o cronică anonimă, scrisă sub forma unui letopiseţ de curte al lui Ştefan. Acest termen este folosit astăzi în mod curent pentru a desemna pe suveranii unor state slave din Evul Mediu, Bulgaria – Țaratul bulgar, Serbia – Țaratul sârb, sau în Rusia Țarilor din dinastia Romanovilor din epoca modernă şi contemporană. S-a emis ipoteza că patronajul pe care Ștefan îl exercita asupra unor mănăstiri de la Munte Athos a fost consecinţa oferirii titlului imperial. Apoi s-a afirmat că în ciuda situației din acea perioadă în care Ștefan încă era doar un mărunt principe vasal al regelui Cazimir al Poloniei şi tributar sultanului, haraciul fiind plătit numai până în primăvara anului 1473, titulatura acestuia ca ”Țar” s-ar fi consolidat treptat, din alte necesităţi şi cu alte ţeluri. Dar argumentația expusă în rândurile de mai jos, aduce o altă ipoteză bazată pe faptul că titulatura de ”Țar” a fost folosită de principele Ștefan numai în intervalul de timp 1472- 1477, cât a fost căsătorit cu sora conducătorului Principatului Theodoro, Maria a Mangop. Despre Alexandru de Mangop, ultimul prinț din Gothia Principatului Theodoro din Crimeea, pe care l-a stăpânit în anul 1475 până la cucerirea otomană, membru al dinastiei Gabras, nu se știe exact când s-a născut, dar s-a consemnat anul decesului, 1476, în prizonierat în capitala otomanilor. El a fost fiul principelui Olubei, nepotul principelui Alexios I Gabras și fratele Mariei de Mangop. Până în 1472 a condus districtul Kinsanus din estul principatului, având reședință în cetatea Funa. În anul 1472 a plecat în Principatul Moldova alături de sora sa, Maria, spre a participa la căsătoria ei cu Ștefan cel Mare. La începutul anului 1475 Alexandru a aflat vestea morții unchiului său, prințul Isaac, și a ocupării tronului principatului Theodoro de către fiul acestuia, care a acceptat vasalitatea otomană, fiind sprijinit de o armată și o flotă turcă, aflate sub comanda lui Gedik Ahmed Pașa, sosit în Crimeea în mai 1475. Intuind că se va intra în conflict deschis cu turcii și tătarii, Ștefan cel Mare a trimis mai mulți soli la regele Matthias Corvinus al Ungariei, cerându-i să ofere ajutor coloniei genoveze Kaffa, ca moldoveni și unguri să pornească flote în sprijinul Theodosiei și Feodosiei, respectiv Mangup – Doros și Kaffa. Strădaniile diplomatice ale Moldovei nu au găsit ecoul scontat, deoarece regele Matthias, având atunci alte conflicte în desfășurare, nu a sărit în ajutor, deși papa Sixt al IV-lea i-a oferit 100.000 de țechini pentru a se porni expediția pe mare în sprijinul genovezilor catolici. Astfel în luna mai 1475 Ștefan cel Mare a echipat pe cheltuiala sa pânzare moldovenești cu care a trimis un corp de armată moldovenească pentru apărarea Kaffei, dar mai ales pentru detronarea fiului lui Isaac, care se opunea luptei antiotomane. După un asediu otoman, Kaffa a căzut în data de 6 iunie 1475, otomanii înaintând spre alte posesiuni italiene din sudul muntos al peninsulei Crimeea, în vreme ce Alexandru de Mangop, sprijinit de moldoveni, a formulat un ultimatum pentru vărul său care domnea în Theodosia, cerându-i să se alăture alianței antiotomane. Numai că în urma refuzului obținut l-a detronat pe fiul lui Isaac și a preluat puterea în iunie 1475. O scrisoare trimisă regelui ungar Matthias Corvinus de Ștefan cel Mare la 20 iunie 1475, spunea: ” … fratele soției și doamnei noastre, Alexandru, a venit în locul acela […] și în ziua a treia a luat în stăpânire Mangupul, moștenirea tatălui său, și … el este acum în Mangup și nu este altfel”. În iulie 1475, solii lui Matthias la domnul Ștefan al Moldovei, Gaspar și Domenico d’Alba Reale consemnau pentru raportul lor astfel: ”… Principele Ștefan l-a trimis pe fratele soției sale, Alexandru, în regatul numit Mangup. Alexandru, ajuns acolo și prezentându-și gramotele …, a intrat pe deplin în stăpânirea aceluiași Regat al Mangupului”. În cursul anului 1474, oamenii din Kaffa păreau să fi fost în pragul revoltelor, deoarece documentele oficiale din acest an descriu daunele aduse proprietarilor și fermierilor gotici sau arderea clădirilor din districtele de graniță Alushta și Cembalo. Prințul de la acea vreme, Isaac (documentele italiene îl scriu Saichus sau Saicus, iar cele rusești il menționează ca Isaiko), a prezentat o plângere oficială genovezilor, temându-se de un război cu Kaffa. La 6 iunie 1475, comandantul otoman albanez Gedik Ahmet Pașa a cucerit Kaffa după cinci zile de asediu. Domnia lui Alexandru asupra principatului a fost una de scurtă durată, fiindcă în septembrie 1475, otomanii au pornit asaltul asupra Principatului Theodoro. Capitala Doros – Mangup a fost asediată timp de câteva luni, ca la final, în decembrie 1475 asediatorii au izbutit să spargă apărarea capitalei. Iar când au reușit să pătrundă în oraș, au pornit desființarea Principatului prin masacrarea tuturor locuitorilor, așa cum s-a petrecut și la desființarea Imperiului Roman de Răsărit. Principele Alexandru și familia sa au fost capturați și duși la Constantinopol, unde Alexandru a fost decapitat în 1476, fiul său a fost convertit forțat la islam, iar soția și fiicele sale au ajuns în haremul sultanului. Iar Ștefan cel Mare a ordonat executarea prizonierilor otomani din Moldova pentru a se răzbuna pentru masacrul petrecut asupra cumnatului său Alexandru și a servitorilor săi moldoveni. Statul medieval independent Theodoro, provenit din Imperiul Roman de Răsărit, dispare astfel la 22 de ani după căderea Constantinopolului și la 14 ani după cea a Trapezuntului, luând cu el una dintre ultimele rămășițe ale Imperiului Roman. Numai Despotatul de Epir i-a supraviețuit până când și el fost cucerit în 1479, otomanii punând capăt și acestei ultime rămășițe a Imperiului Roman, sfârșindu-se și cei 2.232 de ani de civilizație romană de la legendara Fondare a Romei în 753 î.Hr. Cea mai mare parte din Crimeea a rămas sub stăpânirea Hanatului Crimeii, vasal al Imperiului otoman, în vreme ce fostele ținuturi din Crimeea de sud unde se constituise Principatul Theodoro au intrat direct sub ocupația turcească și au fost administrate ca provincie a Imperiului Otoman. Astfel sfârșea istoria Principatul de Gothia, care avea o populație eterogenă, fiind alcătuită din o majoritate presupus grecească, alături de minorități gotice, scito-alanice-iașice, armenești și altele, însă care toate mărturiseau creștinismul ortodox. Un stat format după cruciada a patra, din părțile Themei romane Klimata-Hersones, de după invazia mongolă. Și care mai apoi, în vremea Hoardei de Aur, nu au fost ocupate nici de către tătaro-mongoli. Doar unele intervenții ulterioare ale Republicii Genova pe lângă conducătorii Hoardei de Aur, au avut ca rezultat al negocierilor cedarea dreptului de a se fonda colonii genoveze în cele mai bune porturi din sud – estul peninsulei Crimeea, pe teriroriile Principatului Theodoro – Feodosia. Zona tătărească din nordul peninsulei Taurice se oprea la stâncile munților care o despărțeau de fortăreață naturală a teritoriilor de pe litoralul sudic crimeean. Numele de ”Theodoro”, în forma coruptă Feodora și Feodosia, apărea pentru prima dată într-o inscripție grecească datată cam pe la anii 1361/1362, apoi ca ”Theodoro Mangop” într-un document genovez din 1374. Istoricul A. Mercati sugera cum că forma este o corupție a pluralului grecesc Theodoroi ”theodores”, adică Sfinții Teodor Stratelates și Teodor Tiron, dar N. Bănescu a propus explicația alternativă că este rezultată din numele grecesc definit ca τὸ Δόρος – la Doros, sau τὸ Δόρυ – la Dory, după numele medieval timpuriu al regiunii. Oricare ar fi proveniența sa, numele a rămas, căci în anii 1420, titlul oficial al prințului era scris astfel ”Domnul orașului Theodoro și al Regiunii Maritime” – αὐθέντης πόλεως Θεοδωροῦς καὶ παραθίσταλα, în timp ce colocvial era numit ”Theodoro” de către locuitorii săi. Principatul a avut relații pașnice cu Hoarda de Aur din nord, plătind un tribut anual în calitate de vasali, dar era în continuă ceartă cu coloniile genoveze din Gazaria din sud pentru accesul la coastă și comerțul care trecea prin porturile Crimeei. Ele ocupau o fâșie îngustă a terenului de coastă de la Yamboli – Balaklava în vest, până la Allston – Alushta în est, inițial, o parte a principatului, dar care a ajuns a se afla sub controlul genovez. Grecii locali au numit această regiune ”Parathalassia”, în greacă însemnând ”țărm”, în timp ce sub stăpânirea genoveză era cunoscută drept Căpitania Gothiei. Familia Gavras a fortificat Dorosul, prescurtare a denumirii întregi Sfântul Theodor, cetatea devenind centrul administrativ al noului principat, denumit după capitală. Iar după ce au pierdut porturile de pe coasta de sud, Theodoriții au construit un nou port numit Avlita la gura râului Mavros – Chernaya – Negru și l-au fortificat cu cetatea Kalamata, adică moderna așezare Inkerman. Când în 1472 Maria de Mangup a devenit cea de a două prințesă consoartă a Moldovei, erau aproape cinci ani împliniți de la momentul când prima soție a lui Ștefan cel Mare, prințesa Evdochia de Kiev, trecuse la cele veșnice în decembrie 1467. Maria provenea din familia Gabras, dar există opinia că numele ei ar fi fost Maria Asanina Palaiologina. Însă din arborele genealogic al familiei Gabras nu rezultă acest lucru, numele de Asanina, sau Palaiologina, indicând faptul că purtătoarele, sau purtătorii, proveneau din familiile respective, doar pe linie paternă, sau prin căsătorii directe. Însă nu acesta a fost situația Mariei, care a fost soția Domnitorului Ștefan cel Mare din data de 14 septembrie 1472, până la 19 decembrie 1477, când a decedat, fiind ulterior înmormântată la mânăstirea Putna din vechiul județul al Sucevei. Se cunoaște faptul că nici principele Isaac, nici fratele ei Alexandru, niciunul nu purtau vreunul din
aceste nume, Asen, sau Paleolog, deci este exclus ca ele să fi fost purtate doar de Maria. De la urcarea s-a pe tron, Ștefan cel Mare a avut relații relativ cordiale cu imperiul otoman, căruia îi plătea tribut, fiind mult preocupat să își consolideze domnia internă. Însă coincidență sau nu, momentul căsătoriei cu Maria de Mangop coincide cu refuzul de a mai plăti acel tribut. Ca răspuns otomanii au invadat Țara Românească și Moldova la sfârșitul anului 1474. Iar Matthias Corvinus, regele Ungariei, a trimis întăriri lui Ștefan sub comanda unui Blaise Magyar. Forțele lor unite i-au înfrânt pe invadatori în bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, apoi, la 15 august, Ștefan a depus un jurământ de credință față de Matthias, de la care a solicitat ajutor militar pentru apărarea principatului Theodoro și a coloniei genoveze Kaffa, din Crimeea. Sultanul Mehmed al II-lea a propus pacea, însă Matthias l-a refuzat, în schimb întrând cu armatele pe teritoriul otoman și a capturat Šabac, un fort important de pe râul Száva, la 15 februarie 1476. Atunci și Ștefan a decis să recucerească cetatea Chilia (Kiliia din Ucraina), un port important la Dunăre. Anterior cetatea fusese o pricină de conflict deschis între Moldova și Ungaria, dar și Valahia – Țara Românească, vremelnic aliata regatului Ungariei. Fiindcă Ștefan a asediat Chilia în timpul invaziei otomane împotriva lui Vlad Țepeș, din 1462, dar a fost grav rănit în timpul asediului. Doi ani mai târziu, a cucerit orașul, pentru ca apoi, în 1467, să intre în negocieri și a promis sprijin împotriva lui Matthias Corvin, conducătorilor celor Trei Națiuni ale Transilvaniei, nobili maghiari, negustori sași, împreună cu secuii paznici ai hotarelor și mercenari iscusiți. Corvinus a invadat Moldova, dar Ștefan l-a învins în bătălia de la Baia. Petru Aaron a atacat Moldova cu sprijinul Ungariei în decembrie 1470, dar a fost învins și executat de Ștefan, alături de boierii moldoveni care încă îl susțineau. Ştefan a restaurat vechi cetăţi şi a construit altele noi, ceea ce a îmbunătăţit sistemul de apărare al Moldovei, precum şi a întărit administraţia centrală, ca și porturile moldovenești din regiunea Mării Negre. Otomanii au făcut presiuni asupra lui Ștefan să abandoneze Chilia și Cetatea Albă, la începutul anilor 1470. În loc să se supună cererilor lor, din 1472, a avut contacte amicale cu Uzun Hasan, sultanul lui Aq Qoyunlu, șah al Persiei, care era căsătorit cu Despina Theodoro, verișoara Mariei de Mangop, punând la cale o coordonare anti-otomană. Profitând de războiul lui Mehmed al II-lea împotriva lui Uzun în Anatolia, Ștefan a invadat Țara Românească pentru a-l înlocui pe domnitorul Radu cel Frumos, un convertit și vasal musulman instalat de otomani, cu protejatul său, Basarab III Laiotă. A înfrânt armata valahă la Râmnicu Sărat într-o bătălie care a durat trei zile, între 18 și 20 noiembrie 1473. Patru zile mai târziu, armata moldovenească a cucerit cetatea capitală, de la apa Dâmboviței, iar Ștefan l-a pus pe tron pe Basarab. Cu toate acestea, Radu a recăpătat tronul Valahiei cu sprijinul otoman înainte de sfârșitul anului, după care Laiotă Basarab l-a expulzat din nou pe Radu din Țara Românească în 1475, însă otomanii iar l-au ajutat să se întoarcă pe tronul domnesc. Valahii s-au răzbunat jefuind unele părți ale Moldovei. Pentru restabilirea lui Basarab, Ștefan a lansat o nouă campanie în Țara Românească în octombrie, forțându-l pe Radu să fugă din Principatul Valahiei. Principele Ștefan, care a renunțat la plata tributului (haraç) către sultanul Împeriului Otoman încă din 1473, a condus două campanii majore antiotomane, în 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore, cele pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe, din 1475 și 1484, ca și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din anii 1485-1486. Ba chiar a reușit să și învingă o mare armată otomană în bătălia de la Vaslui din 1475. În anul următor, sultanul otoman Mehmed al II-lea l-a înfrânt pe Ștefan în bătălia de la Valea Albă, dar lipsa proviziilor și izbucnirea unei ciume l-au obligat să se retragă din Moldova. Profitând de un armistițiu cu Matthias Corvinus, în 1484 otomanii au capturat Chilia, aliații lor tătari din Crimeea, au atacat Cetatea Albă (azi Bilhorod-Dnistrovskyi în Ucraina). Deși Corvinus i-a acordat lui Ștefan două cetăți, la moșiile transilvănene Ciceu și Cetatea de Baltă, prințul moldovean i-a adus un omagiu lui Kazimierz al IV-lea, regele Poloniei, care a promis să-l sprijine să recâştige Chilia şi Cetatea Albă. Eforturile lui Ștefan de a captura cele două cetăți porturi s-au încheiat cu un eșec, astfel că din anul 1486, el va reîncepe a plăti din nou un tribut anual otomanilor. Asta s-a produs și pe fondul faptului că succesorul regelui Kazimierz al IV-lea Jagiellon, Ioan I Albert al Poloniei, a vrut să acorde Moldova fratelui său mai mic, Sigismund, dar diplomația lui Ștefan l-a împiedicat ani de zile să invadeze Moldova. Totuși Ioan Albert a pornit atacul împotriva Moldovei în 1497, însă Ștefan s-a aliat cu ungurii și otomanii, cu sprijinul cărora armata poloneză a fost înfrântă în bătălia de la Codrii Cosminului. Ștefan a încercat din nou să recucerească Chilia și Cetatea Albă, dar a trebuit să recunoască pierderea celor două porturi în fața otomanilor în 1503, atunci când împreună cu sultanul Beyazid al II-lea, sau încheiat capitulațiile. În ultimii săi ani, fiul și co-dominitorul său Bogdan al III-lea a jucat un rol activ în guvernare. După cum s-a mai scris de către P.P. Panaitescu, în studiul său despre Ștefan cel Mare: ”Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii – ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii – polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii – ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.” ”S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet al II-lea) au aflat că Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor) intrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toții, zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut nouă, îi va face lui acum Dumnezeu… ». Și s-au răsculat împotriva turcilor… Între ei se afla și domnul Valahiei Mici (Moldova)… Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși, dar cu toții viteji, care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei? Așadar, când a aflat că Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmet al II-lea, Ștefan a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns, a pus capăt supunerii sale și și-a scuturat >umerii de povară…” spunea și Elia ben Elkana Capsali în a sa Istoria Otomana. Mehmed al II-lea a ordonat atunci lui Hadım Suleiman Pașa, Beylerbey (sau guvernator) al Rumeliei, să invadeze Moldova cu o armată otomană de aproximativ 120.000 de oameni, care a pătruns în Moldova la sfârșitul anului 1475. Trupele valahe s-au alăturat și ele otomanilor, în timp ce Ștefan a primit sprijin din partea Poloniei și Ungariei. Depășit în proporție de trei la unu de invadatori, Ștefan a fost forțat să se retragă, până la momentul în care a intrat în lupta decisivă împotriva comandantului otoman Hadım Suleiman Pașa la Podul Înalt, lângă Vaslui, pe data de 10 ianuarie 1475. Înainte de luptă, el își trimisese muzicanții să se ascundă în spatele fronturilor inamice. Când și-au sunat deodată buciumele și alămurile, au provocat o asemenea panică în rândul invadatorilor, încât au fugit de pe câmpul de luptă. În următoarele trei zile, sute de soldați otomani au fost masacrați, iar supraviețuitorii s-au retras din Moldova. Potrivit istoricului Alexander Mikaberidze, victoria lui Ștefan în Bătălia de la Vaslui a fost ”probabil una dintre cele mai mari victorii europene asupra otomanilor”, iar Mara Branković, mama vitregă a lui Mehmed al II-lea, a declarat că otomanii ”nu suferiseră niciodată o înfrângere mai mare”. Ștefan a trimis scrisori conducătorilor europeni pentru a le căuta sprijinul împotriva otomanilor, amintindu-le că Moldova este ”Poarta creștinismului” și ”bastionul Ungariei și Poloniei și paznicul acestor regate”. Papa Sixtus al IV-lea l-a lăudat drept ”Verus christiane fidei athleta” – Adevăratul apărător al credinței creștine. Totuși, nici Papa, nici nicio altă putere europeană nu a trimis sprijin material Moldovei, fapt care l-a determinat pe Ștefan să caute o înțelegere cu sultanul Mehmed al II-lea, căruia i-a făcut oferte de pace. Potrivit rapoartelor contestate ale cronicarului Jan Długosz, el a minimizat invazia ca fiind fapta ”unor fugari și briganți” pe care sultanul ar dori să-i pedepsească. Mehmed al II-lea a comandat personal o nouă invazie împotriva Moldovei în vara anului 1476. Această forță includea și 12.000 de valahi conduși de Laiotă Basarab și o suită de moldoveni sub conducerea unui anume Alexandru, care pretindea că fi fratele lui Ștefan. Tătarii din Crimeea au fost primii care au pătruns în Moldova la ordinul sultanului, dar Ștefan i-a învins. De asemenea, i-a convins pe tătarii Marii Hoarde să pătrundă în Crimeea, forțându-i pe tătarii din Crimeea să se retragă din Moldova. Sultanul a invadat Moldova la sfârșitul lunii iunie 1476. Sprijinit de trupele trimise de Corvinus, Ștefan a adoptat o tactică a pământului pârjolit și a fântânilor otrăvite, dar nu a putut evita o luptă dusă în câmp liber. Astfel a suferit o înfrângere în bătălia din Valea Albă de la Războieni pe 26 iulie și a trebuit să caute refugiu în Polonia, dar otomanii nu au putut captura cetatea Sucevei și, în mod similar, au eșuat înaintea cetății Neamțului. Lipsa proviziilor suficiente și focarul de holeră în lagărul otoman l-au forțat pe Mehmed să părăsească Moldova, permițându-i domnitorului să se întoarcă din Polonia. Tradiția populară susține că lui Ștefan i s-a promis și un nou ajutor armat de la țărănimea liberă a județului Putna, răzeții grupați în jurul celor șapte obști răzesești conduse de fii ai unei doamne a locului, Tudora ”Baba” Vrâncioaia. Acest contingent ar fi atacat flancul otomanilor la Odobești. O altă relatare, repetată în cronica lui Grigore Ureche, este că Maria Oltea și-a forțat fiul înapoi în luptă, împingându-l fie să se întoarcă învingător, fie să moară. Acest episod a avut ecouri chiar și în secolul al 19, când a fost sursa de inspirație pentru poemul ”Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu, publicat la 1865 în cartea Legende istorice. Istoricul bizantin George Sphrantzes a concluzionat că Mehmed al II-lea ”a suferit mai multe înfrângeri decât victorii” în timpul invaziei Moldovei. De asemenea, Ștefan a decis să-l expulzeze pe fostul său protejat, Basarab Laiotă, din Valahia – Țara Românească, deoarece Basarab îi susținuse pe otomani în timpul invaziei Moldovei. El a făcut o alianță cu Matthias Corvinus în iulie, convingându-l să-l elibereze pe rivalul lui Basarab, Vlad Țepeș, care fusese întemnițat în Ungaria încă din 1462. Ștefan și Vlad au încheiat o înțelegere pentru a pune capăt conflictelor dintre Valahia – Țara Românească și cealaltă Valahie, sau mica Valahie – Moldova. După aceea, venețienii, care au purtat război împotriva otomanilor din 1463, l-au considerat pe Ștefan principalul lor aliat. Cu sprijinul lor, trimișii lui Ștefan au încercat să convingă Sfântul Scaun să finanțeze direct războiul lui Ștefan, în loc să trimită fondurile lui Matthias Corvinus. Signoria de la Veneția referindu-se la rolul preeminent al lui Ștefan în alianța anti-otomană, început a se materializa de la momentul căsătoriei cu Maria de Mangop, a subliniat aceasta astfel: ”Nimeni nu ar trebui să nu înțeleagă în ce măsură Ștefan ar putea influența evoluția evenimentelor, într-un fel sau altul”. Din vara anului 1475, în timpul unui interludiu în rivalitatea dintre Polonia și Ungaria, Ștefan a jurat pe rând credință față de ambii regi. Cu sprijinul ungar, Ștefan și Vlad Țepeș au invadat Valahia – Țara Românească, forțându-l pe Basarab Laiotă să fugă în noiembrie 1476. Apoi Ștefan s-a întors în Moldova, lăsând în urmă trupele moldovenești pentru protecția lui Vlad. Otomanii au invadat Țara Românească pentru a îl restabili pe Basarab Laiotă, iar Țepeș și servitorii săi moldoveni au fost masacrați înainte de data lui 10 ianuarie 1477, după care Ștefan a pătruns din nou în Țara Românească și l-a înlocuit pe Basarab Laiotă cu Basarab IV cel Tânăr. Ștefan și-a trimis trimișii la Roma și Veneția pentru a convinge puterile creștine să continue războiul împotriva otomanilor. El și Veneția doreau, de asemenea, să implice Marea Hoardă de pe Volga în coaliția anti-otomană, dar polonezii nu erau dispuși să permită tătarilor să le traverseze teritoriile. Pentru a-și întări poziția internațională, Ștefan a inițiat un nou tratat cu Polonia la 22 ianuarie 1479, promițând că îi va jura personal fidelitate lui Cazimir al IV-lea în Colomea (acum Kolomyia în Ucraina) dacă regele o cere în mod expres. iar cu Imperiul Otoman a făcut pace în aceeași lună, cu Ungaria și Polonia semnând tratatele de pace în luna aprilie a aceluiași an. După ce Basarab cel Tânăr a adus un omagiu sultanului, Ștefan a trebuit să caute reconcilierea cu otomanii. În mai 1480, el a promis să reînnoiască tribut anual pe care încetase să-l mai plătească încă din 1473, destul de repede după momentul căsătoriei cu Maria de Mangop. Profitând de pace, Ștefan a făcut pregătiri pentru o nouă confruntare cu Imperiul Otoman, apoi a invadat din nou Valahia – Țara Românească și l-a înlocuit pe Basarab cel Tânăr cu un Mircea, posibil chiar fiul lui Ștefan, dar Basarab a recâștigat Țara Românească cu sprijinul otoman. Valahii și aliații lor otomani au pătruns în Moldova în primăvara anului 1481. După o nouă încheiere a păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică, adică cele care îi duduseră de furcă și în prima parte a Domniei sale. În acest sens a dezvoltat un multiplu sistem de alianțe, mai întâi cu Cnezatul Moscovei, la 1491, căsătorind cu Ivan Ivanovici, fiul și asociatul la domnie al lui Ivan al III-lea, Marele Duce – Kneaz al Moscobei, pe Elena, fiica sa și a primei soții, Evdochia de Kiev, care la ruși a fost numită Olena Voloșina. Apoi, la 1499, s-a aliat cu Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei, în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pace și cu Regatul Poloniei. Iar ultima sa mare încercare diplomatică a fost constituită de negocierile cu polonezii, dintre anii 1502 – 1503, pentru restituirea Pocuției, negocieri rămase totuși fără succes. Nicolae Iorga spunea următoarele în Istoria lui Ștefan cel Mare: ”Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile de la Dunărea-de-jos se stâmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși, dușmanii bătrânețelor sale, recunosteau fățis ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găsește ușor un altul.” La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii săi. Ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman, despre care i-a spus astfel: ”socotindu din toții mai puternicu pre turcu și mai înțeleptu”.
- Va urma
